Manuc de Victoria Comnea, roman în patru părţi şi treizeci şi patru de capitole, foloseşte procedeuri, ritmuri şi imagini cinematografice, inclusiv modul de a introduce în scenă personajele, fie ele pământeni din Principate, fie venetici românizaţi, diplomaţi, militari, aristocraţi străini etc. Figura centrală este, bineînţeles, celebrul bei armean de la începutul veacului al XIX-lea, care sare-n ochi, ca să zicem aşa, datorită aurei sale de ambiguitate şi virilă nobleţe, caracterului său eroic, inspirat. Personalitate legendară, ubicuă şi totodată de o emoţionantă omenie, prinţul Manuc pare să deţină principalele chei menite să lege şi să dezlege firele epice ale tramei româneşti ţesute şi depănate de autoare, fundalul fiind cel al păcii de la Bucureşti şi al războaielor napoleoniene. Fresca istorică include şi un amplu tablou de moravuri al societăţii româneşti cu epicentrul în Capitală. Nu lipsesc culisele diplomaţiei internaţionale, populate de iscoadele în travesti ale cancelariilor celor trei Imperii şi nici vodevilul de alcov cu intrigi amoroase extraconjugale ca la carte, jucat într-o impecabilă franceză colocvială (consulul francez, consoarta acestuia, valetul plus canişul Bichon), ce mai, un adevărat cuib de nebunii hetero şi homoerotice.
Sub o multitudine de măşti ne este înfăţişată şi frumoasa Marioritza, pandantul feminin al prinţului, aventurieră internaţională în solda lui Napoleon. îndrăgostită de tânărul prinţ Emanuel Mirzaian, alias Manuc, controversata şi fermecătoarea văduvă nu-şi poate duce la bun sfârşit misiunea cu care fusese învestită de împăratul însuşi: zădărnicirea faimei şi a planurilor, inclusiv eliminarea fizică a zarafului armean. Puterea de seducţie a bărbatului iubit se dovedeşte a fi mai tare decât intrigile şi manevrele emanate din cabinetul unui conchistador deja căzut în dizgraţie şi ridicol.
Sub alegoria destinului se află atât cosmopolitul bei rătăcitor, armeanul animat de sentimente profund româneşti, cât şi Principatele Române, prăzile predilecte ale marilor Imperii. Scăpat de tăişul iataganelor ienicerilor fundamentalişti, Manuc, liberalul şi reformistul european, artizanul din umbră al Păcii de la Bucureşti, nu va scăpa de otrava gazdelor ruse, ipocrite şi pizmaşe până la vărsare de sânge. Cel ce a reuşit să aducă la masa tratativelor doi adversari ireconciliabili, pe Kutuzov şi pe emisarul Sublimei Porţi, nu este scutit de paharul prigonirii, de soarta bietei marionete în puterea despoţilor lumii; cu toate astea, va continua să-şi joace rolul de excepţie, deasupra vremurilor şi semenilor, iubit fiind şi ocrotit din răsputeri (magice?) de o femeie de excepţie, cu o rarissimă voinţă de reprezentare şi vocaţie a fericirii, pe numele ei Marioritza. în fond, Manuc nu este doar un roman istoric, ci şi un roman de dragoste: întâlnirea a două suflete tari, în contra cărora se ţese o conspiraţie de proporţii continentale. Arsenalul de intrigi imperiale nu va reuşi totuşi să spulbere iubirea celor doi aleşi şi nici idealul politic meliorist al acestora, chiar dacă mult prea generos pentru acele timpuri.
După două sute de ani, Victoria Comnea, bizuindu-se pe o cercetare minuţioasă, dar şi pe un indeniabil instinct artistic al distribuţiei şi dozării episoadelor şi secvenţelor, eclerează figura uitată şi, de ce să nu recunoaştem, de plan secund, a prinţului Manuc (rămas în memoria noastră colectivă doar datorită hanului cu acelaşi nume, care tocmai şi-a găsit proprietarii), interiorizând nuanţele unui tablou estompat de fumul veacurilor, împreunând relatări istorice cu viziunile apocrife ale unor personaje din anturajul imediat, tip Marioritza sau Dante Negro, actor şi narator, spion şi artist, fascinat el însuşi de personalitatea iluminatului bei armean, lăsându-se deturnat de la misiunea sa de ucigaş cu simbrie.
Reconstituirea începutului de veac XIX românesc şi european evită cu succes o imagine stufoasă de tip arheologic sau ostentativ arhivistic, în favoarea unui context istoric suplu, redat inclusiv prin eşantioane de sensibilitate preromantică. Un spectacol în costume de epocă interpretat de temperamente alerte, când nu vulcanice, ce nu întoarce spatele, ba dimpotrivă, climatului contagios european, politic, cultural, livresc, vestimentar, culinar ş.a.m.d. Compozita structură a tipologiilor şi mentalităţilor din Principate, cu un picior în Evul Mediu şi celălalt în modernitate (sindrofiile high-life-ului bucureştean), ţine mai curând de carnavalesc şi pitoresc, fie că este vorba de bucatele servite la ospeţe sau de portul popular, de jocuri cinegetice de prestanţă (vânătoarea cu şoim) sau ritualuri religioase, de sărbători sau cutume. Oricum, specificul românesc acreditat de acestea conturează o puternică tradiţie şi o artă autentică de a trăi şi iubi (o artă cu rădăcini sacre).
Romanciera pune la bătaie toate trucurile romanului de veac XIX, inclusiv eroinele ce trec prin încercări extreme. Marioritza, de pildă, supravieţuieşte unor grozăvii (traume) psihice, de pe urma cărora capătă puteri suprafireşti. Naraţiunea recurge (şi bine face) la dese schimbări de decor şi la aparenta naivitate specifice tehnicii lui Eugene Sue, cu senzaţionale lovituri de teatru, travestiuri şi gadget-uri mecanice (recuzita scenariilor poliţiste), ceea ce nu exclude reculegerea monologică în peisaje de început de lume. Când pasajele descriptive riscă să devină monotone, regia scriiturii face apel la situaţii burleşti, ca de pildă cele cu canişul Bichon, devenit deja personaj sadea şi superdotat, de vreme ce se foloseşte de propria grilă olfactivă spre a deplânge decăderea moravurilor umane, dar şi a pegrei canine din mahalale.
Victoria Comnea, aflată deja la a cincea sa carte, narează cuceritor, credibil, realist, incisiv şi fără iluzii, fie că vine vorba de starea de fapt a românilor sub protectoratul rus, fie, în respectul adevărului uman şi psihologic, de portretele unui Kutuzov, Napoleon, Manuc, sau de figuri emblematice din dinastia Văcăreştilor (Ienăchiţă, Nicolae, Alecu, Iancu). Oricum, aproape toate personajele romanului, conform unei estetici a dublului, sunt mai mult decât par a fi şi-n plus frământate de dileme, enigme, şarade. Limbajul atribuit personajelor este volubil, versatil şi eficient, autoarea îngăduindu-şi când şi când unele voluptăţi semantice cu parfum de epocă. Felurite stiluri de comunicare califică tot atâtea caractere.
Bogdan Creţu semnează o foarte exactă prefaţă; analizând atent romanul, nu ezită să creadă că din trena romanului Război şi pace şi din mantaua lui Tolstoi "iese şi acest mirabil Manuc".
