„Nu există artă abstractă. Totdeauna trebuie să porneşti de la ceva. Apoi poţi fără grijă să faci să dispară orice aparenţă a realităţii, deoarece ideea de obiect a lăsat amprenta sa de neşters.” Sunt cuvintele lui Pablo Picasso, personalitate dominantă a istoriei artelor plastice din secolul al XX-lea, care a refuzat cu îndărătnicie ca opera sa să fie asociată cu imagini neinspirate de realitate... Şi totuşi, un tablou pe care l-a pictat în primii ani ai cubismului, Femeie cu mandolină, este primul exponat cu care te întâlneşti într-o nouă şi cuprinzătoare retrospectivă dedicată începuturilor artei abstracte. Este o manifestare de o amploare şi de o rigurozitate a abordării cum numai o instituţie cu trecutul, colecţia şi prestigiul Muzeului de Artă Modernă din New York putea să propună.
Expoziţia, îngrijită de Leah Dickerman, răspunde la o mulţime de posible întrebări dar lasă altele, importante, nerezolvate. Însuşi titlul, Inventând abstractul, 1910-1925 este discutabil. Poţi spune că arta abstractă a fost cu adevărat „inventată”? Sau anii din preajma Primului Război Mondial au fost, aşa cum susţine Marcel Brion în superba sa carte dedicată acestui fenomen cultural, culminarea unei tendinţe inerente creaţiei plastice care şi-a găsit exprimarea de-a lungul secolelor în arta anonimilor meşteri arabi, în cea a lui Uccello şi Piero della Francesca, a lui Turner şi Whistler?
Continuând tradiţia instituţiei new yorkeze de a face evoluţia artei moderne să pară mai clară decât a fost şi este de fapt, expoziţia defineşte arta abstractă ca „dispensându-se de subiecte care pot fi identificate”. Dedică astfel spaţii importante operelor lui Mondrian şi Malevici dar ignoră cu desăvârşire numele unor artişti precum Klee şi Miró care au creat viziuni abstracte de o remarcabilă poezie fără să excludă neapărat elemente „identificabile”… Arta abstractă poate fi foarte bine văzută ca o lume a unor realităţi alternative care îngăduie artistului să caute, în cuvintele lui Klee, „natura naturii”. Viziunea curatorială de la MoMA pare însă să fie una rigidă, simplificatoare, bazată pe interzicerea oricăror elemente figurative.
În plus, există inconsistenţe. Dacă Miró şi Klee sunt excluşi pentru „vina” de a nu fi creat o artă abstractă „pură”, atunci de ce fac parte din lista de exponate pânze cubiste târzii de Léger – „Discurile” (1918) – în care recunoşti uşor mecanisme industriale sau fotografii de Alfred Stieglitz şi Paul Strand care, prin natura acestei arte, nu pot porni decât de la real? Mai mult, artişti pe care Dickerman îi consideră esenţiali pentru evoluţia artei abstracte au renunţat, unii chiar în perioada care face subiectul expoziţiei, la o abordare „dogmatică” a conceptului de abstract. Dacă Mondrian a pictat în perioada anilor ’20 doar lucrări în care este absentă orice referinţă la lumea recognoscibilă, el îşi intitulează lucrări mai târzii „Trafalgar Square” sau „Broadway Boogie Woogie”, aducând cumva în mintea privitorului asociaţii legate de un loc anume... Léger şi Arp revin şi ei la figurativ, ultimul chiar la lucrări neo-clasicizante.

„Inventând abstractul, 1910-1925” face foarte clar faptul că explozia de imaginaţie ce caracterizează primii ani ai evoluţiei artei abstracte a fost cu adevărat un fenomen mondial, cu grupări artistice cu denumiri exotice – futurism, „De Stijl, orfism, vorticism, „Călăreţul albastru” – cu contribuţii din Germania, Rusia, Ţările de Jos, Italia, Franţa, Statele Unite, Cehia, ş.a.m.d.
În dorinţa de a sublinia caracterul universal al acestor primi paşi, expoziţia amestecă contribuţii majore cu altele de mai mică importanţă. Sunt aduse în prim plan creaţii ale unor artişti relativ necunoscuţi: sculpturi ale polonezei Katarzyna Kobro, picturi ale americanilor Morgan Russell şi Patrick Henry Bruce, fotografii futuriste de Anton Giulio Bragaglia, desenele lituanianului Gustav Klutsis. Unele – cele două tablouri ale englezoaicei Vanessa Bell, sora Virginiei Woolf – par a spune ceva original. Altele, nu. Complexitatea interdependenţelor dintre circa 80 de personalităţi marcante legate de mişcarea abstractă a fost scoasă în evidenţă de o uriaşă diagramă expusă la intrarea în expoziţie şi alcătuită unind printr-o linie numele acelor artişti între care a existat un dialog. Printre cei mai „influenţi”, dacă numărul de legături este o măsură a influenţei, se numără: Alfred Stieglitz, Tristan Tzara, Natalia Goncharova, Guillaume Appolinaire, Francis Picabia, Sonia Delaunay…

Pe lângă caracterul transnaţional al începuturilor artei abstracte, organizatorii expoziţiei de la MoMA au încercat să pună în evidenţă valenţele multidisciplinare ale mişcării, interdependenţele dintre artele plastice şi muzică, coregrafie, literatură… Vizitatorul are astfel prilejul să vadă acuarele de Sonia Dealunay- Terk ce integrează versuri de Blaise Cendrars, în colaborarea lor intitulată „La Prose du Transsibérien”, notaţii coregrafice de Rudolf von Laban şi Mary Wigman sau să asculte muzica lui Schönberg în timp ce admiră picturi de Kandinski.
Este binecunoscută influenţa concepţiei despre muzică a lui Schönberg asupra primelor încercări abstracte ale pictorului rus. Kandinski a scris pe larg în lucrările sale teoretice despre dorinţa de a echivala tonuri muzicale şi culori, de a transfigura arta picturii în aşa fel încât privitorul unui tablou să trăiască aceeaşi experienţă esenţialmente spirituală ca atunci când ascultă muzică… Din păcate, alături de câteva desene şi acuarele, expoziţia include doar două dintre picturile sale în ulei, ambele din 1911: „Impresie III (Concert)”, tablou direct inspirat de audierea muzicii lui Schönberg şi „Compoziţie V”. Punând accentul pe reţeaua de influenţe reciproce care a stat la baza începuturilor artei abstracte, manifestarea de la MoMA pare să nu acorde un loc suficient de important personalităţii şi operei lui Kandinski, creator considerat de mulţi drept principalul premergător al mişcării dacă nu neapărat cel mai important reprezentant al ei… Mai mult, „Inventând abstractul” nu subliniază îndestul în ce măsură, pentru o serie de creatori – cu siguranţă pentru Kandinski şi Mondrian – căutarea abstractului a continuat să însemne, la fel ca pentru alţi artişti din secolele trecute, o formă de căutare a divinului.

Inventând abstractul, 1910-1925 este în sine o veritabilă realizare artistică, în care dimensiunile sălilor, poziţionarea exponatelor şi relaţiile dintre ele sunt gândite cu o grijă deosebită pentru fiecare amănunt. Leah Dickerman propune o serie de montaje spectaculoase, cum ar fi silueta întunecată a unei variante din 1918 a Coloanei infinite de Brâncuşi profilată pe un perete plin cu geometrii simplificate la extrem, imateriale de Malevici sau o reconstrucţie a machetei „Monumentului pentru a III-a Internaţională” (1920) de Tatlin aşezată sub o fereastră deschisă spre cer.
În pofida dialogurilor active dintre toţi aceşti artişti, varietatea şi complexitatea drumurilor individuale spre abstract este impresionantă… Poate cea mai interesantă secţiune a manifestării detaliază, în doar câteva pânze, rapida evoluţie a lui Mondrian de la copaci de sorginte cézanne-iană la reţele de dreptunghiuri de diferite dimensiuni pictate în culori primare… Există un punct în expoziţie din care, rotindu-te cu 360 de grade, poţi vedea armonii vizuale de Kupka, Delaunay, Léger. Ultimul a ajuns la abstract prelungind tehnici cubiste. Delaunay a pornit de la impresionism şi experimentele de descompunere a luminii ale lui Chevreul. Frantisek Kupka, artist ale cărui compoziţii pline de forţe şi energii mereu în mişcare nu sunt încă destul de apreciate pentru originalitatea lor, a făcut un salt direct din lumea realismului academic.

Vocabularul abstract este atât de prezent astăzi încât ne este greu să înţelegem cu adevărat dimensiunile unei revoluţii a limbajului artistic care nu-şi are echivalentul decât, poate, în „descoperirea” legilor perspectivei la începuturile Renaşterii.
O expoziţie compusă cu multă imaginaţie ne face să înţelegem mai bine atmosfera plină de emulaţie, de frondă, de îndoieli care a înconjurat, acum un secol, primii paşi pe un drum care a schimbat radical modul nostru de a privi şi înţelege arta.