Cum în 2011 s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Ion Barbu, lui Basarab Nicolescu i-a încolţit ideea unei antologii în marginea operei satirului iubitor de cîini, un satir al cărui talent, insolit în expresiile tăioase, merită din plin evocări cu bătaie critică.
Fiecare autor a avut libertatea de a atinge acea latură din fiinţa barbiană pe care a considerat-o mai apropiată, şi întrucît Barbu e de o copioasă polivalenţă, comentariile îi acoperă cam toate firidele spiritului: Eugen Simion se apleacă asupra epistolelor, compozitorul Nicolae Brânduş asupra sugestiilor muzicale ce-i pornesc din versuri, Solomon Marcus scrie despre relaţia matematicianului cu poezia, Mircea Coloşenco stăruie asupra gazetăriei legionare, iar Theodor Codreanu zugrăveşte încorporarea lui Barbilian în timpul Primului Război Mondial, în unităţile militare din Bîrlad, Huşi şi Rusca. Nu lipsesc recuperările postume prin care texte exegetice mai puţin ştiute sunt redate atenţiei publice. Aşa se face că Eugen Coşeriu apare cu un studiu de strictă aplicaţie morfologică asupra limbii barbiene, în vreme ce Mircea Ciobanu e prezent cu un pitoresc eseu inspirat de stanţe.
În totul, o antologie meritorie, al cărei scop – comemorarea unui număr rotund de ani de la moarte – a fost atins în ciuda discrepanţei de viziune a articolelor. Mai pe şleau, inegalitatea de ton a contribuţiilor preschimbă volumul într-un vas ciobit, pe întinderea căruia se iţesc goluri terne, echivalînd cu un şir de eseuri fără har. Din acest motiv, să lauzi intenţia din care s-a ivit volumul e inevitabil, atîta doar că trecerea sub tăcere a lacunelor ar fi neserioasă. E uimitor să vezi cum, despre un poet a cărui cadenţă îi molipseşte chiar pe cei mai inerţi cititori, molipsire ce merge pînă acolo că ritmul silabelor îţi răsună stăruitor în urechi după încheierea lecturii, e uimitor ca despre un autor a cărui poftă de expresie stridentă a atins pragul rar al surprizei estetice – tocmai despre el să se scrie studii de o platitudine lucie. E o impoliteţe să scrii fără stil despre stilul lui Barbu, e ca şi cum un olog ar analiza iuţeala de picior a unui alergător.
Iată, de pildă, maniera sibilinică în care începe studiul „Hermeneutica actului poetic“ al Lăcrămioarei Petrescu: „Fără statistică şi fără preocuparea de a include în serie istorică evenimente imponderabile, în tensiune cu evidenţa care le atestă, mărturie palpabilă a circulaţiei lor materiale, cititorul de poezie românească poate admite că – în sensul transmutaţiilor la care tinde orice operaţie spirituală – în domeniul liricii lui Ion Barbu putem întîlni expresia unui proces analog.“ (p. 76) Fraza e fără fisură, compactă precum o stîncă din care nu răzbate nici un înţeles. O poţi citi de cîte ori vrei, îşi va păstra cu tenacitate misterul. O cale mai sigură de a arăta că nu ai flerul limbii cu greu poate fi găsită.
Comentatorii fără talent sunt marii duşmani ai literaturii pe care sînt chemaţi s-o slujească, un fel de sarcopţi cu pretenţii rafinate ce parazitează o operă pînă la a-i slei tot farmecul. Din categoria textelor plate care fac din Ion Barbu un obiect de disecţie pe cît de savantă, pe atît de fadă la lectură fac parte: „Fenomenologia actului poetic“ de Iosif Cheie-Pantea, „Căi al exhaustiunii“ de Pompiliu Crăciunescu, „Hermeneutica transdisciplinară a Jocului secund“ de Irina Dincă sau „Repere orientative în concepţia despre poezie“ de Mircea Tomuş. Textele acestea sunt, fără îndoială, erudite, dar insipide prin uşurinţa cu care mintea autorilor înlemneşte în formule moarte. Nu verdictul critic stîrneşte nemulţumirea, ci forma lui estetică, de o infirmitate care trădează inaptitudinea scriitoricească. Nu poţi judeca frumosul literar cîtă vreme eşti incapabil să-l creezi la rîndul tău, şi chiar aceasta e drama articolelor pomenite. Ele sunt scrise într-o sintaxă ţeapănă, făcînd uz de un jargon ce aminteşte de lespezi abstracte. Conţinutul lor e doct pînă la amănunţime, dar forma menită a le da glas e deplorabilă.
Iosif Cheie-Pantea, pentru care ezoterismul lui Barbu poate fi lămurit cu ajutorul fenomenologiei lui Heidegger şi Husserl, urzeşte consideraţii de genul: „Pledînd cu atîta fervoare pentru o poezie a esenţelor, în care lumea, epurată de scoria accidentalului, se sublimează într-un spaţiu noetic, Ion Barbu nu formulează numai un deziderat teoretic, interesant, desigur, şi acesta, ci articulează implicit o propedeutică la propria sa creaţie poetică, ne sugerează o posibilă cale de pătrundere la sensurile încifrate în simbolurile poeziei sale. Cum însă cercetarea de faţă s-a vrut doar un preliminariu teoretic la un examen posibil al operei barbiene, vom ilustra cu un singur exemplu gradul de funcţionalitate a demersului propus, care – subliniem – nu reprezintă decît una din multiplele soluţii interpretative ce-i stau exegetului la îndemînă.“ (p. 72)
Ce rost au propoziţiile acestea de umplutură e anevoie de spus, aducînd cu penele înfipte în trunchiul copacilor spre a le grăbi căderea. Şi copacul studiului cade din prea multe pene de jargon fenomenologic, de care Ion Barbu avea oroare. După ce le-ai parcurs nu poţi intui defel în ce constă valoarea poetului, şi e de prisos să te întrebi ce-ar fi zis satirul iubitor de cîini dacă ar fi putut să-şi afle chipul fenomenologic. Dacă nu te poţi ridica, măcar prin subţirimea asociaţiilor de idei, la înălţimea ritmurilor lui Barbu, nu-ţi rămîne decît cuviinţa de a păstra tăcerea. În cazul studiilor amintite, expresia lamentabilă e sporită de inserarea unor citate barbiene, a căror alură stilistică, frapant de mustoasă, împrumută comentariului de fond un timbru meschin de mediocru. Morala? Nu are nici rost să-l comentezi pe Barbu dacă, stilistic vorbind, ai maniera unui chibiţ abstract abuzînd de banalităţi preţioase.
Mai înduioşătoare e Mihaela Brut cu Viaţa spiritului locuind forme perfecte. O incursiune în geneza şi emergenţa limbii barbiene, la care exigenţa critică n-o împiedică să-şi comenteze propria carte despre Ion Barbu, cititorul asistînd la o mise en abîme în cursul căreia, sub motiv că-i analizează poezia, autoarea îşi descrie volumul Poetica şi lirica lui Ion Barbu. Mentalităţi afine, apărut în 2003. Gestul aduce cu un memento elegiac menit a atrage atenţia că, în urmă cu zece ani, a apărut un competent tom al cărei nuanţe contemporanii au avut indolenţa de a nu le băga în seamă, drept care autoarea, neconsolată după atîta timp, le mai povesteşte o dată, spre a ne împrospăta memoria.
Cazul lui Şerban Foarţă din Locuri şi grupuri e cu totul aparte: poetul nu poate în ruptul capului să scrie eseu, dar nu pentru că ar fi liric sau fiindcă ar avea repulsie faţă de nuanţele speculative (dimpotrivă, Foarţă e un prestidigitator al noţiunilor rare), ci pentru că urechea îi este pliată exclusiv pe calambururi sonore, drept care aliteraţiile, asonanţele şi etimologiile la care recurge preschimbă pagina într-un carnaval fonetic, zgomotos ca un clopot şi gol ca un pahar. Din acest motiv, fragmentele epice care îi ies din condei sunt sterile ca un cristal sunător, al cărui clinchet e dat chiar de goliciunea din interior. Între Foarţă şi proză e o prăpastie pe care nici o inspiraţie nu o poate umple.
A aştepta de la volum o coerenţă de interpretare e act inutil, concertul de glasuri ilustrînd diversitatea ireductibilă. Pentru unii autori, ermetismul lui Barbu este marea prejudecată pe care critica a răspîndit- o de-a lungul timpului, pe cînd alţii sînt încredinţaţi că prundişul alegoric pe care curg versurile barbiene e indubitabil. În fond, ludic sau serios, eliptic sau clar, Barbu e înainte de toate un talent. Satirul din Cotroceni are un har atît de frapant că cel mai potrivit mod de a-l gusta e să-i citeşti poemele fără să cauţi a le comenta, căci, în lipsa virtuozităţii, rezultatul poate atinge stupoarea citatelor anterioare.
Dar să nu închei pe o notă tristă: graţie lui Eugen Simion, Basarab Nicolescu sau Eugen Coşeriu, cartea e scoasă din orbita generalităţilor prezumţioase. În intenţie, cartea e lăudabilă, atîta doar că selecţia colaboratorilor trebuia făcută mai drastic.