Gellu Dorian: Dragă Muri, la Botoşani, Nicolae Prelipceanu a spus pe scenă, în timpul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2013, premiu pe care juriu a decis să ţi-l acorde, că el te-a debutat în revista „Tribuna”. Cînd şi cum a fost?

Ion Mureşan: Dragă Gellu, îţi răspund la întrebarea asta numai şi numai pentru că ea ţine de o, cum să o numesc, „arheologie a emoţiilor”. Omul înmagazinează în memorie idei, sentimente, imagini, atitudini etc. Dar, cu ocazia întrebării tale, mi-am dat seama că memoria are şi un colţişor rezervat emoţiilor. Are omul o debara de emoţii. Dar, după cum vezi, se pare că vreau să fug de întrebare şi să mă ascund după tot felul de „consideraţii”. Pune „fuga” asta a mea pe seama deformaţiilor dobândite de la filosofi. Deci: era prin 1971, eram în clasa a IX-a la liceu, când m-am trădat la o simplă „cerere de trădare de sine”; profesoara de Limba română ne-a întrebat dacă vreunul din noi „comite literatură”. „A comite” se asociază de obicei cu „infracţiuni”. Dar fiind eu un „infractor” (copil de la ţară năucit de dimensiunile oraşului), m-am trădat. Am scos un caieţel cu poezii. Doamna Ciobanu (Dumnezeu să o odihnească!) l-a luat, l-a citit şi mi-a spus că nu-mi poate da un răspuns competent, dar că îl ştie dânsa pe poetul Nicolae Prelipceanu de la „Tribuna”, care îmi va spune mai multe, şi mi-a stabilit o zi de marţi pentru marea încercare. M-am plimbat în sus şi în jos prin faţa redacţiei vreo oră, dacă nu mai mult. Am urcat pe scările somptuoase. Dar în timp ce urcam, nu o să uit niciodată, genunchii mi se loveau unul de altul prin pantalonii mei de uniformă, şi sunau ca nişte castaniete. Genunchii mei băteau, se pare, la porţile literaturii. Am deschis cu greu uşa masivă de fier forjat şi am bătut la o altă uşă, tot somptuoasă. Am intrat şi am văzut un tânăr stând la un birou căruia i-am spus că îl caut pe „domnul Prepeliceaul”. „Eu sunt, doar că nu sunt, tinere, «Prepeliceaul», ci «Prelipceanu». Stai jos!” I-am spus cine m-a trimis la dânsul şi în ce scop. Mi-a citit câteva poezii şi mi-a spus că o să-mi publice un Poem de iarnă. Scurt. Dar eficient. Aşa că vă daţi seama că la Botoşani genunchii mi s-au cam bătut unul de altul, din nou.
Peste ani şi ani aveam să stau eu la acelaşi birou. Devenisem eu „Prepeliceaul” de serviciu. Vreo zece ani am răspuns la „Tribuna” de „Poşta redacţiei”. Dar întotdeauna am auzit, de câte ori un tânăr poet urca scările redacţiei, sunetul castanietelor. Şi i-am publicat şi pe Ruxandra Cesereanu şi pe Radu Afrim şi pe Alex Baumgarten şi pe Judith Mezsaroş şi pe Daniel Moşoiu şi pe mulţi alţii.

Unii scriitori se leagă de numele tău, de la debut chiar. Probabil că talentul tău le dă şi lor un impuls. De exemplu, Ioan Groşan povesteşte mereu de prima ta carte – Cartea de iarnă. Şi anume faptul că te-a dus să te prezinte lui Virgil Mazilescu. Acesta, primind cartea ta, citind-o pe nerăsuflate (căci aşa era, cât o bună respirare de poet adevărat!) –, a aruncat cartea spre o fereastră. Cartea, din aruncătura făcută de Virgil Mazilescu, ar fi făcut o fantă în fereastră, ieşind spre lume. Cum a fost în realitate?

Scena asta o ştiu şi eu doar din relatările unor prozatori. Or, relatările prozatorilor sunt îndoielnice. Mi-a povestit scena Ioan Groşan, dar şi Dumitru Ţepeneag, dar şi Nicolae Breban. Marii prozatori mint convingător. Au însă avantajul că minciunile lor devin imediat realitate. Aruncă semnele peste gard în ograda poeţilor. Iar noi, ca nişte căţeluşi, credem şi tot ronţăim la osişoarele pe care ni le servesc ei.
Deci, după relatările lor, scena se desfăşura în casa lui Ioan Groşan. Virgil, îndrăznesc să spun marele meu prieten, a făcut gestul cu pricina. Groşan a stat o vreme cu „fanta” lipită cu leucoplast. Dar, cel care m-a convins de adevărul (un adevăr, Gellule, doar pentru noi poeţii!) relatării a fost Dumitru Ţepeneag, care mi-a spus că dânsul a fost cel care a coborât în spatele blocului şi a cules cartea din iarba udă şi a adus-o iar în casă. Pe dânsul îl cred. Sigur, vizualizez: să mergi în spatele unui bloc, să cauţi o cărţulie zvârlită de un nebun frumos şi pe urmă să o traduci în franceză, acesta e un gest de Poet. Dar, încă o dată îţi spun, pe relatările prozatorilor nu putem pune mare bază. Mai ales dacă ne sunt prieteni.

Alt scriitor, Radu Săplăcan, nu era ocazie să nu spună cum ai crescut sub aripa lui de critic sever. Această severitate a regretatului critic, plecat de tânăr dintre noi, am cunoscut-o şi eu. Însă el, la Vaţa, pe Valea Vaserului, în Maramureş, la una din taberele de creaţie organizate de el şi colaboratorii din Vişeu, te-a „încarcerat” într-o cameră şi nu ţi-a dat drumul până nu ai scris un poem. Ce poem ai scris şi povesteşte-ne cum a fost în realitate

Văd că eşti pornit să faci o strigare a catalogului „cenaclului din cer”, cum îi numea pe prietenii noştri plecaţi Ioan Groşan. Dacă tot veni vorba de Radu Săplăcan, de la el am învăţat ceva esenţial. Nu în ordinea literară, ci în ordine morală. Radu nu m-a vorbit niciodată „de bine” cât şi când eram de faţă. La toate cenaclurile la care am citit şi a fost şi el de faţă, „m-a demolat”. „Ce are Radu cu tine, căci e limpede că nu a avut dreptate – îmi spuneau alţi prieteni după cenaclu – de s-a urcat pe buldozer şi te-a făcut praf!”. Peste vreo două zile mă întâlneam cu alţi prieteni care îmi spuneau: „Măi, Ioane, ieri în toate cafenelele Clujului, Radu a vorbit numai despre tine. Te-a lăudat deşănţat”. Era pedagogia lui, probabil. Alţi prieteni, ştii prea bine, fac invers: te laudă în faţă şi te demolează pe la spate. N-ai frică, căci toate astea i le-am spus, ca să nu mă creadă prost, la lansarea ultimei lui cărţi: Memorial cu păianjeni şi fructe. Cartea apăruse la două ore după moartea lui. Nu a apucat să o vadă. Dar, peste tei zile, în holul Studioului de Radio Cluj, i-am făcut o lansare de carte cu autorul de faţă. Sigur, el nu a putut să comenteze nimic: era mort, descoperit, în sicriu, iar eu îi lansam cartea la căpătâi. I-am făcut şi „observaţii critice”. Sunt convins că, aşa mort cum era, cu ochii închişi, m-a ascultat cu atenţie şi şi le-a însuşit.
Cât despre episodul pe care îl evoci tu, nu am ce adăuga mare lucru. Aşa a fost. M-a închis cu cheia într-o cameră şi mi-a spus că de acolo nu ies fără un poem. Fără mâncare, fără alcool. Eu doar mă uitam pe geam cum beţi voi, ca nişte nesimţiţi. O domnişoară (asta rămâne între noi) a avut inimă miloasă şi prinzând un moment când Radu dormea, încă nu m-am întrebat de unde ştia că doarme, oare nu ea îi cântase „nani-nani”?, mi-a aruncat pe fereastră, ca la puşcăriaşi, câteva chiftele. Acolo am, scris poemul Guleratul. Un poem care mi-e drag. Şi, ca să mă răzbun, i l-am dedicat.

Acum, pe unde ajungi, peste tot prin ţară, dând de cei tineri, îi ocroteşti în vreun fel? Ai descoperit vreun poet, dintre cei tineri, cu care ai pleca în lume să repui în drepturile ei eterne poezia?

„A ocroti” nu e cuvântul cel mai potrivit. De cine să-l ocroteşti pe tânărul poet? Poate de el însuşi. A avea încredere într-un poet tânăr este într-un fel echivalent cu a-l asmuţi. Şi nu atât împotriva altora, ci împotriva lui însuşi. Să-i întăreşti credinţa că e „sfânt trup şi hrană sieşi”, vorba lui Ion Barbu, şi dacă e conştient de asta, va şti el de unde să „rupă”. Dar un poet nu trebuie să uite niciodată că şi în el a avut încredere cineva. Un poet adevărat nu are dreptul să plece din lumea asta cu „ jetoanele” în buzunar, decât atunci când şi-a pierdut cu totul încrederea în Poezie. Atunci se sinucide. Sau se urăşte pe sine atât de mult încât se apucă de negoţul cu sclavi. Dar cum tu nu te laşi până nu-ţi obţii prada, iată, ţi-o dau: eu aş merge liniştit în lume ştiind că am şefi de legiuni pe Claudiu Komartin şi Dan Coman şi Ştefan Manasia. Şi un prozator, la arcaşi: Marin Malaicu Hondrari. Aş mai miza pe câţiva comandanţi de cohorte, care sper să nu cadă în prima confruntare cu barbarii: Vlad Moldovan, Krista Szocs, Ştefan Baghiu, Vlad Gheorghiu etc.

Care este „metodologia” ta în scrierea poemului? Ai vreun tabiet? Aştepţi să vină inspiraţia sau pur şi simplu te aşezi şi scrii?

Nu am o „metodologie”. Fiecare poem e, pentru mine, o experienţă nouă. Trăirea nouă nu intră în om metodic. Intră pe căi mereu noi. Şi în maniere imprevizibile. Dar o să încerc să fiu metodic, căci e ora două din noapte. Metodele sunt date omului ca să facă economie de timp. Deci: pentru mine contează enorm primul vers. Dacă îl găsesc, poemul e ca şi scris. Îl tot port „ca o bomboană” pe limbă, mai multe zile. Mai precis, primul vers e ca lanternuţa de pe calculator când dai „search”, căutare. Se tot învârte în capul meu, tot caută. Dacă găseşte ceva de care să se lege, dacă luminează o zonă nouă, e bun, e începutul căutat. Dacă nu, nu. Poţi să-i dai „delete”. Cât despre „te aşezi şi scrii”, aici lucrurile sunt mai complicate. Dar îmi place mult imaginea omului necunoscut care scrie. Imaginea asta nu mi-o pot permite în Cluj. Dar „am practicat imaginea” cu rezultate bune în cârciuma gării din Sângeorz-Băi, la o grădină de vară din Gherla sau pe o terasă de restaurant din Baia-Sprie: oraşe mici, cârciumi modeste, anonimat al scriiturii. Deşi, îmi dau tot eu seama, că omul care scrie în public e puţin exhibiţionist. Dar astăzi să vezi un om care scrie e un lucru rar. Şi poate fi chiar excitant.

Ai vreun poem preferat, la care ţii mai mult decât la celelalte? Că de cărţi, ce să mai vorbim, se vede de la o poştă, ţii la ele ca un tată care are puţini copii

Ţin la toate poemele, căci în fiecare e vorba despre altceva. Cu precizarea că „mă joc” mai mult cu ultimul copilaş.

Se spune că scrii greu. Însă, din cele constatate, din colaborările tale în cotidianele clujene, în reviste, mai ales în perioada revistei „Verso” (unde ai creat un „lanţ al poeţilor” – chiar pe când antologia de acolo, care ar fi unică în felul ei şi ar ilustra un deceniu de interferenţe poetice, afinităţi etc.), observ că se adună tom după tom. Ai publicat două cărţi de eseuri. Pregăteşti o alta de articole de presă. Asta înseamnă o preocupare a scrisului continuu. Să fie acest gen de scris, această preocupare, oare, în detrimentul poeziei?

Am avut, ca noi toţi, o perioadă în care am crezut că scrisul meu poate schimba ceva în ţara asta. Atunci am ajuns să scriu ani la rând, zilnic, editoriale, tablete, recenzii, mici eseuri, reportaje, ştiri etc. M-am antrenat în tot felul de corvezi, de la simplu redactor la şef de secţie cultură, redactor şef, director editorial. Cred că am scris sute şi sute de pagini. Multe nu le mai ştiu, nu le mai am. Dacă cineva, cândva va avea răbdarea să le caute prin biblioteci, să-i fie de bine! Ceea ce miam propus să recuperez în anii următori este o carte despre Cluj, Oraşul de rezervă şi una de comentarii la câte o poezie, sau chiar la un singur vers al unui poet: Impozit pe lectură. Astea sunt scrise. Şi mai vreau să termin un roman început prin 1994, doar început: Îngerul din pivniţă. Acum, dacă a fost sau nu în detrimentul poeziei, e greu să judec. Şi e inutil. Oricum nu se mai poate repara nimic. Tinereţea nu se mai poate duce la reparat.
Cât despre Lanţul poeţilor din Verso, pe care foarte bine l-ai caracterizat în întrebarea ta, cred că ar merita o discuţie separată, căci e un fapt de sociologie literară.

La a doua nominalizare pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, iată că anul acesta l-ai luat. Ce înseamnă acest premiu pentru tine?

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” nu este, propriu-zis, un premiu. Premiile USR sunt premii profesionale. Premiul Naţional e mai degrabă o „Legitimaţie de Club”. Cum să-ţi explic, Gellule! Treci pe lângă o clădire în care ştii bine că s-a adunat Elita poeziei româneşti din ultimii 50 de ani. Ştii pentru că i-ai citit, nu din zvonuri. Şi mi se pare normal să baţi la uşă: ca să saluţi, de curios ce discută ei între ei acolo, ţi-e dor de unul sau de altul, eşti trist, eşti entuziasmat de un poem, din politeţe etc. Iese portarul şi te întreabă: „- Pe cine căutaţi?” „- Pe domnul Mihai Ursachi” –îi răspunzi. Îţi aprinzi o ţigară şi te plimbi prin faţa porţii. Aştepţi. Mai fumezi una. Se deschide poarta şi apare, să zicem, Mircea Ivănescu. Se uită în dreapta şi în stânga prin ochelarii lui cu lentile groase şi îţi face semn cu mâna. Te apropii, îl îmbrăţişezi, îi spui că erai în trecere. Îţi spune că Ursachi e ocupat, momentan. Dar dacă vrei să-i vezi pe Ileana Mălăncioiu, pe Dinu Flămând, pe Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, o să-i cheme, imediat. Iar dacă te invită să aştepţi în odăiţa portarului, la o cafea, înseamnă că eşti nominalizat.

Cînd a început acest drum al tău spre poezie şi, evident, spre acest premiu?

Drumul meu spre poezie a început greşit. Nici acum nu sunt convins pe deplin că în mine nu s-a ratat vreun instalator, strungar, sculer-matriţer, lăcătuş, cosaş etc. de geniu. Ziceam că am început greşit, pentru că pe mine m-a fascinat mai întâi forma poeziei. În clasa a III-a am văzut la un prieten din copilărie un caiet scris de mână, cu strofe, cu text dispus altfel decât scriam eu la şcoală. Mai văzusem eu în manuale poezii. Dar scrise de tipar, nu de mâna omului. Şi atunci am decis să încerc şi eu să nu scriu ca oamenii. În paranteză fie zis, peste câţiva ani abia prietenul meu mi-a acordat încrederea să-mi arate caietul cu pricina: erau nişte biete texte de muzică uşoară copiate după audiţii radio. Dar, în clasa a VIII-a era prea târziu. Căci în clasa a VII-a luasem premiul II pe ţară la „Tinere Condeie” cu bâiguielile mele scrise în altă limbă. Aşa că ratasem şi meseria de textier de muzică uşoară. Asta pe scurt. Cât despre „drumul spre premiu”, aici nu m-ai nimerit. Nu am scris niciodată, dar niciodată, pentru premii. Vai de cei care scriu aşteptând premii! Numai bătrânii aşteaptă premii, cei care şiau pierdut orice nădejde că poezia te poate mântui, salva. Cei care şi-au pierdut speranţa că vor mai scrie o poezie în viaţa lor, speranţa că vor mai respira. Eu cred că poezia e la fel de preţioasă pentru om ca respiraţia.

Cărţile tale de poezie, de la Cartea de iarnă (reeditată cu succes anul trecut) şi pînă la Cartea alcool, nu numără prea multe apariţii editoriale. Te-ai lăsat foarte mult aşteptat de cititori. Este asta o strategie a ta, un ritm impus sau, pur şi simplu, aşa s-a întîmplat?

Abia acum m-am prins unde bat întrebările tale. Mai bine mai târziu decât niciodată. Aşa că revin. Nu vreau să se înţeleagă că ignor sau dispreţuiesc premiile literare. Premiul literar e o instituţie necesară. O fi natura democratică, vorba lui Mircea Dinescu, dar literatura nu e, har Domnului. Chiar dacă eu văd literatura oarecum geografic. Fiecare poet e o ţară necesară; unele ţări sunt mai mari, mai întinse, altele mai mici, unele sunt muntoase, altele au câmpii veşnic verzi, altele au păduri, altele pustiuri argintii de nisip, altele sunt mlăştinoase etc. Cele mai multe, dacă nu toate, merită să fie vizitate. Frumuseţea poeţilor stă chiar în aceea că sunt deosebiţi unii de alţii.
Apariţiile mele editoriale nu sunt numeroase. Prietenii chiar mă tachinează uneori pe motiv că aş avea mai multe premii decât cărţi. Dar eu le explic cu răbdare că eu nu scriu cărţi de poezie, ci scriu poezii. Cred că dacă în urma unui poet rămân 20 de poezii memorabile, viaţa lui e justificată cu asupra de măsură. Eu nu am ajuns la cifra asta, dar mai scriu.

Eşti fidel, în ultimii ani, unei singure edituri – Charmides din Bistriţa. Este un legământ cu editorul, ţi-ai vândut acolo drepturile de autor? Pentru că sunt convins că ai fi putut ieşi la oricare altă mare editură din România

De Editura Charmides mă leagă cel mai tare prietenia veche cu omul admirabil care este Gavril Ţărmure, pe care îl socot, cu serioase argumente, cel mai bun manager cultural din ţară şi cu care împărţim aceeaşi zi de naştere, 9 ianuarie. Ziua lui de naştere oficială. Căci, în fapt, el s-a născut cu două săptămâni mai repede, în alt an, dar părinţii nu l-au declarat la Sfatul Popular ca fiinţă însufleţită până în anul viitor, la 9 ianuarie. Între noi fie vorba, nu m-aş mira să aflu că Gavril s-a născut şi în două locuri deodată. Aici mă răsfăţ un pic, căci zic că au făcut-o intenţionat, au aşteptat ziua mea. Asta nu poate fi o simplă întâmplare, îi spun eu uneori, e mai mult: e un semn de destin. Or, după ce spui vorbele astea, semnezi contractul cu editura cu ochii închişi.

Ce stoc de poezie mai ai în desaga ta, pe care o porţi pe la toate întâlnirile poetice? Pentru că deşi parcimonios cu apariţiile editoriale (ai publicat între timp şi câteva cărţi de eseuri, eşti prezent frecvent în presă cu articole de atitudine), cititorii te pot vedea la mai toate întâlnirile poetice din întreaga ţară, unde eşti prezent cu regularitate şi, mai ales, cu succes

Prezenţa mea la întâlnirile poetice e una, hai, să recunosc, strategică, intim strategică. Eu, de fapt, citesc acolo ca să mă obişnuiesc eu cu propriilemi poeme. Să văd ce am mai scris. Ai noroc că doamna Ana mi-a spus, aflând că-ţi răspund la nişte întrebări, „să fiu sincer şi să nu fac pe cocoşelul!”. Aşa că, pe scurt, mai am „în desagă” vreo zece poeme şi mai sunt gravid cu vreo zece. Sper să le nasc cât de curând, căci eu nu sunt adeptul metodei „prin cezariană”. Şi sper ca muza să mă mai „călărească” anul acesta şi să mai rămân gravid cu încă zece.

Pe când cartea următoare? Evident în afara celei pe care, conform regulilor acestui premiu, eşti îndatorat să o scoţi în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, pe care o coordonez la Editura Paralela 45

Am scos în 2013 o carte de eseuri conversaţionale, Oglinda aburită, la Editura Charmides. O las să respire un an. În 2015 însă, când o să fac o vârstă rotundă, mi-am propus să mai scot o carte de poezie. Şi, dacă Dumnezeu mă ajută, un roman pe care l-am început mai demult şi care se va numi Îngerul din pivniţă, cum am spus mai sus. În sertarul calculatorului mai am două cărţi, aproape gata: Oraşul de rezervă, o carte despre Cluj, publicată în mare parte deja în presă şi Impozit pe lectură, publicată şi asta în presa literară, şi care cuprinde impresii despre poezia prietenilor. Proiecte mai am. Dar Dumnezeu va mai avea răbdare?
Am, ce să mă mai ascund, o carte de poezie. Dar nu e gata. O carte de poezie nu e gata niciodată. Când le publicăm, nu facem decât „să întrerupem lucrările zeilor / noi fiinţe ale clipei grăbite şi fără experienţă” – cum zicea Kavafis. Nu vreau să-mi dereglez ritmul. Şi, ţi-am mai spus, nu sunt adeptul naşterii unei cărţii prin cezariană. Dar, dacă Dumnezeu mă ajută, sper să o ard până la începutul lui 2015. Gata! Că dacă nu e gata, o luăm de la început.

Da, gata, însă nu înainte de a spune un gând despre poezie

Bine, un gând Despre poezie. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care nu cred că sufletul omului e nemuritor. În viziunea lor, sufletul e un fel de „hopa-mitică”: azi e, mâine nu e. Uite popa, nu e popa! Unor astfel de oameni nu le pot sta înainte decât cu o întrebare: ai văzut vreodată un om mort? Şi cu încă una: cu ce se deosebeşte un om mort de un om viu? Omul viu, mi se răspunde cu adevărate cascade de cuvinte, se mişcă, vorbeşte, iubeşte, are amintiri, are idei, sentimente, are lumină în ochi etc. Are viaţă. Toţi pot vorbi ore întregi despre „exemplarul viu”, dar abia reuşesc să îngaime câteva cuvinte despre „exemplarul mort”. Şi doar dacă omul viu are viaţă din belşug, şi omul mort are moarte din belşug! Dar mortul brusc a devenit sărac şi în descriere şi în trupul împuţinat. Şi am constatat că cel bogat a încăput în cel sărac, cel sărac nu-şi află locul, nu încape nici măcar în cuvintele celui bogat.
Văzând că m-am săturat să-mi pierd vremea încercând să-i conving pe necredincioşi, Dumnezeu m-a îndrumat spre o „experienţă revelatorie”, ca să folosesc o sintagmă dragă lui Virgil Podoabă. Fără pricină, m-am apucat să scriu despre un singur cuvânt, lumina, dintr-o poezie de şase versuri de Virgil Mazilescu. Fără să mă ridic de la masă, într-o seară, am scris zece pagini. Şi nu era cuvântul „favorizat” în poem. M-am oprit ruşinat, ca un necredincios. Ruşinat ca un poet care a avut o alunecare, un moment de îndoială faţă de Poezie.
După experienţa asta, nu mai vreau să conving pe nimeni că sufletul omului e nemuritor. Fără nici un efort, despre un singur cuvânt, reuşisem să vorbesc preţ de zece pagini. Dacă aş fi continuat cu toate cuvintele din cele şase, scurte, versuri, aş fi scris un roman. Încă o dată, cel sărac îl încăpuse pe cel bogat, peştele mic îl încăpuse pe cel mare.
De atunci, la întrebarea „unde merg sufletele oamenilor după moarte?” răspund foarte simplu: după ce mor oamenii, Dumnezeu le depozitează sufletele în poezii.