Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Ion Cristoiu de Alex. Ştefănescu




biografie



În 1992, românii citeau unul şi acelaşi ziar, Evenimentul zilei, indiferent unde s-ar fi aflat: pe stradă, în autobuz, la frizerie, într-un restaurant sau la locul de muncă. Ziarul, proaspăt înfiinţat, se distingea grafic printr-un fel de ştampilă roşie, imprimată pe prima pagină, în stânga sus. Un străin ar fi putut crede, pe atunci, că în România se pregăteşte un complot cu o numeroasă participare şi că semnul de recunoaştere folosit de complotişti îl constituie acel blazon deocheat.

Succesul noului cotidian era imens, dovada constituind-o tirajul însuşi (aproape 700. 000 de exemplare). Poreclit de concurenţă “bulina roşie”, ziarul plăcea şi profesorului universitar, dar şi femeii de serviciu, şi românului, dar şi ungurului, şi anticomunistului, dar şi fostului activist al PCR. Multvisatul şi, în fond, nerealizabilul consens naţional se înfăptuia astfel câte cincisprezece minute pe zi (după care, bineînţeles, începea din nou discordia).

Inventatorul ziarului şi directorul lui era Ion Cristoiu, un bărbat scund, cu o faţă rotundă şi cu plete, care apărea rar în public şi atunci îmbrăcat prost. Obişnuia să respingă, ursuz, dovezile de simpatie, se exprima cu dificultate, ca şi cum i s-ar fi împiedicat limba în dinţi, dar când se angaja într-o discuţie se însufleţea şi captiva asistenţa prin inteligenţă, prin umorul de idei, prin curajul de a gândi altfel decât toţi ceilalţi.

Ion Cristoiu s-a născut la 25 noiembrie 1948 (în actul de naştere: 16 noiembrie) în comuna Găgeşti din judeţul Vrancea. A urmat şcoala primară în satul natal, liceul la Panciu şi Facultatea de Filosofie la Cluj. A debutat ca gazetar în 1968. Încă din timpul facultăţii a fost redactor şi apoi redactor-şef al subredacţiei revistei Viaţa studenţească.

După absolvire, în 1971, a rămas asistent la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, funcţionând totodată şi ca redactor-şef adjunct al revistei Echinox. În 1972 s-a mutat la Bucureşti, în calitate de redactor la Viaţa studenţească. Între 1974-1979 a fost redactor-şef adjunct la Viaţa studenţească şi Amfiteatru. Din 1979 până în 1987 a lucrat ca redactor-şef adjunct la Scânteia tineretului şi a condus suplimentul literar-artistic - SLAST - al aceluiaşi ziar.

Exploatând relativa libertate pe care o asigura publicaţiilor UTC fiul lui Nicolae Ceauşescu, Nicu Ceauşescu (pe atunci prim-secretar al CC al UTC), Ion Cristoiu a făcut repede din SLAST una dintre cele mai vii publicaţii literare, la care colaborau scriitori importanţi ca Emil Brumaru şi Mircea Dinescu, Matei Vişniec şi Ioana Ieronim, Gabriela Adameşteanu şi Mircea Nedelciu, Mariana Marin şi Traian T. Coşovei. Talentul său de creator de publicaţii atrăgătoare s-a evidenţiat şi în verile în care a realizat, la Costineşti, ziarul Secvenţa, ziar care s-a bucurat de un atât de mare succes încât a fost difuzat la un moment dat, pe o zonă a litoralului, prin împrăştiere din helicopter.

Între 1987-1989 Ion Cristoiu este redactor-şef al revistei Teatrul. În ianuarie 1990 înfiinţează, împreună cu Cornel Nistorescu, ziarul Expres, pe care îl conduce în calitate de redactor-şef. În martie 1990 ia de la zero, de unul singur, o nouă publicaţie, Zig-Zag (proprietatea unui foarte tânăr om de afaceri, pasionat de presă, Octavian Mitu), din care face săptămânalul cu cel mai mare tiraj al momentului. În stilul său caracteristic, părăseşte pe neaşteptate Zig-Zag şi revine, cu funcţia iniţială, la Expres. În 1991 devine redactor-şef la Expres Magazin.

La 22 iunie 1992 înfiinţează Evenimentul zilei, cotidian care are un succes fulminant, obligând concurenţa să imite stilul Ion Cristoiu (texte scurte, litere mari, multe întâmplări povestite expresiv şi puţine comentarii) şi trezind curiozitatea unor specialişti din străinătate. În paralel conduce Expres Magazin, Dosarele istoriei, Supermagazin, Paranormal. Este preşedinte al Consiliului de administraţie al Trustului Expres, al Companiei de publicitate Evex, al Editurii Presa Românească. Editorialele sale zilnice, comentariile din reviste, apariţiile la TV îl fac atât de influent, încât este curtat de cei mai importanţi oameni politici. În februarie 1997 se retrage intempestiv şi - s-ar putea crede - pentru totdeauna din presă, demisionând din toate funcţiile şi renunţând la toate acţiunile deţinute. Bolnav (incurabil) de gazetărie, revine în presă, iniţial ca editorialist, la ziarul Naţional (iunie 1997), apoi ca director la Cotidianul (aprilie 1998). Se pasionează din nou de înfiinţarea şi conducerea de gazete: Azi (martie 1999), Monitorul de Bucureşti (aprilie 2001), Historia (septembrie 2001), Dosarele Historia

(februarie 2002).

În 2003 conduce departamentul de emisiuni informative de la postul de televiziune Realitatea, organizând printre altele transmiterea în direct, 24 de ore din 24, a războiului din Irak. După câteva luni, în care reuşeşte să facă din emisiunile de ştiri un spectacol captivant, demisionează.





Absurdul comunist



Ion Cristoiu este prozator, nu ziarist. El a şi debutat, de altfel, cu o carte de povestiri satirice, Personaje de rezervă, 1985, făcându-se repede remarcat prin capacitatea de a vedea în toate manifestările oamenilor, chiar şi în cele mai solemne, comedia existenţei. Perspectiva adoptată - amorală, dezideologizată şi demistificatoare - era pe atunci de o noutate absolută. Ea nu semăna nici cu aluziile sarcastice ale altor prozatori la stilul de viaţă comunist şi, bineînţeles, nici cu pedagogismul minor al umoriştilor de profesie, colaboratori la Urzica.

Recitită azi, cartea produce aceeaşi impresie de originalitate radicală (prin raportare la literatura română; luând în considerare literatura rusă, s-ar putea face trimiteri la numeroşi scriitori satirici, de la Gogol la Bulgakov). Cele douăzeci de schiţe cuprinse în volum sunt toate de factură satirică şi au şi o unitate “geografică”: evocă una şi aceeaşi lume - lumea ţăranilor dintr-un sat imaginar, Vintileasa, răvăşit de transformările grăbite la care e supus de regimul comunist.

Metoda aceasta de a face cronica vieţii dintr-un ţinut inventat, inexistent pe hartă (dar sintetic-plauzibil) a mai fost folosită, nu numai de William Faulkner, care a născocit provincia Yoknapatawpha, dar şi de imitatori ai săi din România (de exemplu, de D. R. Popescu). Noutatea adusă de Ion Cristoiu constă în faptul că în spaţiul său fictiv totul se ghidează după legile comicului. Există un stil al comportării oamenilor - şi chiar al comportării obiectelor, animalelor, fenomenelor meteorologice etc. - în această proză. De la un moment, familiarizaţi deplin cu acest stil, putem noi înşine descoperi în viaţa de fiecare zi situaţii asemănătoare, care să ne facă să exclamăm: “Bine, dar chestia asta parcă e din Vintileasa!”.

Aşa cum se fac în unele ţări seriale TV care continuă la nesfârşit cu colaborarea telespectatorilor, invitaţi să propună noi şi noi episoade, aşa s-ar putea completa cartea lui Ion Cristoiu cu întâmplări povestite sau imaginate de cititori.

În ce constă acest stil, stilul ca la Vintileasa? Constă în înregistrarea perturbaţiilor neaşteptate, năstruşnice produse de iniţiativele reformatoare ale unui partid autoritar şi birocratic asupra civilizaţiei ţărăneşti. “Mesajele” care vin dintr-un centru îndepărtat şi nebulos capătă, ajunse în Vintileasa, înţelesuri fantasmagorice şi produc situaţii comice în serie.

Când se construieşte în apropierea localităţii un mare combinat chimic, conform planului de “industrializare socialistă a ţării”, instalaţiile de distilare sunt sustrase de localnici şi transformate în alambicuri pentru preparat ţuică, astfel încât întregul ţinut “plutea în mirosul îmbătător al ţuicii ilegale şi, în consecinţă, timp de o lună, totul în jur căpăta un optimism mai mult decât necesar. Câinii lătrau veseli, fără nici un motiv, găinile făceau ouă de raţă, şobolanii ieşeau în mijlocul uliţei şi, stând în fund, zâmbeau visători şi nici când se aflau deja în burta pisicilor nu erau suficient de convinşi că n-avuseseră nici un motiv de optimism.”

Când se introduc pe şosele semne de circulaţie, începe un adevărat trafic cu indicatoarele sosite de la Bucureşti: “şedeai la şosea, de exemplu, şi nu voiai să fii deranjat dimineaţa de huruitul camioanelor, imediat se înfiinţa la poartă un ins ce-ţi oferea, contra cost, fireşte, o Trecere interzisă în ambele sensuri şi, în consecinţă, de a doua zi, toate maşinile ocoleau prin vii, prin grădini, porţiunea de şosea din faţa casei tale; e drept, trebuia să te pricepi puţin la regulile de circulaţie, altfel dădeai banii de pomană; un ins din Clipiceşti cumpărase Trec avioane...”

Când aude, pentru prima dată în viaţa lui, sunând un telefon, un ţăran ţărac, de foarte puţină vreme instalat ca preşedinte al Sfatului Popular, simte impulsul “să-şi ia căciula şi s-o rupă la fugă pe scări”.

Acest gen de comic, care se asociază la Ion Cristoiu cu fantasticul şi cu analiza psihologică, nu duce la ridiculizarea civilizaţiei ţărăneşti, care, dimpotrivă, ni se înfăţişează ca o ultimă rezervă de bun-simţ a ţării în faţa invaziei de arbitrar şi prost-gust. Ceea ce se evidenţiază este absurdul comunist, mai exact absurdul generat de tentativa de modernizare forţată a ţării de către partidul-stat:

“Din când în când, magazinul primea mărfuri ciudate pentru care Fane Buleandră, responsabilul sectorului alimentar, demult renunţase să mai ceară vreo explicaţie. Într-un an, luni la rând, primise, fără ca vreun semn să prevestească asta, câte un camion de arbori cotiţi. Într-altul, de Crăciun, se pomenise cu un transport de pui de urs pentru dresorii amatori. Ultima oară îi fusese trimis de la Centru un camion de exemplare din volumul V al Operelor complete de Charles Dickens în limba engleză. Firesc, Fane Buleandră încercase imediat să le vândă şi chiar vânduse o parte din ele, luai o ladă de geamuri numai dacă luai şi volumul, şi le-ar fi dat pe toate dacă, la vreo câteva săptămâni numai, o impetuoasă notă nu l-ar fi somat să returneze urgent toate exemplarele primite, întrucât se produsese o încurcătură: nu volumul V din Operele complete de Charles Dickens trebuia să primească magazinul, ci Micul dicţionar româno-turc. Umblând din casă în casă, Fane Buleandră recuperă toate cărţile vândute, mai puţin una, dată lui Ghiţă Lăduncă din deal, care nu voia s-o înapoieze nici în ruptul capului.”

Plasticitatea densă, gogoliană a reprezentărilor contribuie, şi ea, la crearea impresiei de spectacol al existenţei, în opoziţie cu imaginea convenţională, în alb-negru cu care ne-au obişnuit şi până la urmă ne-au plictisit cărţile cu tentă justiţiară despre “obsedantul deceniu”. Ion Cristoiu are priză la realitate şi simţul pitorescului. “Ingineria textuală” la care recurge uneori se subordonează pasiunii, trăite frenetic, de a crea o lume concretă. O lume care, la încheierea lecturii, îţi rămâne în minte ca şi cum ai fi vizitat-o.





Un unghi de observaţie inedit



Indiferent dacă se prezintă în faţa cititorilor ca publicist, eseist sau istoric literar, Ion Cristoiu este în esenţă prozator. Un prozator experimentat, care a studiat ani la rând tehnicile narative şi şi-a exersat stilul. Având talent literar, el câştigă uşor orice competiţie cu un ziarist: se află în situaţia cuiva care, instalat la volanul unei maşini, se ia la întrecere cu un pieton.

Talentul literar stă la originea succesului său de om de presă. Şi tot talentul literar îi asigură situaţia privilegiată de-a avea dreptate chiar şi atunci când - din punct de vedere moral sau politic - nu are.

Un posibil exemplu îl constituie un “reportaj” al său (inclus în volumul cu un titlu imposibil, Lumea văzută de un român rupt în fund, 1996) despre parlamentul englez. Conform unei vechi tradiţii, în sala legislativului Marii Britanii, distanţele dintre scaunele rezervate majorităţii şi cele puse la dispoziţia reprezentanţilor opoziţiei este astfel calculată încât adversarii politici, oricât s-ar întinde unii spre alţii, să nu se poată tăia cu sabia. Insensibil la farmecul vechimii stilului de viaţă englezesc, Ion Cristoiu îşi imaginează, cu umor, ce s-ar întâmpla dacă această regulă ar fi adaptată la performanţele armamentului modern:

“Dacă instituţia s-ar fi străduit să se adapteze la evoluţia omenirii, ar fi fost normal ca partidele duşmane să aibă între ele o distanţă nu de două lungimi de săbii, ci de câteva mii de kilometri. Laburiştii, la New York, iar conservatorii, la Vladivostok. Numai astfel s-ar putea preveni realmente eventualitatea ca un debutat laburist să-i dea în cap unui deputat conservator cu o rachetă intercontinentală.”

Comedia existenţei îl captivează pe Ion Cristoiu oriunde s-ar afla în lume. În China, în loc să contemple extaziat arhitectura palatelor şi templelor, el urmăreşte agitaţia turiştilor:

“Nebunia fotografiatului atinge culmi nebănuite în China. De jos, de la parcare şi până sus, pe creasta Marelui Zid chinezesc, toată lumea se pozează în neştire. Femeile îşi aranjează părul şi-şi netezesc guleraşele, bărbaţii îşi arată dinţii. Un cetăţean ras chilug, cu şapca trasă adânc peste urechi, ţine mândru un picior înainte. Pentru a-şi fotografia iubita, un soldat al Armatei Populare de eliberare stă aplecat în faţă, ca înaintea unui atac la baionetă. Se fotografiază peste tot şi pe rupte: prin colţuri, pe buza zidului, în creneluri, ca dopul într-o sticlă, şi chiar pe cocoaşa unei cămile. În timp ce urc treptele, mă aud strigat. Mă răsucesc brusc. Tot numai zâmbet, însoţitorul meu, Li, mi-a mai făcut o poză. Şi-mi va face astfel, strigându-mă să întorc, încă vreo sută.” (acelaşi volum).

În ipostaza de critic literar, prozatorul evidenţiază mereu, în cărţile citite, ceea ce este interesant (în accepţia dată de Kierkegaard acestui termen). Luând în discuţie opera lui Dostoievski, el parcurge rapid Amintiri din Casa Morţii, Adolescentul, Dublul pentru a demonstra că o caracteristică de bază a universului dostoievskian o constituie obsesia personajelor că le lipseşte intimitatea, că există mereu spectatori ai trăirilor lor. Autorul eseului (inclus în volumul Lumea literaturii, 1986) îl citează în acest sens şi pe Stendhal, care afirmă, prin intermediul eroului său Lucien Leuwen, că ridicolul ia naştere doar în momentul când este văzut. Iar apoi aduce în discuţie teama unor personaje kafkiene că sunt spionate de cei din jur. “Prezenţa obsedantă a publicului - conchide Ion Cristoiu - explică şi o altă trăsătură a eroilor dostoievskieni: teatralitatea.”

Ion Cristoiu priveşte dintr-un unghi neaşteptat lumea lui Dostoievski. Şi, de fapt, nu numai lumea lui Dostoievski, ci şi lumea în general.



(fragment dintr-un studiu)



bibliografie



PROZĂ SCURTĂ. Personaje de rezervă, Buc., CR, 1985 l Povestitorii, Buc., CR, 1988 l Veselia generală, Buc., Ed. Tinerama, 1992 (cop. de Mihaela Şchiopu).

CRITICĂ LITERARĂ. Lumea literaturii, Buc., Em., 1986 l Prizonier în închisoarea cărţilor, Buc., Ed. Evenimentul românesc, 2001.

EDIŢII CRITICE. Camil Petrescu, Rapid Constantinopol-Bioram, Cluj, D., 1974 l Camil Petrescu, Versuri şi nuvele, Buc., Min., 1985 l Marin Preda, Scrieri din tinereţe, Buc., Min., 1997 l Marin Preda, Delirul (ediţie necenzurată), Buc., Ed. Expres, 1991.

PUBLICISTICĂ. Punct şi de la capăt, Buc., Publishing House ELF, 1991 (articole politice) l Lumea văzută de un român rupt în fund, 1996 (note de călătorie satirice) l Un pesimist la sfârşit de mileniu, Buc., Ed. Evenimentul românesc, 1999 (eseuri) l Singur împotriva tuturor, pamflete politice 1990-1999, Buc., Ed. Evenimentul românesc, 1999 l Istoria ca telenovelă, eseuri, note, documente, Buc., Evenimentul Românesc Group, 2003.

*

O mare parte din publicistica lui Ion Cristoiu poate fi consultată numai în colecţiile unor ziare şi reviste. Este vorba de miile de editoriale încă neincluse în cărţi din Expres (1990-1992), Zig-Zag (1990-1992), Expres Magazin (1991-1997), Evenimentul zilei (1992-1997), Dosarele istoriei (1996-2003), Naţional (1997-1998), Libertatea (1998-1999), Cotidianul (1999), Azi (2001), Curentul (2001), Monitorul de Bucureşti (2001) ş. a.

Ion Cristoiu este şi autorul unei istorii a literaturii proletcultiste, de aproximativ 1440 de pagini dactilografiate, încă nepublicată în volum. Mari părţi din această lucrare au apărut sub forma unui serial intitulat Propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române contemporane în revistele Amfiteatru şi SLAST în perioada 1977-1985.

Cărţi de convorbiri: Constantin Iftime, Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, Buc., Ed. Contraria, 1993; Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, Cluj, D., 2001.