Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
Ion Pillat şi ferestrele timpului de Monica Pillat

Pe bunicul meu nu l-am cunoscut, dar casa în care am copilărit era încă plină de ecourile prezenţei lui. Îl regăseam în portretul făcut de bunica mea în ultima vară la Miorcani, în mica bibliotecă unde se păstrau ediţiile princeps ale volumelor de poeme, când mă aşezam la biroul său, îmi închipuiam că mâna mea reia firul întrerupt al scrisului lui.

El continua să existe în lectura tatălui meu care, seara, ne citea mamei şi mie cu voce tare din cărţile iubite, aşa cum părintele său o făcuse altădată pentru familia sa; îl descopeream în povestirile bunicii, în ochii ei puţin înceţoşaţi care îi păstraseră fiinţa nevăzută pentru mine; dăinuia în amintirile prietenilor de odinioară, deveniţi în timp apropiaţii noştri precum: Vasile Voiculescu, Ştefan Neniţescu, Ion Zamfirescu, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Lili Teodoreanu. Glasurile acestora, când îmi vorbeau despre el, căpătau o gravitate luminoasă, o îngândurare tainică, plină de reverberaţiile rămase din omul dispărut.

Cercetându-i chipul din fotografiile înrămate, încercam să-l recunosc în fiul şi în fiica lui şi îmi imaginam cu înfiorare că prin privirile lor, ca printr-un culoar de ferestre ale timpului, bunicul se uita la mine. Dar dincolo de ecourile răspândite astfel în ambianţa familiei mele, încă din copilărie, mă simţeam adesea cuprinsă de puterea unei melodii, a unei cadenţe care creştea lăuntric, cerându-se exprimată, şi aşa am pornit să pun pe acea muzică interioară primele versuri. Uimită de ceea ce mi se întâmpla, îi mărturiseam tatei că ştiam dinainte anume ziua când urma o poezie, după semnalul muzicii care o preceda. După atâţia ani de atunci, înclin să cred că ceea ce aud în sinea mea şi acum, înainte să scriu, e un dar al bunicului meu. Ca şi cum aş fi o cutie de rezonanţă, în care s-ar auzi marea eului său îndepărtat. Ca şi cum mie mi se adresase în poemul Scoica:

Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele?

Aplecându-mă asupra cărţilor sale, mi-am dat seama că muzica, pe care o captez de atâta vreme, nu e alcătuită din fragmentele unei partituri iniţiale, ci vine dintr-un ecou al ecourilor auzite şi transmise mai departe de Ion Pillat în poezii ca „Toamnă la Miorcani”:

Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.

Sau în A doua moarte :

Urmăm cărarea noastră în liniştea mai mare…
Acei ce ne lăsară doar dorul lor în piept
Mai mor a doua oară cu noi în înserare
Sau ne măresc trecutul cu ochiul înţelept?

Ori în Aci sosi pe vremuri:

Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…

Dacă ar fi să adâncesc tema acestor oglindiri, în lirica bunicului meu, ar trebui să umplu volume întregi de comentarii legate mai întâi de ecourile lăsate în scrisul lui de casa bunicilor de la Florica, apoi de reacţiile la cărţile citite, la tablourile, frescele, sculpturile, templele, catedralele vizitate în călătorii, pentru a reveni în final la amintirea locurilor natale, îmbogăţite de experienţa asimilării departelui în aproape. Ar trebui să recunosc că anotimpul meu predilect este – cum era şi al lui – toamna, ce poartă în ea urma celor de dinainte, ca în poemul În vie :

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară cu viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…
S-a dus Şi iarăşi sună…şi tace. Dar aud –
Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

Aşa cum melancolia, indusă de „umbra timpului”, îşi găseşte vindecarea în versurile poeziei Adio la Florica:

Pe ochii mei lăsa-voi să cadă grele pleoape
Şi voi găsi în mine Florica de demult.

tot astfel şi dorul meu după bunicul, pe care nu l-am cunoscut, îşi găseşte alinarea în gândul că îl întâlnesc în muzica firii, ca în poemul Mânăstire :

Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum
Deodată s-a întins atâta pace
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara