Domnule ambasador (folosesc această formulă de adresare, în virtutea faptului că, între 1973-1982, aţi fost ambasadorul României la Atena), ştiind că sunteţi un partizan al documentului literar, al exactităţii şi al adevărului, aş vrea să începem discuţia cu o problemă de istorie literară. În volumul Monologuri paralele (în colab. cu Monica Anton, Curtea Veche, Bucureşti, 1999, p. 249) scrieţi că Antologia poeziei româneşti, alcătuită şi prefaţată, în BPT, de Nicolae Manolescu, şa fostţ oprită la intervenţia directă a lui Eugen Jebeleanu pe lângă Nicolae Ceauşescu. Este adevărat că la intervenţia lui Jebeleanu s-a întâmplat această crimă culturală, cele două volume, însumând un tiraj de circa 150.00 de exemplare, fiind date la topit? Cum a putut un poet să facă aşa ceva?

Am uitat oare dictonul latin: Genus irritabile vatum? Eugen Jebeleanu a fost un poet adevărat, o fire foarte sensibilă, uneori exagerat de orgolios. Dacă tânărul Nicolae Manolescu nu i-ar fi inclus în sumarul Antologiei, studiindu-i şi în prefaţă, pe Aron Cotruş, Nichifor Crainic şi mai ales pe Radu Gyr, poetul legionarilor (închis şi de Antonescu, şi de comunişti), probabil că Eugen Jebeleanu, poet de stânga, colaborator al revistelor „Cuvântul liber”, „Reporter”, „Azi”, cel care îl lăudase pentru prima oară pe Ceauşescu, după procesul de la Braşov, nu s-ar fi pretat la o asemenea atitudine. El, ca membru în CC, academician, deputat în MAN, vicepreşedinte al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, rang de demnitar înalt, avea toate uşile deschise, inclusiv a lui Ceauşescu. Gestul acela abuziv cred că îl făcea şi în numele convingerilor sale vechi, de stânga, dar şi nemulţumit de scara valorică, pe care îl aşezase curajosul critic. La fel de nemulţumiţi erau şi prietenii lui Jebeleanu, poeţii Cicerone Theodorescu şi Radu Boureanu. Am avut cândva în mână Antologia respectivă, fiindcă, în calitate de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, primeam toate exemplarele de semnal ale cărţilor. Dar, din păcate, nu ştiu cui am dăruito, şi nici nu-mi mai amintesc toate textele ei. Eu nu răspundeam de sectorul editorial, aflat încă sub îndrumarea lui Alexandru Balaci, schimbat atunci din cauza acestui scandal şi înlocuit cu Ion Dodu Bălan, abia întors de la lectoratul său din Franţa.
Ca să răspund corect la această întrebare, am apelat la memoria sa şi, de comun acord, am ajuns la următoarea constatare a faptelor de-atunci. Înaintea înfiinţării noului sistem editorial şi de presă literară, atât de benefic, din toamna lui 1963, din marea Editură de Stat pentru Literatură şi Artă, ESPLA, s-a desprins noua Editură Minerva, cu vestita colecţie „Biblioteca pentru toţi” – unde apăruse Antologia lui Manolescu. Aşadar, primii care au plătit pentru incomoda Antologie au fost Ion Bănuţă, directorul ESPLA, şi Mihai Şora, responsabilul prestigioasei şi străvechii colecţii, „Biblioteca pentru toţi”. Poetul Ion Bănuţă, personaj pitoresc, simpatizat şi lăudat de Tudor Arghezi, a fost numit redactor-şef la revista „Albina”, iar Mihai Şora – la Editura Litera, unde se publicau cărţile pe cont propriu.
Partea penibilă, pornită de sus, pe lângă interzicerea Antologiei, era recuperarea costului ei, de vreo 500.000 lei. Obligaţie care trecuse la noua Editură Minerva, unde fusese numit director criticul şi istoricul literar Aurel Martin, iar redactor-şef – Teodor Vârgolici. L-am întrebat pe venerabilul coleg cum a fost, dar el nu-şi mai aduce aminte. În schimb, Ion Dodu Bălan, în noua sa funcţie de vicepreşedinte al CSCA, era pus în faţa situaţiei de a găsi o soluţie, pentru ca Martin, Vârgolici şi Manolescu să nu plătească suma imputată de 500.000 lei. Şi, întristat că n-avea cum să salveze Antologia (o mică parte din ea fusese deja difuzată), l-a chemat pe secretarul general al ministerului, Mihai Alexandru, om de meserie, săritor la necaz (pe care l-am mai lăudat şi eu), a găsit o formulă, admisă în reglementările financiare, şi anume că un adjunct de ministru poate aproba „casarea” unor bunuri de până la 500.000 lei. Au convenit, împreună cu cei de la Minerva şi de la Direcţia Difuzării Cărţii (care avea o gestiune uriaşă!), să se recupereze suma respectivă prin tiraje suplimentare acordate altor volume din „Biblioteca pentru toţi” şi alte colecţii.
Cam asta a fost povestea, reconstituită recent.
Sunt convins că Eugen Jebelanu, înaintând în vârstă şi decepţionat de unele atitudini ale lui Ceauşescu în relaţiile cu grupurile rivale de scriitori – se cunosc întâlnirile periodice provocate de încăierările dintre acestea –, n-ar mai fi avut o astfel de poziţie intransigentă faţă de o carte ca Antologia lui N. Manolescu. Nu l-ar fi lăsat s-o aibă nici prietena sa apropiată, poeta şi eseista Ileana Mălăncioiu, primită recent la Academia Română.
Eu, care-l cunoscusem personal pe Eugen Jebeleanu, încă din 1952, când a venit la Cluj să-l evoce, la Centenar, pe I.L. Caragiale, care am cunoscut-o pe talentata lui soţie, Florica Cordescu (fiică adoptivă a lui Aron Cotruş, împreună cu sora ei geamănă, amândouă artişti), precum şi copiii – graficianul emerit de azi şi sora specialistă în teoria artelor –, eu, zic, care l-am primit de câteva ori la Atena, în compania unor personalităţi de prim rang ale culturii elene (o dată a venit însoţit şi de poeţii Victor Felea şi Cezar Baltag), am trăit să-l văd, după 1989, târându-se aproape orb, până la chioşcul de ziare de lângă staţia de Metrou din Piaţa Aviatorilor, parcă părăsit şi ocolit de toată lumea.
Nu mai ştiu dacă, înainte sau imediat după moarte, vila în stil modernist, în care locuise ani îndelungaţi, din str. Grigore Mora, de lângă Televiziune, a fost evacuată şi preluată de un consilier al lui Ion Iliescu, pe care, după cum am auzit, ar fi vândut-o apoi cu bani buni – unde or fi ajuns oare exponatele arheologice şi colecţia de tablouri ale Floricăi şi ale atâtor altor artişti, colegi şi prieteni?
Sper că Tudor Jebeleanu, apreciat şi simpatizat acum de multă lume, să nu le fi lăsat să se împrăştie cu toate. Din păcate, n-am văzut nicio carte a tatălui său, retipărită şi ilustrată, cum a făcut cu ale altora.
Cel care a debutat, în 1929, la Braşov, cu volumul Schituri cu soare, urmat de zeci de alte volume, printre care şi celebrul poem Surâsul Hiroşimei, aproape toate ilustrate de Florica Cordescu, onorat cu multe premii naţionale şi internaţionale, în final cu Premiul Herder (1972), experimentând cu succes stiluri diferite, din care a ştiut să-şi definească o personalitate lirică puternică, nu merită să-l judecăm chiar atâta de sever (crimă culturală), acum când e şi el, pe nedrept, uitat, ca atâţia alţii, din generaţia lui, cum ar fi Zaharia Stancu, pomenit doar ca un mare preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Apropo de Aurel Martin. Aţi afirmat că acesta a ajuns la închisoare, din cauza lui Demostene Botez. Puteţi dezvolta ideea?

Da, aşa s-a întâmplat. Când s-a întors Demostene Botez de la postul său de reprezentant al României la UNESCO, ajuns acolo datorită prieteniei cu Mihai Ralea, a adus cu el, având paşaport diplomatic, volumul 3 din Istoria literaturii universale, unde partea despre România era redactată de Virgil Iernuca, de pe poziţiile sale virulente.
Volumul a ajuns la Petru Sfetca, scriitor de origine bănăţeană, care funcţiona pe atunci la revista „Luceafărul,” ca secretar tehnic de redacţie. Acesta, arestat pentru „colportare de cărţi duşmănoase”, la interogatorii a mărturisit că i-a împrumutat volumul lui Aurel Martin, şeful secţiei de critică a revistei. Aşa a fost arestat şi el, închis la Malmaison, unde a stat în aceeaşi celulă cu istoricul ardelean Vasile Netea.
După eliberarea din închisoare, încet-încet, au fost reabilitaţi şi au jucat fiecare un rol însemnat în domeniul său de activitate.
La procesul lui Aurel Martin, ca martor, l-a apărat colegul nostru de redacţie, Haralamb Zincă, venit în ţară cu trupele sovietice, dar care n-a urmat calea altor angajaţi ai acestora.

Pentru că suntem la capitolul curiozităţilor literare, ştiu că deţineţi una referitoare la celebra Istorie călinesciană...

Într-adevăr, am reuşit să-mi lămuresc o nedumerire: de ce, în marea Istorie... a lui G. Călinescu, prezentarea lui G. Bacovia (pag. 627- 631) nu e însoţită, ca la majoritatea poeţilor, de fotografii personale şi de familie? Răspunsul l-am primit de la un coleg cu memorie impecabilă, Valeriu Râpeanu: atunci când G. Călinescu începuse să lucreze, strângând şi bogatul material iconografic pentru marea lui sinteză, Editura Fundaţiilor Regale i-a trimis doamnei Agatha Bacovia, la Bacău, o adresă prin care o ruga să le transmită unele fotografii şi manuscrise ale „decedatului şi regretatului său soţ”. Ea, profesoară, până a ajuns de la şcoală acasă, soţul său citise penibila adresă. Furios, a început să distrugă diverse fotografii şi documente de familie! Un adevăr discutabil, oricum parţial, din moment ce, în recentul Dicţionar general al literaturii române1, putem admira, la pag. 305-315, câteva fotografiiportret ale poetului, încă tânăr, precum şi o fotografie-tablou, împreună cu Agatha Grigorescu. De asemenea, fotografia-portret a lui G.V. Bacovia, cu faţa încă tânără, rezemată în palma mâinii drepte, care figura pe coperta verde a volumaşului Comedii în fond, apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, nr. 1489, la Editura Librăriei Universale Alcalay et Co.

Aţi afirmat undeva că Vicu Mîndra l-ar fi denunţat pe G. Călinescu. Puteţi detalia acest episod?

Da, cred că am afirmat aşa ceva când am vorbit despre faptul că, aflându- mă în biroul lui Mihai Beniuc, l-am auzit strigându-i la telefon Emmei: „Mai lasă-mă, dracului, cu Vicu Mîndra al tău!” În acel context am amintit isprava mizerabilă a lui Vicu Mîndra, unul dintre principalii uneltitori împotriva lui G. Călinescu. Fiindcă ştiam doar din auzite povestea, am apelat la memoria lui Teodor Vârgolici, fost student al marelui profesor în anul 1949/1950, apoi colaborator apropiat, ani în şir, la Institutul de Istorie literară, numit astăzi „G. Călinescu” şi condus de Eugen Simion. Colegul şi prietenul Vârgolici m-a trimis la volumul său Mărturii literare (Editura Muzeului Literaturii Române, 2009), unde, la paginile 11-13, evocă pe larg acel penibil moment. Citez doar următoarele pasaje: „La începutul anului 1950, G. Călinescu a fost dat afară de la Facultate. Erau vremuri tulburi, cu multe acţiuni absurde [...] Acest din urmă act samavolnic a fost consecinţa unei murdare campanii de presă pusă la cale de reprezentanţii ideologiei comuniste. Începutul l-a făcut Vicu Mîndra, care ataca seria a doua a „Jurnalului literar”, scos de G. Călinescu în 1947-1948, prin articolul „Un buletin de şcoală veche” („Flacăra”, nr. 13, 18 ianuarie 1948) şi „Reexaminarea unui buletin de şcoală veche” („Flacăra”, nr. 6, 8 februarie 1948). Campania de denigrare a lui G. Călinescu a fost continuată de Ion Vitner, în serialul „Opera de critică şi istorie literară a dl. prof. G. Călinescu” („Contemporanul”, nr. 81-88, aprilie-iunie, 1948). În „Flacăra” din 24 septembrie 1948, Vicu Mîndra a revenit cu alt articol despre profesorul G. Călinescu intitulat „Câteva consideraţii cu privire la studiul literaturii române în Universitate”.
Acestea sunt precizările scrise ale istoricului literar T. Vârgolici, confirmate şi cu alte amănunte de Ion Dodu Bălan şi Valeriu Râpeanu, aflaţi şi ei studenţi în acel ultim an în care G. Călinescu şi-a ţinut cursurile la universitate. Înainte de-a fi înlăturat Profesorul, au fost daţi afară de la catedra sa Alexandru Piru, Ovidiu Papadima şi Dinu Pillat.
Instalându-se în locul lui G. Călinescu, Ion Vitner şi-a alcătuit componenţa catedrei cu alţi oameni. În afara lui Vicu Mîndra, ceilalţi au evoluat şi s-au manifestat prin cărţile lor în alt sens decât din acea epocă stalinistă. Vicu Mîndra a predat un curs special despre A. Toma, şi cursuri ordinare despre literatura de copii şi tineret. Notez că el era fratele aşa-zisului filozof Marcel Breazu, aflat mai mulţi ani în fruntea revistei „Contemporanul”, avanpostul marxist-leninist în acei ani. Cu ei era asociată şi Ileana Vrancea, de la „Lupta de clasă”, care a trecut apoi la Europa Liberă. Vremuri şi oameni!

Cu ocazia vizitei pe care i-aţi făcut-o, acasă, lui G. Călinescu, acesta vă spunea că „numai peste 50 de ani se va vedea cine este scriitor adevărat şi cine nu”. V-aş întreba: cum îl vedeţi pe Ion Brad, în literatura română, peste 50 de ani, respectiv în 2068?

O, Doamne, la câte te mai poţi gândi, dragă Ilie Rad! La o asemenea perspectivă, eu nu m-am gândit niciodată. De aceea aş fi fericit dacă vreunul dintre studenţii d-tale de acum, pe care îi înveţi să iubească literatura şi scrisul românesc, adică „vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac”, va da şi peste numele meu, „în vreo notă prizărită, sub o pagină neroadă”, cum zicea Eminescu.
Poate nici literele melancolice, care alcătuiesc numele meu, de pe crucea care mă aşteaptă la Cimitirul Bellu Catolic, nu se vor şterge de tot până atunci. Poate şi de aceea am scris cândva, undeva, o poezie care începe asfel: „Să nu veniţi la-nmormântare/ Bătrâne neamuri din Ardeal!/ Aprindeţi doar o lumânare/ În ţintirimul vechi din deal...”
Acolo este înmormântat străbunicul Ion, al cărui nume îl port, având la căpătâi o cruce cât o stâncă, pe care vânturile şi valurile pământului nu o vor putea acoperi...

Ca scriitor, credeţi că, prin cuvânt, prin artă în general, omul muritor dă o replică „blestematei probleme insolubile”, cum zicea Marin Preda?

O întrebare grea şi complicată, la care, obosit cum sunt, nu mă simt în stare să răspund argumentat. Dar să zicem că Marin Preda avea dreptate. El, cum bine se vede, a dat acea replică prin opera lui, întreruptă brutal, prea devreme. Nu ştiu şi nu cred că opera mea literară poate fi şi ea, cât de cât, echivalentă cu o astfel de replică.
„Omul – zicea Aristotel – este un zeu sau fiară”.
Nefiind zei, să ne ferim a fi sălbăticiuni şi fiare!

Aţi fost interesat să vă vedeţi dosarul de la CNSAS, în condiţiile în care dosarele unor scriitori au bulversat viaţa noastră literară?

Nu. Probabil, că el nici nu există. Am fost, din 1965 până în 1989, membru supleant şi membru plin al CC al PCR, de trei ori deputat în Marea Adunare Naţională, verificat şi răsverificat de atâtea ori, încât se pare că acest gen de dosar personal s-a păstrat doar în arhivele PCR, preluate de Armată şi depozitate la Piteşti. Dar acolo, dacă există şi dosarul meu, probabil că el cuprinde, pe lângă datele personale, şi unele „recomandări” şi „referinţe”, care se cereau, de obicei, în fiecare etapă de trecere de la o funcţie la alta.
Poate întrebi dumneata, domnule Ilie Rad, la CNSAS, dacă există acolo şi dosarul meu. Altfel, numele îmi apare, uneori, în dosarele de urmărire ale altora, prieteni, cum am văzut că s-a întâmplat şi cu Cornel Regman. Despre alţii nu ştiu, dar bănuiesc că mai sunt destui, dacă mă gândesc câtă lume am cunoscut, din liceu până în prezent.
O temă deschisă, care ar merita, poate, unele cercetări şi clarificări.

Eu nu cunosc niciun scriitor român, care să-şi fi putut duce la bun sfârşit toate proiectele literare. Dvs. ce lucrări aveţi în plan?

Nu cunosc nici eu un asemenea mare scriitor, mai ales că puţini dintre ei au atins vârstele senectuţii. O diferenţă mare a existat, la noi, între Tudor Arghezi, autorul unei opere monumentale, din toate genurile literaturii, care nu-şi lăsa condeiul să doarmă nici la cei 87 de ani, când a închis ochii, luându-ş i în întâmpinare veşnicia (în condiţiile pe care le-am mai evocat), şi George Bacovia, al cărui geniu s-a concentrat în doar câteva volume de versuri, de la Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii în fond (1936), Poezii (1944, în Editura Fundaţiilor Regale), Stanţe burgheze (1946), aceasta retipărită, antologic, până în zilele noastre. Numai el, poetul cel mai singuratic, pierdut într-o „provincie pustie”, putea să afirme: „Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice!”
Hărăzit, ca vârstă, între cei doi mari poeţi, pe care am avut norocul să-i cunosc şi să acţionez pentru păstrarea memoriei lor, pot spune acum, ca Arghezi, că şi munca mea e „îndreptăţirea ramurei obscure, ieşită la lumină din pădure” şi că, precum în Bacovia: “E toamnă... mi-au dat de scris”.
Deci, vrând-nevrând, încă prelungesc eforturile, începute în urmă cu aproximativ 70 de ani, de-a aşterne pe hârtie gândurile şi sentimentele învălmăşite ale veacului. Am debutat, în 1947, ca poet şi tot ca un copil bătrân, al iluziilor şi al amintirilor, aş vrea să mor. Scriu, de aceea, cu preponderenţă, tot versuri.
Pentru aniversarea de 85 de ani, dacă o mai prind, pregătesc o antologie, cât mai severă posibil, din prea multele mele volume de versuri. Acesta fiind păcatul meu principal: m-am grăbit uneori să duc la tipar foile înnegrite, o vreme, cu creionul, apoi numai cu cerneală. „Cu cerneala ochilor”, cum zice cântecul popular.
Nu ştiu dacă voi reuşi să transcriu a treia oară un roman terminat prin 1972, cu titlul provizoriu Ultimele cinci minute, iar în noua variantă Amurguacela violet.
Aşa mă rog, seară de seară, ca bunicul meu Teodor: „Dă, Doamne, să mor sănătos!”. El a închis ochii la 87 de ani, după ce s-a aplecat să pună o aşchie de lemn pe foc. Nu ştiu unde şi cum mi se va întâmpla şi mie, mai ales că eu nu mai hălăduiesc într-o casă încălzită cu lemne !
Îmi place căldura, frigul – deloc!

Cum priviţi viaţa şi valorile ei, de la frumoasa vârstă de 84 de ani, pe care îi veţi împlini în 8 noiembrie 2013?

La vârsta de 84 de ani, care se apropie, nu pot face abstracţie de tabloul lumii contemporane, din ramele căreia România nu poate face excepţie.
Întorcându-mă definitiv la credinţa copilăriei, mă rog ca şi bunicul, seara şi dimineaţa. Fireşte, nu numai pentru soarta mea, oricum pecetluită, acum în pragul amurgului inexorabil, dar mai ales pentru soarta celor tineri, cum sunt şi cele două nepoate ale mele, Ana şi Iunia, ultima pregătindu-se să mă facă străbunic. Şi iarăşi încep să semăn tot mai mult cu străbunicul Ion din Pănade. Numai că, totuşi, nu-l pot egala: el, înainte de-a închide ochii, ajunsese chiar stră-străbunic!
Acum, la drept vorbind, nu mă mai speriu nici eu prea uşor de întâmplările vieţii, în succesiunea lor adeseori imprevizibilă. Nu cred în previziunile apocaliptice, pe termen scurt. După legile noastre omeneşti, la Dumnezeu totul e posibil. Crede şi nu cerceta!
Am fost şi rămân mândru, ca de-o pecete suverană, de dedicaţia lui Lucian Blaga, pe volumul său de Versuri, din 1942: „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om”.

Fiindcă Dvs. vă consideraţi în primul rând poet, vă propun să încheiem acest dialog cu poezia Cădelniţând..., din volumul Fotografii de familie (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, p. 50):

Vin toamnele din urmă... Mai blânde, cumsecade/ Mă-tâmpină. Şi toate m-au uimit/ Că pun să bată clopotu-n Pănade/ De parc-aş fi un sfânt mitropolit./ O, Doamne, amăgeşte-le şi-mi lasă/ Acelaşi drum, un secol străbătut,/ Din Blaj, de mai departe-ntors acasă,/ Învăţăcelul firav, sfios, de la-nceput.// Când intru-n curte, s-o mai văd pe mama/ Plângând de bucurie, să-l mai văd/ Pe străbunicul Ion, cum bagă seama/ Că umbră-i sunt, prelungă, îndărăt... // Să vină porumbeii toţi pe şură,/ Să nu mă latre câinele din lanţ/ Şi pâinea s-aibă gustul de prescură/ Sfinţită şi la Roma, şi-n Bizanţ!// Stârnit din somn, să sune clopoţelul/ Din şcoala plină de copii cândva!/ Eu singur să înfrunt acum măcelul/ Pustietăţilor de seama mea.// Unde v-ascundeţi toţi, colegi de şcoală?/ De ce doar umbra noastră să mai fim?/ Hai să stârnim tăcerile-n răscoală/ Şi să strigăm „prezent” din ţintirim!// Ascultă-mi, Doamne, ruga din Pănade/ Şi clopotele singure când bat/ Să vezi doar fumul toamnelor cum cade/ Cădelniţând în locul meu prin sat!

1. Eugen Simion, George Bacovia, în Dicţionarul general al literaturii române, A/B, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 305-315.