Iulian Boldea: Stimate domnule Ion Vianu, v-aţi născut la Bucureşti, la 15 aprilie 1934, acum aproape 80 de ani. Cum şi-a pus amprenta asupra copilăriei dvs. spaţiul în care v-aţi născut şi format, Bucureştiul?Cum se integra, în acest spaţiu, tatăl dvs., Tudor Vianu?

Ion Vianu: În ce mă priveşte, fără urmă de mândrie, mă definesc ca un citadin, descoperirea lumii mele trecând prin descoperirea oraşului. Mai târziu, în special în primii ani de exil era de ajuns să închid ochii… prima imagine care mi se înfăţişa era un fragment din oraşul meu, deseori fără o semnificaţie anamnestică sau simbolică deosebite: un colţ de stradă anume, o anumită gaură în trotuar care-mi amintise harta Spaniei, sau intrarea într-o dugheană cum numeroase erau cele de pe bulevardul Plăcinţii, rebotezat Radu Beller. De fapt, prima mea amintire nu este oraşul, ci cartierul meu, care se numea pe atunci Parcul Filipescu. Era ceea ce a rămas şi azi, un cartier elegant, dar fiecare stradă avea statutul ei. Andrei Mureşanu, acolo unde se găseşte casa în care m-am născut, este în marginea Parcului Filipescu. Casele sunt burgheze, dar nu posedă nici luxul, nici originalitatea arhitecturală a marilor vile din Modrogan, Aleea Alexandru sau Aleea Vulpache (azi: Venezuela). E strada unei burghezii medii, în timp ce „aleile” mai sus pomenite adăposteau oligarhia carlistă, pe miliardarul Malaxa, Prinţul Nicolae, sau pe „madam” Lupescu (cum i se spunea, cu nuanţa de dispreţ pe care franţuzismul îl reprezenta). Un loc al Puterii… Se ştia că regele Carol II era zilnic la orele prânzului la „Duduia”. Era un loc de întâlnire pentru cei care decideau sau aspirau… toate aceste locuri le-am perceput ca prime ţinte ale plimbărilor mele libere…
Tatăl meu avea obiceiul să iasă din casă de dimineaţa, pe la opt-nouă. Aflasem că mergea într-un loc numit „Nestor” pe care nu puteam să-l deosebesc de Nestor îmblânzitorul de cai, regele din Pylos, cunoscut mie din epopeea homerică într-o versiune pentru copii. Acolo, la „Nestor”, şedea o oră cel mult, apoi se întorcea, punctual, îşi schimba costumul de oraş cu unul „de casă”, se aşeza la scris. În cursul vieţii am avut prilejul să-mi dau seama ce important este să dobândeşti o minte proaspătă… mintea celui abia trezit poartă reziduurile somnului, este bolnavă de vise… contactul cu oamenii te trezeşte, te pune într-o stare optimă, mai ales dacă bei un şvarţ. O dată, la „Nestor”, se petrecuse un incident… dar sfârşitul fusese fericit: făcând o mişcare bruscă a simţit că îi crăpase cusătura vestei, în dreptul umărului. Mâneca atârna ca un braţ beteag. Nu putea decât să se ducă la dl. Hoffer, croitorul din blocul vecin, un omuleţ palid ce nu părea să stea vreodată la lumina zilei, rugându-l să coasă mâneca. Dar asta lua totuşi o jumătate de oră. Ca să nu stea în prăvălie, s-a întors în cafenea, în cămaşă… a înţeles din priviri ce gândeau clienţii, serveuzele: „Vianu a înnebunit”. Canoanele vestimentare erau mai rigide! Prin urmare, în clasa întâia primară, înscris fiind la Şcoala „Sf. Iosif”, situată în umbra catedralei catolice, eram dus acolo în fiecare dimineaţă de tata, care trecea imediat la Nestor, în vecinătate. De mai multe ori, însă, am întârziat, din această pricină am avut prilejul nesperat să intru, eu, un copil, la „Nestor” pentru a ajunge la ora a doua. Cofetăria a rămas neschimbată, cu mobilierul ei de piele roşie, până la cutremurul din 1977, când fosta clădire a Societăţii „Mica” a fost distrusă de cutremur. Printre clienţii matinali, la masa la care ne-am aşezat stăteau doi domni cât se putea de feluriţi în ce privea înfăţişarea şi, cu toate astea, între ei era ceva geamăn. Amestec acum diferitele straturi ale amintirii: unul din ei era totdeauna elegant, înalt, cu profil de medalie şi părul ondulat. Celălalt era mai mic, de o slăbiciune neobişnuită, cu tenul galben, cu un profil ascuţit, îmbogăţit de o mustaţă aproape nietzscheană. Oamenii, de aceeaşi vârstă (împlineau patruzeci de ani) făceau parte din elita literară în devenire. Vladimir Streinu se numea cel falnic, Şerban Cioculescu cel bolnăvicios. Streinu era uşor pedant în exprimare, dar totdeauna complet, interesant. Cioculescu era de o mare vioiciune sarcastică şi adept incurabil al calamburelor. Nu împlinisem şapte ani, dar am avut, prin ei, revelaţia că exista, în oraşul nostru şi în lumea întreagă, ceva care se numea „viaţa literară”. Adică, era important ce se publica în reviste, ce scrisese cutare sau cutare, cum mai trăiau sau ce politică făceau scriitorii în Bucureşti, dar şi în Paris… era marele subiect, la „Nestor”. Alături de literatură, stătea politica. Cu toţii erau în acelaşi timp antigermani, antiruşi şi filoenglezi, nepăsători la contradicţie. Cred că vorbele de masă rostite de mai marii tăi, părinţii şi amicii lor, bunicii, unchii bătrâni devin lucrurile „cu adevărat importante”. Pentru mine, literatura şi politica au rămas aceste lucruri. Degeaba am făcut alte experienţe, unele răvăşitoare, cu această ierarhie am rămas.

V-aţi început existenţa sub auspiciile Cărţii, într-o familie eminamente culturală. Cum percepeţi acum perioada începuturilor dvs. intelectuale? Au existat, pentru dvs., cărţi modelatoare?

M-am născut nu într-o casă cu cărţi, ci într-o casă de cărţi. Primele lucruri despre care-mi amintesc, după persoanele din casă, sunt cărţile. Erau omniprezente. Am învăţat să citesc descifrând titlurile pe cotoarele vizibile în bibliotecă. Am deschis aceste cărţi, întâi nu am înţeles, apoi am început să înţeleg , câte ceva. Fireşte, existau cărţile „pentru copii”, dar din ele nu am extras decât puţin. Pe mine mă fascina biblioteca. Mă fascina neînţelesul şi necunoscutul cărţilor. În acelaşi timp, era ceva incontrolabil în bibliotecă. De câte ori nu l-am găsit, la ora mesei de seară, pe tatăl meu, enervat, epuizat; căutase „ceasuri întregi” o carte, fără să o găsească. Într-un fel, biblioteca era inamica lecturii, cartea se ascundea, îndărătul mulţimii de cărţi. Din când în când, tatăl meu chema un anticar (pe domnul Pach), ca să ia un prisos, să dea cărţilor rămase o şansă de accesibilitate. Dar eu însumi am avut o nevroză legată de cărţi (despre care am mai vorbit, în Amintiri în dialog): citeam în pat, cu capul în jos, cartea stând pe podea; eram bibliofag: rupeam marginile paginilor…, le mestecam, ca şi cum ar fi fost o bucată de gumă.
Printr-o coincidenţă (există coincidenţe?) l-am întrebat pe tatăl meu cu ce autor ar trebui să încep studiul filosofiei. Mi-a răspuns, fără ezitare, că ar trebui să fie Fr. Nietzsche. „Nietzsche, mi-a spus, te învaţă să nu ai prejudecăţi”. A trebuit să înţeleg că a avea prejudecăţi este viciul cel mai grav de care poate suferi un om, sau, poate, un intelectual. Eu deschisesem ochii asupra unei lumi a prejudecăţilor. Trăisem numai sub dictaturi, sub regimul gândirii unice. Al doilea lucru pe care tatăl meu a voit să mi-l transmită prin această recomandare a fost acela că nu trebuie cu orice preţ să mă „adaptez” gândirii momentului. Nietzsche era unul din gânditorii, nu nerecomandaţi ci, pur şi simplu, interzişi (aşa a rămas până la sfârşitul comunismului). Sugestia lui mi-a sunat ca un mesaj de neconformitate. Nu trebuie să te adaptezi. Sau, poate, numai în sinea ta profundă nu trebuie să te adaptezi. Undeva trebuie să existe o cameră secretă. Nu trebuie să abandonezi ultima redută a unei gândiri libere. A fost pentru mine o lecţie esenţială.
Revin la adolescenţă. Lecturile mele erau abundente, porneau în toate sensurile. Precumpănea literatura. Filosofia am citit-o sporadic, fără mare înţelegere. Din Platon am citit dialogurile „socratice” (nu pe toate), Banchetul, Phaidon, Criton, Apologia. Dintre ele, mi-a dat cel mai mult de gândit Criton. Faptul că Socrate, condamnat la moarte, refuză să evadeze din închisoare, ca să respecte legile cetăţii, mi-a dat de gândit. Oare toate legile, ale tuturor cetăţilor sunt la fel de bune? Trebuia să accept legile cetăţii mele, cetatea „totală”? Ştiam că mulţi gândeau ca Socrate, că legile, oricât ar fi de rele, trebuiau respectate. De ce, însă, aş fi avut faţă de cetatea mea acelaşi respect pe care-l avea Socrate? El avea conştiinţa că Atena făcuse din el ce era… datora cetăţii lui nedreptatea care i se făcea, condamnarea pentru impietate, asébeia. Eu nu mă găseam în aceeaşi situaţie… mă născusem sub legi vechi… Alte legi veniseră pe urma lor, nu lor le datoram ce eram. Aveam vreo obligaţie? Nu-mi simţeam curajul să refuz deschis (a făcut-o Mironel, cu el discutasem despre Criton), dar să nu le accept în sinea mea… nu îndestul de curajos, am cutezat cel puţin să gândesc etica nesupunerii…, nesupunerea a jucat un rol în viaţa mea, mai târziu… De ce să spun că lectura a fost numai un prilej de incertitudini, un aliment al filosofării şi al nevrozelor? Lectura mi-a adus bine, un bine aproape întotdeauna nuanţat… Spre deosebire de bucuriile pe care ţi le aduce viaţa vie, sexualitatea mai ales, bucurie care te umple şi se revarsă, plăcerea literaturii este mereu îmbinată cu melancolie… este saturniană… acest lucru trebuie să-mi fi fost neclar, mai mult un sentiment decât o idee. Dar aveam nevoie de această dulce tristeţe. Mizantropul lui Molière, Hamlet îmi erau familiari şi iubiţi.

Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, imaginea Tatălui? A fost ea apăsătoare, aţi întreprins eforturi pentru a vă elibera de „tutela” sau amprenta paternă? Cum resimţiţi, acum, la această vârstă, amintirea Mamei dumneavoastră? Care era atmosfera cotidiană în familia Vianu? Aţi avut o copilărie fericită?

Cred că am primit o educaţie severă. Nicicum în sensul pe care l-aţi putea bănui. Nu mi s-a interzis nimic, sau aproape nimic. Nu am fost niciodată pedepsit fizic, rareori certat. În general, nimic nu mi-a fost impus. De ce afirm că educaţia mea a fost severă? Prin puterea pe care le-au exercitat asupra mea sugestiile discrete. Niciodată nu mi s-a dat o lecţie de morală. Niciodată nu mi s-a spus formal că trebuie să citesc, să învăţ. Mai târziu, ca adult, am făcut o psihanaliză, dar această experienţă de viaţă, răscolitoare în multe privinţe, nu mi-a permis să înţeleg de ce injoncţiunile morale şi intelectuale discrete ale părinţilor au avut o asemenea putere asupra mea. Având eu însumi copii, am ajuns să-mi dau seama că „La început a fost Cuvântul”: Logosul iniţial este un Logos părintesc… Dumnezeu-tatăl îl pronunţă (chiar dacă teologia ioanică îl personalizează în Fiul). Nici un alt cuvânt nu se ridică la această putere. Sau, dacă alt cuvânt decât cel patern ajunge să te domine în aceeaşi măsură, atunci este numai cuvântul fanatic: conversiunile violente presupun un cuvânt tare. Devii extremist, religios sau politic, fiindcă înlocuieşti un cuvânt părintesc insuficient. Alteori, cum am văzut, ca psihiatru, dacă acest Cuvânt nu ţi-a fost transmis, rămâi în apele intermediare ale relativismului moral, într-un univers de valori vagi. Mama mi-a fost primul psihanalist, şi cred că este foarte bine când mama prelungeşte funcţia ei naturală, de creştere, de protecţie, în acest fel. Ea m-a încurajat mereu să înţeleg de ce mă simţeam melancolic. Trebuie să fi fost foarte mic când am descoperit că autoanaliza era un factor de liniştire, de echilibru. Dar ambii mei părinţi practicau în mod subtil strategia exigenţei maxime: să-ţi însuşeşti valorile cele mai înalte în aşa fel încât să ţi se pară naturale, neimpuse din afară.
Prin mama mea am descoperit ce era modern. În timp ce pentru tata mefienţa în faţa contemporaneităţii era de rigoare, mama se interesa, se pasiona de tot ce se năştea în lumea nouă. Am asistat, ca să dau un exemplu, la discuţii despre Picasso, care, după al doilea război, se impusese ca mare figură a picturii. Îmi amintesc de un text al lui Tristan Tzara care îl compara pe pictorul spaniol cu Leonardo Da Vinci. Tata era indignat de apropiere, mama găsea că nu era o comparaţie absurdă! Sartre, ca romancier şi filosof era pe toate buzele. Tatăl meu nu găsea că merita atâta preocupare, mama îl citea cu interes. Din discuţiile lor am aflat că Sartre preconiza o etică a angajamentului. Cine nu se angaja era un nemernic, un salaud. Oare nu preconiza asta şi comunismul? Dar cei ce fugiseră în munţi, în rezistenţă nu se angajau?
Nu pot despărţi educaţia de acasă de faptul că s-a desfăşurat pe fondul unui regim de teroare, al celui comunist. Casa era un loc de totală încredere, niciodată nu a fost nevoie să ni se spună „să nu vorbiţi”… lucrul acesta era subînţeles… Cred că am fost foarte aproape de părinţii mei, am asistat şi, pe măsură ce creşteam, am participat la zbuciumul lor interior. Trebuie să spun că între primele mele amintiri, mai consistente de prin 1940 (anul în care am început şcoala), se numără atitudinea politică a tuturor celor care mă înconjurau: oroarea completă faţă de nazism, faţă de tot ce însemna extrema dreaptă. Poziţia noastră era şi a unei mari părţi din burghezia căreia îi aparţineam. Existau şi progermani (verii bunicului meu matern, fraţii bunicii: moşieri), care, prevăzând victoria aliaţilor împotriva „nemţilor” şi instalarea unui regim comunist erau progermani fără nuanţe, prevăzând, cu dreptate, dezastrul care avea să fie pentru ei bolşevismul. Dar, în preajma mea imediată, aceste atitudini nu existau. Toată lumea, inclusiv părinţii, spuneau că „americanii” nu o să lase nici o fărâmă de Europă în seama „bolşevicilor”. Unii admiteau că o să fie „un fel de socialism”. Cu atât mai bine, spuneau, fiindcă era clar că o anumită solidaritate socială este un lucru bun. Se invoca Suedia, cu socialdemocraţ ia ei luminată. Pe acest fond, pe aceste adeziuni a venit comunismul, ceea ce explică şovăielile noastre.
Formula politică a tatălui meu era a unui conservatism intelectual. Ceea ce îi lipsea era fibra liberală. În general, conservatorii sunt mai puţin opuşi socialismului decât liberalii. Între liberali şi socialişti este adevăratul antagonism. Eminescu îi ura pe liberali, faţă de socialişti nu era total surd. În ce-l priveşte pe tatăl meu, ieşit din război, scăpat de oroarea nazistă, era, la început, dubitativ faţă de „schimbare”. Dar, cum declara Stalin în vremea aceea (citez aproximativ), în perioada trecerii de la capitalism la socialism lupta de clasă nu slăbeşte, ci se ascute. Asta nu însemna nimic altceva decât că ţările cucerite trebuiau comunizate accelerat (chiar o mare comunistă ca Ana Pauker găsea că se face prea repede colectivizarea agriculturii). În acest moment, tatăl meu, întors dintr-o misiune diplomatică, s-a trezit complet descumpănit. Izolat, eliminat din învăţământ de două ori, reprimit, dar deplasat din învăţământul filosofic, descoperea prin propriile trăiri teroarea. Oamenii erau ridicaţi din case la două noaptea. Într-o astfel de noapte rece de iarnă (aveam optsprezece ani), m-am întors acasă foarte târziu… În faţa uşii, am descoperit că nu aveam cheia la mine. Am sunat… În dormitorul părinţilor nu se auzea soneria. Am bătut în uşă… nici un răspuns. Am început să lovesc cu pumnul, cuprins de o adevărată isterie. Din ce în ce mai tare. După mult timp, parcă nu mai ştiam ce făceam, am auzit o voce… o voce din mormânt: „Cine-i acolo?” – „Ion”… mi-a deschis… mi-a tras o pereche de palme… să mă trântească. A spus, atroce: „Mi-e milă de tine”. – „Credeam că au venit să mă aresteze”.
Epoca terorii maxime, de la instalarea Republicii până la moartea lui Stalin (1948-1953. Aveam între paisprezece şi nouăsprezece ani) a fost aceea în care, adolescent, am fost cel mai fidel elev al tatălui meu. Instalaţi pe canapeaua verde sau pe terasa de la Zamora, totdeauna noaptea, privind lustrul sau stelele am parcurs un vast arc prin cultura universală. Am vorbit despre tot, filosofie, artă, literatură, despre România arhaică dinaintea primului război, despre Germania de după război şi studiile făcute acolo, despre prietenii din tinereţe, Simon Bayer, Ion Barbu, Marcel Romanescu, despre străbunii evrei, care, pe o latură, după o legendă transmisă în familie, din generaţie în generaţie, erau creştini convertiţi la iudaism, cândva prin secolul şaptesprezece, în ţările baltice… despre convertirea părinţilor lui la creştinism şi cum îl plânsese mama pe convertit, ca pe un mort, stând la pământ. Despre Iisus, în care vedea, ca şi Nietzsche, pe omul cel mai nobil. Dar mai ales despre Antichitate şi Renaştere... în ultima vedea un apogeu, ceva de netrecut. Shakespeare era geniul absolut. Vorbea şi despre secolul al nouăsprezecelea, fecund în idei, laborator unic al viitorului. Am spus că era conservator; nu era un inamic al schimbării, ci un nostalgic al timpurilor trecute. Maxima lui era: Amor veteris mundi, iubirea pentru lumea veche, de a cărei dispariţie era inconsolabil… o lume, care, se presupunea, trăia pentru frumos. Faţă de lumea modernă, materialistă, pragmatică, avea o reţinere profundă, dar nu o respingea. Noţiunea de progres nu-i era străină. Ca mulţi oameni ai vremii lui, era un istorist. „Totul este istorie”, obişnuia să spună. Totul făcea parte dintr-o devenire, nimic nu se repetă întocmai. Poţi respecta ceea ce nu iubeşti… el iubea trecutul. Vorbesc aici despre toate acestea fiindcă educaţia mea, relaţia mea cu părinţii a fost total intricată cu brutalitatea istoriei. Cu toate ezitările, cu toate ambiguităţile, nu am avut niciodată sentimentul că mi se impunea un punct de vedere. Niciodată, în acele vremuri de groază, nu mi s-a sugerat că trebuie să judec lucrurile într-un sens sau în altul. Nu mi s-a spus, întrun sens sau în altul: „Fă aşa, este spre binele tău”. Am amintit cum simţeam obligaţiile mele: stricte, lăsându-mi impresia că am fost crescut sever, deşi nu mi se reproşa nimic, niciodată.

În perioada 1952-1954 aţi fost student al secţiei de limbi clasice a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Ce v-a atras la limbile clasice? Cum aţi perceput rolul clasicităţii, al istoriei în general, în acea perioadă?

Este sigur că un primum movens în interesul meu pentru studiile clasice s-a datorat opresiunii. Eram în anul 1952, îndoctrinarea şi teroarea îşi dădeau mâna. Studiul Antichităţii constituia un fel de exil voluntar într-o altă lume. Intangibilă. Desigur, profesorii noştri erau obligaţi să furnizeze explicaţii marxiste ale istoriei antice. Dar îmi imaginam că se putea face abstracţie de ideologie. Apucasem să studiez latina doi ani în liceu, înainte de reforma învăţământului din 1948. Acum, latina fusese scoasă din şcoli, cu excepţia unui singur liceu zis „clasic mixt”, unde se predau latina şi greaca extensiv. Foarte mulţi filologi clasici au ieşit de pe băncile LCM, dintre cei mai iluştri, ca Mihai Nasta, cu care eram deja prieten şi Margareta Stoianovici (mai târziu Nasta). Ca să fac faţă examenului de admitere, am luat lecţii de latină cu Edgar Papu şi Gh. Tohăneanu. Foarte repede mi-am dat seama că a cunoaşte Antichitatea era înainte de toate o voluptate. Niciodată nu am reuşit (nici nu am încercat) să depăşesc această plăcere. Mă interesau mai ales aspectele cotidiene ale vieţii antice, nu atât solemnităţile ei. Am pomenit de autori de comedii greco-latini… şi azi îl recitesc pe Aristofan cu o enormă voluptate. Este un poet tot atât de mare ca Shakespeare, dar se pleacă asupra unei lumi mai tinere… fără ipocrizii, inteligentă, fantezistă, energică, populară în sensul deplin şi frumos al cuvântului. Faţă de comediile aristofanice, ale lui Shakespeare îmi apar preţioase. În ce-l priveşte pe Homer, el iniţiază literatura europeană şi, miraculos, atinge, de la pornire, punctul ei maxim. Nici despre război (şi pace), nici despre iubire, călătorie, despre tinereţe şi bătrâneţe nu s-a mai scris aşa, în cultura noastră multimilenară. Mahabharata e tot atât de profund umană – este şi o operă filosofică – dar nu ne putem apropia de ea decât prin intermediari… A cunoaşte o cultură nu este o plăcere; este un exerciţiu aspru. Cultura trece prin însuşirea uneia sau mai multor limbi. Am început să urc munţii numiţi morfologie, sintaxă, vocabular… de două ori, pentru greacă şi latină. La început nerăbdător, apoi din ce în ce mai conştient de un principiu pe care trebuie să-l aplici toată viaţa: că ţinta este chiar calea, lucru pe carel ştiu chiar şi înţelepţii (deşi, cum spune Plutarh, înţelepţi nu există). Nu am ajuns să înţeleg gramatica română decât prin gramatica limbilor clasice. Mai ales latina m-a ajutat. Modul cum se compun şi descompun frazele şi propoziţiile la autorii latini este de o asemenea complexitate, încât exerciţiul te face să pătrunzi în sânul acelei gramatici universale implicite, despre care Noam Chomsky spune că este un dat genetic. Ne naştem, cu alte cuvinte, cu structurile gramaticale înscrise în organizarea nervoasă… ele înfloresc, manifest, în particularităţile limbilor vorbite. A intra în gramatică înseamnă a intra în gândire. A intra în gândire însemnă a dobândi unealta scrisului. Cheful de-a scrie cărţi mi-a venit mai târziu, dar elanul atunci l-am căpătat. Mă îndoiesc că există un stimul mai puternic pentru citit, pentru înţelegerea mecanismelor gândirii, decât accesul la gramatica limbilor clasice.
Alături de exerciţiile zilnice de retroversiune, de transpunere în româneşte a textelor greceşti sau latineşti, făceam împreună cu unul din profesorii noştri, Toma Vasilescu, teme, adică transpuneri în latină ale unor texte româneşti, care puteau fi pagini clasice, de pildă un text din Sadoveanu, sau texte contemporane, un articol de ştiinţă, o scrisoare etc. Pe mine exerciţiul mă pasiona. A căuta echivalenţe într-o limbă „moartă” pentru o gândire şi o lume „noi” era un stimul care punea la lucru imaginaţia într-un mod cu totul excitant. Trecerea mea pe la filologie a fost, desigur, prea scurtă; nu am putut să-mi definesc direcţia de activitate… ceea ce reţin este că filologia face parte din formaţia mea intelectuală într-un mod determinant. Nu a fost o fundătură, un timp pierdut. Clasicismul m-a pus în contact cu fundamentele înseşi ale civilizaţiei noastre şi, mai adânc, cu legile gândirii. Cultura literară nu este numai un prilej de visare, ci un instrument extrem de eficace al formării gândirii. Şi, mergând mai departe, cultura scrisă nu se poate dispensa de modelele ei antice grecolatine, pentru bunul motiv, greu de analizat, că, în Antichitate, omul a dispus de un maximum de complexitate în desfăşurarea gândirii sale. A te debarasa de clasicism este a te lipsi, voit, de o parte din inteligenţa moştenită de omenire. „Ultimul om” nu va mai şti latineşte, necum elineşte.

De ce aţi abandonat studiul limbilor clasice?

Este inevitabil, la o oră a bilanţurilor, să mă întreb dacă decizia mea de-a abandona studiul limbilor clasice a fost justificată. Aş zice că a fost expresia unei crize personale, cearta cu existenţa livrescă, triumful acelei părţi din mine care mă chema spre acţiune, spre prezent. Ideal, îmi dau seama că, pentru mine, ar fi fost mai bine să termin ce începusem, filologia clasică, şi numai după aceea să încep medicina. Mult mai târziu, în Elveţia, l-am cunoscut pe Jean Starobinski. După temeinice studii literare, acesta a făcut medicina şi chiar o specializare în psihiatrie, cu scopul mărturisit de-a înţelege scrierile despre melancolie şi, mai ales, Anatomia Melancoliei a lui R. Burton. În ce mă priveşte, cred că aş fi ales demersul contrar, introducerea unor concepte esenţial literare în medicină. Atribui prematurei întreruperi a studiilor clasice eşecul, tardiv, al grandiosului proiect de-a scrie despre „Nebunia ca operă”. Dar există, mai ales în sufletele celor tineri, apeluri care vor să fie ascultate fără întârziere, şi eu am simţit o astfel de chemare.

Vă mulţumesc!