Semnul după care recunoşti că un om şi-a depăşit trauma e că poate vorbi despre ea, lăsînd în urmă tensiunea ce i-a mă- cinat minţile. Cînd însă trauma mocneşte în continuare, ca o scîrbă intimă de care nu poţi scăpa, tăcerea e sigiliul suferindului. Cei care au tăcut după ieşirea din închisorile comuniste au făcut-o fie din culpă, fie din slăbiciune.

Florea Olteanu nu a fost nici vinovat şi nici debil, dovadă mărturia pe care o lasă în volumul Un procuror incomod, testimoniu care impune prin cazul singular pe care îl înfăţişează. Destinul omului e de-a dreptul inclasabil, fără putinţa de a-i da explicaţii post factum. Nu-ţi rămîne decît să-l constaţi şi să-l descrii, fără ambiţia de a-i găsi o formulă intimă.
Născut în 1916, în comuna Hinteşti din judeţul Argeş, pe Florea Olteanu al Doilea Război Mondial îl prinde în postura de ofiţer de Geniu, grad cu care îşi petrece doi ani pe frontul din Rusia. E rănit de trei ori, ultima oară la Stalingrad, cînd, pierzîndu-şi ochiul drept, e declarat invalid de război. Întors acasă, absolvă în patru ani trei facultăţi, Dreptul, Literele şi Filosofia, şi apoi Seminarul Pedagogic Universitar, pentru ca anul 1945 să-l găsească ofiţer magistrat la Curtea Marţială din Bucureşti. Episodul prin care avea să se remarce, în ochii comuniştilor, drept un adversar ce trebuia înlăturat cît mai repede a coincis cu încercarea de lovitură de stat din 24 februarie 1945 din Piaţa Palatului, cînd manifestaţia organizată de bolşevici a avut drept ţintă răsturnarea guvernului Rădescu, al cărui sediu se afla în clădirea Ministerului de Interne. În dubla calitate de martor al evenimentelor şi deopotrivă de procuror însărcinat cu anchetarea masacrului din Piaţa Palatului, Florea Olteanu refuză să facă jocul comuniştilor, drept care este eliminat din magistratură şi arestat în 1951. Ce urmează de acum încolo este o secvenţă de istorie de tip tragic, în măsura în care acceptăm că un om, ca să atingă un rang tragic, trebuie să îndeplinească două condiţii: să se opună unei forţe în faţa căreia nu are nici o şansă; 2) să aibă conştiinţa clară a împrejurării că nu poate decît să piardă. Altfel spus, e tragic omul care, împotrivindu- se unei forţe mai mari, o face ştiind de la început deznodămîntul.
Florea Olteanu e din această categorie, singura de altfel în care îl putem aşeza măcar din comoditate clasificatoare. În rest, omul nu poate primi calificări de ordin moral. Din opt ani de închisoare cîţi a făcut, şase şi jumătate i-a petrecut numai în izolare, întrucît, prin atitudinea rebelă pe care o arăta în faţa autorităţilor, era considerat un spirit instigator la nesupunere, al cărui exemplu putea fi imitat de deţinuţi.
În închisorile comuniste, dacă vroiai să supravieţuieşti, cea mai prudentă atitudine era să nu ieşi în evidenţă. Cum arătai vînă recalcitrantă, cum atrăgeai represaliile gardienilor. De aceea, cu cît treceai mai neobservat cu atît numărul de umilinţe la care erai supus era mai mic, în schimb cine făcea pe rebelul putea sfîrşi înainte de expirarea pedepsei. Florea Olteanu a ales imposibilul: s-a hotărît să nu asculte de nici o comandă pe care o primea, sfidînd orice coerciţie venită de la gardieni. Numai că spiritul acesta de frondă nu-i venea atît din intenţia de a-i provoca, cît din dorinţa de a nu le da satisfacţia de a-l vedea supus. În consecinţă, Florea Olteanu refuză să muncească în lagărele unde este dus, nu se ridică din pat atunci cînd în celulă intră un gradat, la anchete tace mîlc în virtutea grevei tăcerii, atunci cînd i se ordonă „culcat!“, se încăpăţînează să stea în picioare, iar dacă primeşte un afront răspunde cu aceeaşi monedă, luîndu-se la bătaie cu „caraliii“.
De unde îi venea forţa? O spune chiar el: „Eu nu mai speram să ies din închisoare. Odată Mîndreş, comandantul închisorii de la Piteşti, pe care l-am bătut, mi-a spus că voi ieşi doar în plic din izolare.“ (p. 58) Aşadar, disperarea, alături de un temperament irascibil care îşi făcuse din onoare un blazon care nu îngăduia terfeliri. Dar chiar şi aşa, împrejurarea că un asemenea rebel a putut supravieţui îşi are cauza în altă parte: fiind magistrat, Olteanu cunoştea psihologia, metodele şi regulamentul gardienilor, fostul procuror ştiind să apese tocmai pe acele pedale care îi intimidau pe anchetatori şi paznici. Un chior îndărătnic reuşise să le vină de hac cerberilor. Detaliul pare neverosimil, dar chiar aşa s-a întîmplat. În clipa cînd a fost eliberat, gardienii au răsuflat uşuraţi: scăpaseră de o pacoste, de un apucat pe care, în ciuda măsurilor drastice de încovoiere a cerbiciei, nu reuşiseră să-l ţină în frîu. „Prima oară m-am eliberat din Jilava după cinci ani de zile, 26 mai 1956. M-a eliberat procurorul Sepeşi, care m-a întrebat: «Vă bucuraţi că plecaţi din închisoare?» I-am spus «Mă bucur şi nu mă bucur». Sepeşi era căpitan. Mi-a spus «Domule Olteanu, să vă spun ceva sincer. Dumneavoastră vă bucuraţi că plecaţi, ieşiţi din închisoare, dar noi ne bucurăm foarte mult că scăpăm de dumneavoastr㻓(p. 62)
Pînă la eliberare însă, viaţa lui Olteanu a însemnat un şir de altercaţii culminînd în izolări drastice. Iarna era vîrît în „camerele negre“, aflate în mijlocul latrinei din Jilava, în speranţa că regimul de exterminare îşi va spune cuvîntul. „Noi eram permanent într-o baltă de urină, iar în jur erau materiile fecale care îngheţau. Balta de urină nu îngheţa că era sărată, sau îngheţa mai greu. Deci stăteam permanent în apă, la 0 grade cel mult, în jur materiile fecale îngheţau şi pe lîngă miros mai era şi celula neagră. Acolo nu aveam nici un fel de fereastră, nici un fel de aerisire, decît uşa care se închidea cu fiare.” (p. 58)
Cînd nici altercaţiile şi nici izolarea nu-şi ating scopul, Olteanu e bătut cu parul pe fese şi şale: „Am rezistat la 25 de lovituri şi nu am scos un geamăt, un geamăt nu am scos. M-au dezlegat şi m-am ridicat în picioare. Şi cînd m-am ridicat de pe pat Mitan Costică mă întreabă: «Acum vorbeşti, mă, banditule?» Ghinionul lui, norocul meu, eram epuizat complet, dar aveam o flegmă pe gît şi l-am scuipat în faţă cu toată flegma.“ (p. 57) Gardienii îl pun din nou în pat şi îl bat pînă la leşin, dar degeaba. Chiorul nu se dă bătut şi pace bună, ţinîndu-se ţeapăn şi sfidînd frica. Şi fiindcă mizeria, bolile şi bătăile nu-l răpun, autorităţile încearcă în patru rînduri asasinarea lui, înscenîndu-i evadarea de sub escortă spre a-l împuşca, otrăvindu-l de-a dreptul sau încercînd să-i rupă coloana vertebrală aruncîndu- l de sus pe pragul uşii. Protejat de zei sau ocrotit de piaza-bună, Olteanu scapă de fiecare dată cu viaţă. Atunci cînd are puterea de a reacţiona în cursul anchetelor, nu se sfieşte să sară la bătaie: „Cînd s-au aprins spiritele, acest anchetator zice: «De ce nu spui adevărul, mă, boule?» şi îmi dă un pumn. Atît mi-a trebuit. Am luat scaunul şi am vrut să-i dau cu el în cap. S-a speriat şi a ieşit afară din birou, iar eu după el cu scaunul ridicat.“ (p. 41)
Să recunoaştem, asemenea cazuri de recalcitranţă penitenciară sunt greu de înţeles, cu atît mai mult cu cît protagonistul a apucat eliberarea, depunînd după 1989 mărturie despre bolgia prin care a trecut. Rămîne totuşi întrebarea: de unde atîta putere în acest om? Din credinţă, din temperament, din protecţia astrelor, din graţie divină?
Fiind gîndită ca o secvenţă de două dialoguri în cursul cărora eroul îşi povesteşte golgota, cartea are directeţea brutală a cuvintelor spuse fără perdea, aşa cum îi veneau pe limbă fostului procuror. Simplitatea aceasta necăutată măreşte şi mai mult verosimilitatea cazului, cititorul parcurgînd paginile cu sentimentul că asistă la o epifanie a groazei. Pe măsură ce citeşti, uimirea dată de singularitatea personajului e însoţită de stupoarea atrocităţilor la care asişti. În final, renunţi să mai înţelegi cazul, cu atît mai puţin să tragi o concluzie. Deţinuţi torturaţi pînă la moarte au fost mulţi în închisorile comuniste, dar parcă nici unul n-a oferit un asemenea zid de ostilitate făţişă faţă de gardieni ca acest magistrat invalid de război.