am fost un spectator fidel al fenomenului care s-a numit, ani de zile, Opera Română din Bucureşti. Am crescut în spiritul unor valori muzicale incontestabile, cu cariere internaţionale, atît cît s-a putut circula înainte de 1989, cu destine excepţionale dacă s-a ales drumul exilului, cu rezistenţă şi demnitate, de multe ori, dacă se revenea în ţară. Am urmărit balerini şi dansatori remarcabili, regii şi coregrafii moderne şi provocatoare. Nivelul a fost foarte ridicat şi foarte aproape de direcţiile dezvoltate în lume. Cercul spectatorilor de la Operă a fost mereu serios, cunoscător, devotat şi foarte informat. Un cerc oarecum închis, în care oamenii se ştiu, au discuţii aplicate, îşi vînd ponturi, comentează. Dintotdeauna. Am prietenii vechi legate acolo, pe care le-am cultivat cu grijă. Încet-încet, mulţi au dispărut, ca regretatul nostru colaborator Mihai Canciovici, atmosfera s-a schimbat, valoarea a scăzut considerabil, am pierdut trenul marilor spectacole, sîntem la ani lumină de ce se întîmplă în mod frecvent în lume, şi nu vorbesc aici de marile locuri. Nu cred că este vorba doar de bugete. Banii nu au lipsit în mod decisiv. Este mult de vorbit aici şi evit să o fac pentru că nu sînt specialist, sînt doar un spectator avizat, preocupat, împătimit. Ştiu doar că la Opera Naţională din Bucureşti s- au petrecut lucruri inadmisibile, o lungă perioadă de timp, cu urmări greu de contabilizat, şi moral vorbind. Spectacolul de operă, de bună bucată de timp, este, poate, cel mai complex, mai dinamic şi provocator, în absolut toate planurile, de la direcţia muzicală şi calitatea orchestrei, la voci care captează afişul şi interesul, la ideile regizorale şi scenografice, la light-design, la coregrafii şi interpretare. Performanţa este cheia. Sînt spectacole care, pur şi simplu, îţi taie răsuflarea!... Pentru mine este extrem de dureros să observ enorma îndepărtare a noastră de spiritul performant al secolului 21...

La sfîrşitul lunii noiembrie 2017, am avut bucuria să merg la Operă pentru aniversarea de optzeci de ani a lui Ioan Tugearu. Programul „Aniversărilor“ a fost unul constant şi emoţionant, ani la rînd, solişti, balerini remarcabili, au fost „centru“, încă o dată, ca un omagiu pentru tot ce au făcut pe această scenă şi nu numai. De Ioan Tugearu mă leagă şi altfel de lucruri decît cele strict profesionale. În cei treizeci de ani de cînd ne cunoaştem, ne-am găsit mai mereu cam de aceeaşi parte a baricadelor politice, civice, am luptat cam pentru aceleaşi idealuri, am apărat cam aceleaşi principii şi valori. Cred că o singură dată punctele noastre de vedere nu au coincis, ba dimpotrivă. Am pus umărul amîndoi şi am susţinut, de pildă, vehement, necesitatea existenţei şi păstrării Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti şi i-am convins pe cei ce decideau că acest centru trebuie dezvoltat, nuanţat şi ncidecum desfiinţat. Nu ştiu mulţi povestea asta, dar chiar şi cei care o cunosc par să fi uitat că fără implicarea de atunci, lucrurile s-ar fi destrămat deîndată. În fine, îmi amintesc starea şi emoţiile de acum zece ani, Gala Ioan Tugearu – 70. Îmi vuiesc şoaptele de admiraţie „a dansat, a dansat...“, am în cap articolul semnat în România literară de Mihai Canciovici, cel care i-a urmărit spectacolele, şi mai recent, pe cele de la Iaşi, şi despre care a scris consecvent, cu profesionalism şi admiraţie.

Ioan Tugearu este un fenomen nu doar datorită longevităţii, a puterii de creaţie, a inspiraţiei, a unui fel de tinereţe care l-a menţinut aproape mereu de balerinii, dansatorii şi coregrafii pe care i-a format, cu care a lucrat şi a creat o lume frumoasă a dansului. A învăţat enorm de la Maeştrii domniei sale, Mitiţă Dumitrescu şi Floria Capsali, pe care i-a invocat şi evocat cu şi fără prilej ca Mentori, ca spirite de anvergură, deschise, puternice şi captivante. Personalitatea lui Ioan Tugearu a fost impregnată de conştiinţa valorii, a dedicaţiei şi a muncii, a ceea ce se numeşte forţă, depăşire a limitelor, formare de discipoli. Foarte important... Cred că o anumită vibraţie a tenacităţii lui Ioan Tugearu ar putea să vină şi din rădăcinile vechi aromâne ale unei familii de farseroţi. Se presupune că veneau din Farsala, unde ştim că a fost bătălia între Cezar şi Pompei în anul 48 înainte de Hristos. Un străbunic, Hristu Pariza, făcea comerţ caravanier şi i s-a spus „tugearu“, adică, negustor. Urmaşul, Atanasie, s-a numit Tudgearu, iar fiul acestuia, Ioan Tugearu. Am găsit aceste detalii în memoriile doctorului Constantin Vanghele, văr primar cu Maestrul. În seara de 19 noiembrie, Sala elegantă a Operei a fost arhiplină! M-a emoţionat să văd spectatorii din anturajul acestui gen de spectacol, să revăd nume importante de balerini şi dansatori, mulţi tineri, oameni de cultură, să simt vînzoleala care face bine unui eveniment adevărat, lipsit de falsitate, autentic, normal, cald. În prima parte, proiecţiile alese din arhiva personală sau din cea a Televiziunii române, cu grijă alcătuită de Silvia Ghiaţă, au adus în sală momente de mare, mare forţă şi adevăr, fragmente din Carmen, de exemplu, filmate în 1984, la Balşoi, unde Ioan Tugearu a avut-o ca parteneră pe Aurora Rotaru. Am urmărit execuţia perfectă, ţinuta balerinilor din corp ansamblu, dar ce a fost, pentru mine, elementul minunat al serii, aş numi ca fiind scenele cu Cristian Crăciun. Prim solist al Operei din 1978, Cristian Crăciun a fost solist şi la Arena di Verona, între 1983 şi 1994. A dansat cu Carla Fracci, Rudolf Nureev, Vladimir Vasiliev, Oriela Dorela. Am văzut filmări scurte din Ţipătul cerbului. Stampe japoneze şi din La piaţă de Mihail Jora, unde interpreta Beţivul, ambele în regia şi coregrafia lui Ioan Tugearu. Excepţional! Remarcabil! Ireal de modern şi viguros, cu un stil pregnant definit, creaţii solide, interpretare impecabilă, cu tensiune şi expresivitate corporală de mare, mare nivel! Baletul şi dansul contemporan, linii şi direcţii care s-au dezvoltat coerent pe lîngă nume de anvergură, artişti care s-au mişcat liber, cu o poezie tuşantă în desenul corpului, înscriinduse perfect în timpul căruia i-au aparţinut. În partea a doua a serii am revăzut, în formulă camerală, spectacolul Anna Karenina, în regia şi coregrafia lui Ioan Tugearu, scenografia fiind semnată de Viorica Petrovici. După cîţiva ani, am revăzut-o cu mare bucurie pe Corina Dumitrescu, în rolul titular, probabil una dintre artistele cele mai importante ale Baletului Operei Naţionale din Bucureşti, pe care Ioan Tugearu a remarcat-o de la început, a susţinut-o, cu care a lucrat subtil, profund, acest personaj. Foarte proaspăt mi s-a părut totul. Liniile coregrafice, interpretarea minunată, nivelul emoţiilor, relaţiile, spaţiul creat de Viorica Petrovici, planurile, eclerajul, decupajul de pe scenă, ţinuta, tensiunea. Ovidiu Matei Iancu în Vronski, dar şi tînărul Bogdan Cănilă în Acarul, alături de Corina Dumitrescu în Karenina mau făcut să mă gîndesc că există punţi între trecut şi prezent, că nu e totul pierdut, că istoria baletului şi dansului nu s-au dizolvat şi datorită unor personalităţi uriaşe ca cele ale lui Oleg Danovski, Miriam Răducanu, Gheorghe Iancu, Gelu Barbu, Irinel Liciu, Gigi Căciuleanu, Ioan Tugearu – care a dansat pe scena Operei din 1963! – şi aşa mai departe. Sînt recunoscătoare pentru o seară de Gală, „Tugearu 80“, care m-a purtat prin istoria baletului românesc şi nu doar, prin amintiri, prin memorii afective fel de fel, prin momente substanţiale de unde artiştii mari şi-au tras inspiraţia, forţa, rezistenţa aici, în ţară, sau aiurea, o viaţă întreagă...