Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Salon literar:
Ion Gheorghe – un filon poetic aluvionar de Astrid CAMBOSE

Nu ne putem lăsa convinşi, din păcate, de adevărul spusei marelui pontif Atalchetaş, alter-egoul din Zamolksiile poetului Ion Gheorghe: crezi în ceea ce poţi, poţi în ceea ce crezi, deşi prima parte sună veridic. A doua jumătate, însă, face diferenţa între o realitate posibilă (în plan poetic) şi pura fabulaţie - ceea ce transformă versul-sentenţă într-un hibrid, jumătate-adevăr-jumătate-umbră, un soi de paravers, cum l-am putea numi apelând la un prefixoid al autorului însuşi; paraversul şi-ar găsi locul, astfel, alături de pământul parapământ, arborele paraarbore, paraiarba şi parapăsările care sunt toate pe jumătate umbre şi populează un ţinut din lumea mitică a Cavalerului trac.

"Am realizat operă poetică de referinţă, sunt în Istoria Literaturii pe Munte Înalt", afirmă, nu fără îndreptăţire, Ion Gheorghe despre el însuşi; "un mare poet", spune, panoramând critic poezia românească din secolul al XX-lea, şi Marin Mincu; iar Ion Negoiţescu, în Analize şi sinteze (1976) îl considera artizan al unei mitologii personale - cu aspiraţie naţională, apăsat impusă prin tonul poemelor - acestea din urmă fiind produsul unor "trăiri echivalate cu o stare mitică perpetuă". Dimpotrivă, Virgil Ierunca, deşi îi recunoştea ca atare talentul, îl numea "înţeleptul chino-trac Ion Gheorghe" (nici măcar onoarea unui "sino- trac", care ar fi sunat ceva mai cultural, nu i-o acorda!) şi, acuzându-l că scrie "sub dicteul propagandei şcomuniste - n.m.ţ dezlănţuite", îi diagnostica "inocenţa ca ofensă a realului" şi "inconştienţa ca suport liric". S-ar mai putea adăuga, la acelaşi nefericit capitol, acuza de plagiat adusă în anii '80 de către Dorin Tudoran (plagiatul ar fi fost după Lao-Tse, prea temeinic "asimilat", se pare, în urma şederii prelungite a poetului în China, ca ambasador cultural în statul socialist prieten...). Ion Gheorghe are pentru toţi lăudătorii şi nelăudătorii săi replici delirante precum aceasta (din anul 1991): "Apartenenţa mea la Partidul Comunist o consider o stare proprie de imaculare istorică" etc. etc.

El însuşi, poetul de forţă şi talent Ion Gheorghe, nu se vrea în primul rând poet, ci mistagog. Vocaţia lui, descoperită încă de pe la treizeci de ani, când trimitea în ţară poporului său (reprezentat pe atunci, adică în 1965, de Eugen Barbu şi de membrii Cenaclului "Nicolae Labiş") Scrisorile esenţiale de pe Oceanul Atlantic, se arăta a fi aceea de iniţiator în mai vechi şi mai noi misterii: Pot să vă-nvăţ să dormiţi cu nevestele voastre:/ desfăşuraţi-le părul pe umărul stâng, peste inimă...ş.a. Ce este surprinzător, însă, este faptul că, deşi populul a rămas surd la iniţieri şi i-a batjocorit revelaţiile, poetul nu a ezitat să se arunce, precum altădată Empedocle din Agrigent, în lava propriului delir (liric şi nu numai liric). Formele solidificate ale acestei - absolut autentice - lave, cu adevărat arzătoare, insaţiabilă, cotropitoare, au devenit megaliţii care i-au umplut atât casa-muzeu de la Istriţa, cât, mai ales, cărţile. Dintre scrierile sale în versuri, din acest filon se alimentează lucrări de valoare precum Megalitice, Cavalerul trac, Elegiile politice, Zamolksiile.

În Descântec de casă nouă (text datat 1.XI.1969 şi publicat în Megalitice, 1972), mirele şi mireasa sunt aduşi la locul nuntirii de două animale fabuloase, bovidee sacre, mai pline de coarne decât cerbii, mai puternice decât zimbrii: plotunul şi plotuniţa. Fie spus că şi-au pierdut până şi urma lingvistică, iar poetul i-a vânat de prin pădurile lui Dimitrie Cantemir. Textul conturează un fel de mitologie a întemeierii căminului; mirele june este aruncat de către călăuza-plotun undeva foarte sus, în vârful a doi meri, şi acolo îşi găseşte patul de nuntă deasupra căruia cântă o pasăre şi cad stelele. Trimiterile la mitologia morţii sunt apoi atenuate când cititorul află că junele rătăceşte prin vis. Însă poemul redevine misterios, căci fata apare pe spinarea plotuniţei într-un leagăn de aur şi sidef şi mirii cad împreună din vârful merilor îngemănaţi, unde fuseseră purtaţi. La amiază mirele îşi construieşte casa, împodobind-o cu bogatele coarne ale cervideului răpus (nu se ştie cum şi pentru ce), iar vorniceii (se face, deci, trimitere la începutul nunţii, la logodnă) ameninţă norii cu arcurile ca să îndepărteze furtuna. Ultimul vers transformă plotunul dintr-o divinitate a fertilităţii, cum se anunţa, într-una strict meteorologică - probabil ca efect sonor al cuvântului plotun, ce trimite la ploaie şi tunet: dar sufletul plotunului e milostiv cu cei tineri şi n-are să tune.

Suntem siliţi să abandonăm eşafodajul narativ şi să căutăm alte chei de lectură. Structura poemului - strofe inegale, repetiţii, interogaţii retorice, dezvoltări pleonastice de versuri - vocabularul arhaizant (răgoaze, au vântul, au sălbăticiunile, murse, şelţ s-au boncăluit, vână, trupini ştulpiniţ, vârvorii şvârfurileţ, pinţă şpopândăuţ, livede şliveziţ, braţă şbraţeţ), tonul proaspăt, concret, cald se reclamă, toate, de la un model ţărănesc. Ceea ce se şi doreşte, poetul asumându-şi apartenenţa integrală, nu doar prin sânge, ci şi prin spirit, la cultura ţărănească. Pentru o mai bună exemplificare a acestor elemente, cităm o strofă de dragoste, propunându-ne să urmărim în paralel şi abaterile de la firescul vizat de poet (este locul să notăm că una dintre scăderile poeziei lui Ion Gheorghe este sublinierea demonstrativă, dictată de patima explicaţiei sau a retoricii): Cu muget se scutură plotunul de părul cel murg;/ coarnele-i năpârlesc; linge botul femelei, bălos;/ sângele junilor dintr-o dată dă-n pârg/ şi amândoi săriră jos;/ unul pe altul se vede/ şi-atât de tare se privire/ c-abia sub pomii de-n livede/ şi-au venit în fire. Forma lungă arhaică a verbului se privire şi eminescianul de-n livede nu fac casă bună, credem, cu nepoetica locuţiune adverbială dintr-o dată, pe care un ţăran ar fi evitat-o aici. Neologismul femelei se acceptă, pentru că este clară intenţia de experiment poetic.

Hibridizarea aceasta, pendularea între explicare şi expresie, între sugestia prin cuvânt a realităţii unui fenomen şi modelarea lui într-o formă apăsat estetizantă deranjează şi ne determină să vorbim, în cazul lui Ion Gheorghe, de un filon poetic aluvionar.

Dar nu putem încheia fără a spune că există şi foarte numeroase locuri, nu în poezia, ci în proza lui, unde se desfăşoară nestingherit, netulburat, pur şi absolut cuceritor delirul său poetic - şi anume, tocmai în proza pe care el şi-o doreşte... ştiinţifică. Din arborescenta imagistică verbală cu care ne copleşeşte proza "ştiinţifică" a lui Ion Gheorghe am ales un fragment (pe care l-am desfăcut în linii asemănătoare versurilor) ca să lăsăm ultimul cuvânt nebuniei autentice a acelor forme în care i se toarnă gândul când evocă presupusele divinităţi ale protoistoriei trace:

În aceeaşi amprenta signica ni se impun Marile Mame:
Dyamares Mater Glinaria de Apa Dierna iernatica,
matriarheea neamului hiperboreean Anartis,
apoteozată în hidronimul Dyerma
şi supranumită Marea Mamă Glia de Ianuarie,
de către adepţii riturilor agrarii cu preoţii Zamiagrestis.
În acelaşi grup
al Marilor Mame
stă
Anaytis Sargeţia de Apa Argeş la Pârâul Oii Raiului
În dimensiunea sacră specială a categoriei:
Nirease Zinili Singis Getis,
Miresele,
zânele cu inel,
ale geţilor Singidavens- cei din Davele Porcului Mistreţ.
Această categorie de Mari Mume, Miresele Inelelor, se mai numea şi
zânele inimiii şi ale binelui din inimă făcut. Ele
se întruneau cu preoţii şi judecătorii lor,
gebeleisis- salmosis,
la votivul gnoseologic Pomul de Aramă:
Mărul Rumen al Mumii Lumii cu un Ram de Argint...

(Lumea mea şi ţările mele prin anii 10000, în sus şi în jos)