Alberto Manguel, Un cititor în pădurea
din oglindă, trad. din limba engleză
şi note de Bogdan-Alexandru
Stănescu, Editura Nemira, Bucureşti,
2016, 350 p., f.p.
Un globe-trotter cosmopolit
şi erudit
Alberto Manguel a avut privilegiul
de a-l fi întâlnit în adolescenţă pe
Borges. Se întâmpla pe la mijlocul
anilor ’60, când Manguel lucra la
librăria Pygmalion din Buenos Aires.
O întâlnire providenţială, cum doar
în cărţi am crede că se întâmplă.
Scriitorul, deja orb la vremea aceea,
l-a rugat pe tânărul librar să treacă
din când în când pe la el, să îi citească.
Timp de aproape patru ani, viitorul
eseist a citit cu voce tare pentru Borges.
O carieră dedicată lecturii nici nu
putea începe sub mai bune auspicii.
„Eseist” este, desigur, un cuvânt
cam vag şi aproximativ când vine vorba
despre Alberto Manguel. Pedant şi
într-o oarecare măsură inexact, mi se
pare şi un termen ca „istoric al lecturii”
(deşi prima mea întâlnire cu o carte
a sa, petrecută prin 2009, la Biblioteca
Institutului Francez din Bucureşti –
era vorba de Istoria lecturii, versiunea
în limba franceză – mi-a dezvăluit
un cercetător al domeniului cu nimic
mai prejos de Roger Chartier sau Robert
Darnton). Oricum ar fi, rămâne incontestabil
că ne aflăm în prezenţa unui cititor
pasionat (după cum îi place să se
autodefinească), dependent în cel mai
înalt grad de „narcoticul” acesta inofensiv,
posesor al unei biblioteci ce cuprinde
peste 30 000 de volume (care, într-un
fel sau altul devine personajul-cheie
ale tuturor cărţilor sale). În 1980 a
alcătuit împreună cu Gianni Guadalupi,
un catalog al locurilor imaginare (The
Dictionary of Imaginary Places), scriere
„enciclopedică” ce inventariază ,
descriindu-le succint, tărâmurile
înscrise pe hărţile invizibile ale imaginarului
nostru livresc.
Globe-trotter şi poliglot, Alberto
Manguel a avut şansa să înveţe să
descifreze lumea ca pe-o carte (a trăit
în Israel, Argentina, Franţa, Anglia,
Italia, Tahiti şi Canada), iar din eseurile
publicate în ultima vreme (The Traveler,
the Tower, and the Worm: the Reader
as Metaphor, respectiv Curiosity), se
vede tot mai limpede preocuparea lui
pentru dimensiunea etică a lecturii,
pentru legătura subterană dintre viaţă
şi cărţi, dintre lectură şi ceea ce francezii
numesc „devoir de mémoire”.
Publicul românesc a avut ocazia
să se familiarizeze cu stilul acestui
„Casanova al lecturii”, cum l-a numit
George Steiner, dat fiind că până acum
au fost tălmăcite în româneşte câteva
dintre cele mai importante scrieri ale
sale ( Istoria lecturii şi Biblioteca nopţii,
la Editura Nemira, şi Jurnal de lectură,
la Baroque Books & Arts).
Explorând pădurea din oglindă
Apariţia recentă a volumului
A Reader on Reading, cu titlul foarte
inspirat adaptat, Un cititor în pădurea
din oglindă, poate fi socotită un
eveniment. Pe lângă faptul că regăsim
aici toate temele importante ce
străbat scrisul autorului (de la
caracterul subversiv al lecturii, la
conexiunea dintre „a fi” şi „a citi”),
descoperim şi o suită de personaje
dragi lui Manguel (atât din categoria
celor coborâte din paginile cărţilor
– Alice, Don Quijote, Pinocchio,
Iona, Pălărierul Nebun, păsările
Dodo –, cât şi dintre cele „reale”).
De altfel graniţa ce le desparte nu
este întotdeauna foarte apăsat
desenată (din acest motiv am folosit
ghilimelele). Atunci când citim
paginile din Borges îndrăgostit, de
pildă, avem sentimentul că autorul
Alephului s-a preschimbat el însuşi
într-un personaj din celebrele
sale Ficciones, iar când descoperim,
aproape la fiecare început de capitol,
câte un moto din scrierile lui Lewis
Caroll, Alice în Ţara Minunilor şi
Alice în Ţara din Oglindă, căpătăm
certitudinea că nu se putea imagina
un ghid mai nimerit decât Alice
pentru a ne conduce prin acest
labirint-bibliotecă. Nici cei mai
exigenţi cititori nu i-ar putea reproşa
că nu se ridică la înălţimea rolului
cu pricina; Alice reuşeşte de fiecare
dată să înlăture previzibilitatea,
răsturnând idei primite de-a gata
şi plasând într-o lumină neaşteptată
lucrurile familiare sau banale, cum
doar Cavalerul Tristei Figuri mai
reuşeşte să o facă.
De pildă capitolul intitulat
Perseverenţa adevărului este acompaniat
de acest fragment de conversaţie
dintre Alice şi Regina Roşie: „ –
Am dreptul să mă gândesc, a repezit-o
Alice, pentru că începea să se simtă
sâcâită. / – Ai tot atâta drept cât
are porcul să zboare…” (Alice în Ţara
Minunilor, Capitolul 9); dintr-o
dată zeci de porţi se dau la o parte
şi vedem cât se poate de limpede,
nu doar unul dintre incontestabilele
atuuri ale cititorului autentic – acela
de a gândi pe cont propriu – cât şi
una dintre primejdiile ce-l ameninţă
în anumite împrejurări. Stă mărturie
„un lung şir de rostitori ai adevărului”,
ne spune ceva mai încolo autorul, de
la primii profeţi la băieţelul din Hainele
cele noi ale împăratului, acela care
a avut curajul (sau imprudenţa) să
spună cu voce tare că de fapt Împăratul
era gol şi care probabil nu a avut o
soartă prea fericită ( Andersen a uitat
să ne spună ce s-a mai întâmplat
cu el, dar cititorul are tot dreptul
să îşi închipuie, după cum ne încurajează
autorul).
Spune-mi cum citeşti
ca să-ţi spun cine eşti
Din câte ne dăm seama, pentru
Manguel, lectura reprezintă, înainte
de orice, un spaţiu al libertăţii depline,
dar nu unul lipsit de legătură cu
realitatea cotidiană sau cu simţul
responsabilităţii. O spune limpede
încă din primele pagini, tot cu ajutorul
lui Alice. Complicitate salutară, prin
care „pădurea din oglindă” se dovedeşte
a fi nu atât (sau nu doar) un spaţiu
al evaziunii, ci şi un mediu propice
radiografierii lumii comtemporane:
„Toate lecturile adevărate sunt
subversive […] – afirmă răspicat
autorul – aşa cum Alice, o cititoare
sănătoasă la cap, a descoperit în Ţara
din Oglindă a nebunilor care dădeau
nume. Ducesa numeşte muştarul «un
mineral»; Pisica-Cheshire toarce şi
spune că «rage»; un prim-ministru
canadian distruge calea ferată şi
numeşte asta «progres»; un preşedinte
argentinian adăposteşte criminali şi
numeşte asta «amnistiere». Împotriva
unor asemenea numitori improprii,
cititorul nu poate face altceva decât
să deschidă paginile cărţilor. În
asemenea cazuri de nebunie premeditată,
cititul ne ajută să ne menţinem coerenţa
în mijlocul haosului […] Nu să ne
încredem în suprafaţa strălucitoare
a cuvintelor, ci să săpăm în
întuneric.”(p.23)
„Săpatul în întuneric” se dovedeşte
un exerciţiu util în multe situaţii:
când vine vorba despre descifrarea
anomaliilor prezentului sau a celor
legate de trecutul recent, dar şi când
este în joc „lectura” propriei biografii
(ca în flashback-ul amuzant, privind
tentativa eşuată de trecere a Canalului
Mânecii, dinspre Callais spre Anglia,
sau în reflecţia amară despre condiţia
de a fi evreu, declanşată de o amintire
din copilărie.)
Un inconfundabil
aer de familie
Prin aplecarea către digresiuni
arborescente şi asociaţii dintre cele
mai surprinzătoare (adeseori pornind
de la detalii, de la ceea ce este marginal
din toate punctele de vedere, de pildă
recitirea unui comentariu făcut cu
ceva vreme în urmă pe marginea albă
a unei pagini, „o glosă ca o umbră”,
sau de la consideraţii banale privind
istoria punctului sau a jocurilor de
cuvinte), Alberto Manguel se dovedeşte
un spirit înrudit cu Julio Cortázar (de
care îl leagă şi familiaritatea cu spaţiul
cvasi-magic al Buenos Airesului) şi
Georges Perec (explorator lucid al
„infra-ordinarului”). Prin darul
vrăjitoresc de a ne ţine captivi în
pădurea narativă, livrându-ne cele
mai subtile observaţii teoretice sub
poleiala ademenitoare a unei poveşti
fără sfârşit, discursul său ne trimite
cu gândul la Borges, Umberto Eco şi
Italo Calvino.
Dar dincolo de orice aer de familie,
rămâne definitoriu pentru Alberto
Manguel impulsul de a cartografia
teritorii de frontieră, conştient că
memoria literaturii vine să îmbogăţească
lumea nescrisă, iar memoria
autobiografică este deseori filtrată
de paginile cărţilor. Invitându-şi
cititorii să îl urmeze pe cărările „pădurii
din oglindă”, autorul îi avertizează
şi asupra pericolelor – nu puţine –
care pândesc la tot pasul dintre
rândurile perfect aliniate ale textelor
(ştergerea memoriei, stereotipizarea,
proliferarea ideologiilor inepte,
falsificarea şi manipularea prin discurs).
Permeabilizarea graniţei dintre lumea
factuală şi lumile posibile rămâne,
în asemenea condiţii, o garanţie a
sustragerii de sub tutela unei unice
autorităţi. Nu e o întâmplare că forţa
şi fragilitatea literaturii au căpătat
cea mai convingătoare întrupare
în paradoxul lui Don Quijote: „Acesta
este marele paradox pe care Cervantes
vrea să-l înfruntăm: dreptatea este
necesară, chiar dacă lumea rămâne
un loc nedrept […] Şi dacă, pentru
a ajunge la adevăr, Don Quijote trebuie
să repovestească realitatea utilizând
propriul său vocabular literar, atunci
aşa să fie. Mai bine să vezi morile de
vânt ca pe nişte uriaşi, decât să negi
absolut existenţa morilor de vânt.”
(p. 122)
Literatura este chemată să
deconspire „travestiul” pe care-l
urzesc ideologiile…
