Matei Călinescu, Un altfel de
jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas,
2016.
Respectând o dorinţă
testamentară, Editura
Humanitas a iniţiat un
act de restitutio pe
multiple planuri,
publicând anul acesta
primele trei volume
din seria de autor Matei
Călinescu.
Profesorul Matei Călinescu, unul
dintre exilaţii români care a reuşit
să-şi continue cu succes cariera
profesională în străinătate, a rămas
în conştiinţa foştilor studenţi, a colegilor,
dar şi a multor iniţiaţi în tainele literaturii,
ale teoriei literare, ale criticii şi istoriei
literare un punct de referinţă pe harta
valorilor româneşti. A publicat în ţară,
dar şi în Statele Unite, cărţi apreciate
ce au cunoscut astfel mai multe ediţii
şi traduceri. Nu ne propunem aici o
listă bibliografică. Volumelor sale
ştiinţifice, scrise în română şi engleză
(din care amintim Five Faces of Modernity
– în română: Cinci feţe ale modernităţii
şi Rereariding – în română: A citi, a
reciti: către o poetică a (re)lecturii ),
li se adaugă trei volume de poezie şi
romanul-eseu Viaţa şi opiniile lui
Zaharias Lichter. Cu o menţiune specială
– pentru prezentarea noastră – semnalăm
Amintiri în dialog, un schimb de
rememorări cu vechiul său prieten
Ion Vianu.
Poate nu întâmplător, seria de
autor, apărută într-o ediţie elegantă
şi ingenios concepută, nu se deschide
cu un volum de critică sau teorie
literară, ci cu unele de memorialistică.
Aflate la graniţa cu literatura, concurând-o
totuşi, mai ales datorită talentului
prin care povestirea unor fapte se
îmbină cu reflecţiile ori cu referinţele
literare, Un altfel de jurnal. Ieşirea
din timp şi Portretul lui M. sunt primele
din serie, urmate de o ediţie definitivă
a romanului-eseu amintit mai sus.
În cele ce urmează ne vom referi
însă la primele două scrieri subiective.
Iar această alegere nu este deloc
întâmplătoare, dacă ţinem seama de
modalitatea autorului de a-şi fi conceput
întreaga operă. Confirmă informaţia
şi cea care s-a ocupat de editarea
jurnalului, Raluca Dună, încă din
deschiderea „Notei asupra ediţiei”:
„Într-un interviu pe care i l-am
luat lui Matei Călinescu în 2004, el
recunoştea că scrierile sale, de la
poezie şi roman, la teorie şi critică
literară, se subscriu, privite retrospectiv,
unui proiect autobiografic global, un
puzzle din care, în acel moment,
lipseau câteva piese.”
Ultima „piesă” o constituie jurnalul
„altfel”, care, citit în prezentul nostru,
devine pentru lector o retrospectivă
asupra vieţii şi întregii opere a
celui ce-şi pregătea astfel „ieşirea
din timp”. În ceea ce numise Un fel
de jurnal (1973-1981), publicat în
2005, aşa cum consemnează diaristul
însuşi în Prefaţa datată 10 decembrie
2008 şi inclusă în cel altfel, „ideea
de postumitate nu juca nici un
rol”, dar deschiderea sa, cu consemnările
dintre anii 2004-2007, îl evocă pe
Matthew (M), fiul decedat în 2003,
al cărui portret (publicat şi în limba
engleză) devine un pandant al jurnalului.
Cartea şi primele capitole se completează
reciproc şi, dincolo de exerciţiul de
rememorare (benefic, într-un fel,
pentru tatăl îndurerat ce-şi evocă fiul
în diverse etape ale vieţii), ambele
încearcă să dezlege enigma genetică,
cauza autismului, dar şi enigma
sufletului şi minţii tânărului M. (N.B.
– versiunea în limba engleză poartă
titlul Matthew’s enigma!)
Acest altfel de jurnal începe aşadar
cu rememorări. Şi dacă, aşa cum
notează autorul, „în memoria subiectivă,
ca şi în vis, nu există timp”, iar „tot
felul de simultaneităţi sunt posibile”
(p. 23), putem spune că şi în receptarea
momentelor unor segmente de viaţă
povestite sunt posibile astfel de
simultaneităţi. De la amintirea „trăirilor
vechi” la conştiinţa unui diagnostic
ce taie orice speranţă de viitor, de la
evocarea fiului, a părinţilor, a bunicilor
şi a prietenilor din tinereţe la consemnarea
stării fizice dintr-o zi sau alta,
acest jurnal diferit de standardul
comun cuprinde în sine nu numai
informaţii de ordin subiectiv, dar şi
multe de interes general, relatări din
care se conturează pe lângă momentele
de istorie personală, şi unele de istorie
mare. Iată o pagină reală, dar şi
simbolică din istoria României aflată
în anii grei ai sovietizării ţării noastre:
„Monumentul funerar a fost ridicat,
la comanda lui Tilică, în primul deceniu
al secolului XX. Soarta a vrut ca el
însuşi să nu fie înmormântat alături
de mama sa (el a murit în lagărul
de la Sighet, în 1954, şi trupul lui
neînsufleţit a fost, cum se proceda
pe atunci în gulagul românesc, aruncat
în groapa comună). Mormântul a fost
deschis în 1951 pentru a primi pe
bunica mea paternă, soţia lui Tilică,
Elena Burileanu, decedată la Craiova,
în domiciliu forţat, într-o cameră de
subsol, cu o fractură a colului femural
pentru care n-a fost primită la spital,
fiindcă făcea parte din categoria
duşmanilor poporului”. (p. 67)
Avem aşadar în faţă un jurnal altfel
şi pentru că multe pagini de memorii
fac legătura cu cele din Amintirile în
dialog cu Ion Vianu. (Însemnarea din
26 iunie 207 – aflăm din subsolul
paginii – „include, conform indicaţiilor
autorului, un fragment inedit scris în
1993” chiar pentru citatele Amintiri.)
Proiectul autobiografic global se
luminează astfel şi din acest unghi.
Tema principală a cărţii nu este,
cum am putea crede la prima vedere,
acel laitmotiv întâlnit din loc în loc
în însemnări – one day at a time, a
trăi adică de la o zi la alta, în sens
spiritual, desigur, având permanent
conştiinţa că acea zi poate fi ultima.
Din momentul aflării că are cancer
în fază avansată şi până la data de
7 iunie 2009 (deci cu puţin peste
două săptămâni înainte de a pleca
din această lume), consemnările
diaristice şi amintirile sunt scrise
totuşi sub imperiul sfârşitului implacabil.
Totuşi, tema cărţii este alta – şi
anume valoarea memoriei, perpetuarea
prin amintire a unor trecute vieţi.
Tot ce păstrăm în memoria noastră
şi reînviem din când în când prinde
un contur filtrat prin propria noastră
personalitate. „Ceea ce rămâne în
memorie e fără îndoială ireal, dar nu
e fals. Participă, într-un fel, la viaţa
celui care-şi aminteşte.” (p. 43) Pentru
Matei Călinescu, pe lângă cei dragi
dispăruţi, sunt păstrate în amintire
şi casele copilăriei care „fac parte
dintr-o irealitate particulară, dintr-o
inexistenţă pe care o port cu mine,
în mintea mea, semnificativă pentru
mine, constitutivă chiar.” (p. 60) Tot
ce trăieşte în memorie îşi prelungeşte
astfel durata. Pe un plan superior,
cuvântul scris contribuie la veşnicie.
De aceea, nu întâmplător, una dintre
re-lecturile favorite ale celui aflat
aproape de prag este În căutarea
timpului pierdut. Timp regăsit şi figuri
reînviate devin astfel amintirile
consemnate în jurnal – cei din familie,
evocaţi mai sus, dar şi prieteni plecaţi
de pe pământ – Nichita, Miron Chiraleu,
Mitică Peristeri, Adrian Marino, Vlad
Georgescu ori cei de care se desparte
el însuşi prin propria plecare în Lumea
Nouă – Ionel Vianu, Mircea Ivănescu
(căruia îi dedică de altfel jurnalul),
Annie Bentoiu (ale cărei memorii le
citeşte cu interes) şi mulţi alţii.
Memorialistul aduce – prin resorturile
memoriei sale – un timp trecut, cunoscut
direct sau la a doua mână, şi filtrează,
desigur, informaţia prin propria
subiectivitate. În acelaşi timp, parcurgând
pagină după pagină, cititorul dublează
şi el datele cu experienţa şi gradul
său de receptivitate. Matei Călinescu
însuşi devine la un moment dat cititor
al consemnărilor lui Annie Bentoiu.
În această postură, dar şi de martor
al evenimentelor descrise de memorialistă,
autorul jurnalului – ce nu poate fi
un cititor neutru – reflectează asupra
acestei duble filtrări datorate implicării:
„Mai ales memorialistica despre o
vreme în care ai trăit şi tu se oferă
aproape de la sine unei duble lecturi:
a textului şi a propriei memorii /…/
ba chiar unei triple lecturi, dacă se
întâmplă să fi cunoscut personal autorul
sau persoana despre care se vorbeşte.”
(p. 83)
Jurnalul acesta altfel dă aşadar
seamă asupra unor evenimente mai
mult sau mai puţin personale, e
străbătut de la prima la ultima filă
de tragism (boala şi moartea fiului,
urmate de conştiinţa celei proprii),
dar ceea ce-i conferă unicitate – în
opinia noastră – provine din meditaţiile
diaristului asupra unor evenimente,
asupra unor cărţi, dar mai ales asupra
oamenilor cu care s-a intersectat
în viaţă. Peste toate însă – firul
cald al valorii prieteniei: „Dincolo
sau dincoace de teorii, eu îmi păstrez
credinţa în prietenie, mereu pusă
la încercare, mereu reînviată din
propria-i cenuşă./…/ Bunătatea,
generozitatea, simpatia sunt şi ele,
în felul lor, mijloace de cunoaştere
şi de recunoaştere, care există în
prietenie …” (pp. 300-301)
Dar, de fapt, ce înseamnă scrisul,
nevoia de a aşterne pe hârtie evenimente,
gânduri, stări ori de a consemna
reflecţii pe marginea cărţilor citite
(sau re-citite) decât o permanentă
încercare de cunoaştere a lumii în
care trăim, de a-i dezlega parte din
misterul vieţii şi al morţii. Toate puse
sub semnul lui fugit ireparabile
tempus, a acelui Timp pe care şi
autorul îl ştie finit, dar, prin literara
scrisă, prelungeşte durata şi intră în
postumitate.
