Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Interviu cu Oana Ursache - „La Alicante câteva luni m-am tot minunat...” de Luminiţa Voina-Răuţ

Luminiţa Voina-Răuţ: Dragă Oana Ursache, ştiu că eşti originară din Gura Humorului. Spune-mi şi mie, cum a ajuns o humoreancă să fie lector de limba română în Spania? Mi se pare extraordinar parcursul tău: ai fost iniţial profesoară de literatură comparată la Universitatea din Suceava, apoi primul lector de română din Spania (la Universitatea din Alicante, între 2008-2010), iar din noiembrie 2011 eşti lector la una dintre cele mai importante universităţi spaniole, Universitatea din Granada.

Oana Ursache: Răspunsul pe care îl voi da e o confesiune: îmi amintesc de un mare profesor de-al meu din facultate, Mihail Iordache, era primul decan al proaspăt-reînfiinţatei Facultăţi de Litere la Suceava în anii ’90, care ne spunea că un intelectual fără vocaţia începuturilor este un om pierdut. Şi că marii intelectuali nu au stare, trebuie să tot înceapă, că s-or găsi alţii să continue. Eu am învăţat secretul începuturilor de la Iordache, în anii în care România reîncepea. Nu ştiu ce alte vocaţii oi fi având eu, dar vocaţia începuturilor cu siguranţă o stăpânesc bine. Şi ce început mai frumos îmi puteam dori decât un lectorat nou înfiinţat în străinătate? Era o provocare pe care nu puteam să o las să-mi scape. Deşi aveam aproape 40 de ani, mi-am depus dosarul de concurs. Iar singurul lectorat care era interesant era cel de la Alicante. Mai era şi pe malul mării, tentaţie greu de rezistat. M-am înscris la concursul Institutului Limbii Române, fără să ştiu prea bine ce are de făcut un lector în străinătate. La Alicante câteva luni m-am tot minunat: cu lentoarea lor de mediteraneeni încetiniţi de călduri neverosimile, cu limba, cu obiceiurile, cu gastronomia, umorul (adesea absurd), cu interminabilele întârzieri la reuniuni, cu gălăgia izvorâtă dintr-o prea mare poftă de viaţă, toate acestea au sfârşit prin a mă cuceri. Se întâmplă cu Spania culturală ceea ce se întâmplă cu toate culturile cu care intri în contact: trebuie să le iubeşti pur şi simplu, nu să cauţi să le înţelegi. La Alicante am învăţat eu, bucovineanca din Gura Humorului, să iubesc necondiţionat Spania. În acelaşi an s-a organizat pentru prima dată în lume examenul oficial de limba română pentru străini, iar eu am fost profesor examinator şi am prins din mers metodologii şi modele care se elaborau pe măsură ce se apropia data examenului. Apoi, anul următor am organizat un congres despre traduceri. Abia în 2011, când s-a înfiinţat lectoratul din Granada, am fost cu adevărat pregătită să fiu lector de limbă română în străinătate. Alicante a fost purgatoriul meu.

L.V.R.: Ce înseamnă pentru exportul limbii şi culturii române instituţia lectoratelor de limbă română?
O.U.: Cele 46 de lectorate pe care România le are deschise în lume înseamnă tot atâţia specialişti în predarea limbii române ca limbă străină, împrăştiaţi ca misionarii prin lume pentru a face, practic, dreptate limbii române. Eu tot spun de câţiva ani că în Institutul Limbii Române suntem o familie, adunată în jurul exportului excelenţei academice româneşti.

L.V.R.: Lectoratul de la Granada unde s-ar situa în această familie a limbii române?
O.U.: Cu toţii suntem în materie de export cultural nişte Haşdei, vorba lui Iordache. Noi mai mici, Patapievici şi toţi colaboratorii lui mai mari. Dar trebuie să ne ducem până la capăt... treaba. Caut de ceva vreme o definiţie pentru lectorul oricărei limbi străine: în afara normei sale didactice (pe care orice profesor trebuie să o facă), lectorul este un arts and cultural manager. Dar nefiind diplomat, nici ambasador cultural şi nici consilier cultural. Lectorul român este, în primul rând, profesor. Am întâlnit zilele trecute termenul de agitator cultural, şi îmi place fantastic de mult. Exact asta suntem noi: nişte agitatori culturali! Trebuie să întreţinem treaz în jurul nostru, în universităţile care ne găzduiesc, un interes permanent pentru cultura şi limba noastră. Lectoratele fac parte din politica externă lingvistică şi culturală românească. Cu toatele ţin de Institutul Limbii Române (ILR) care gestionează această internaţionalizare a limbii şi care negociază noi acorduri şi ia legătura cu noi universităţi. E mult mai dificil decât îşi poate cineva imagina; eu mi-am dat seama că, în aceeaşi ţară fiind, lectoratul de la Alicante era fundamental diferit de cel de la Granada. Aşa că fiecare lectorat are specificul lui, nevoile lui, istoria lui.
Noi plecăm la post, ne întoarcem, plecăm în altă parte. De aceea statutul nostru este chiar mai dificil decât al emigrantului obişnuit: noi nu ne putem lua cu noi nici familia, nici... ce ştiu eu, bicicleta sau cărţile. Eu plec întotdeauna cu ia la mine. Am o ie de mireasă, cusută de mamaia mea pe borangic şi o port cu mândrie şi fără complexe; această ie este România mea, în această ie este ţesută limba mea, naţionalitatea şi mentalitatea mea. Este graniţa mea din raniţă, vorba Adei Milea. Ia aceasta închide în ea ceea ce înţeleg eu prin cuvintele ţară şi acasă. An de an pe 1 Decembrie îmi pun ia, un şorţ şi mă apuc de făcut sarmale şi mămăligă împreună cu studenţii acasă la mine.

L.V.R: Ce înseamnă pentru studenţii din Spania – vezi, mă feresc să-i consider pe toţi studenţi spanioli, ştiind că Andalucía este multi- şi pluriculturală – acest lectorat de limbă română?
O.U.: Fizic lectoratul înseamnă o mini-bibliotecă pe care mi-o doresc mult mai amplă (am toată invidia pentru biblioteca enormă pe care o are departamentul de limba rusă) şi pe care sper ca firea mea pisăloagă să o crească, pentru că de fiecare dată când am câte un invitat îi cer cu îndrăzneală donaţie de cărţi şi autografe; mai înseamnă câteva filme, o hartă imensă care ocupă un perete întreg, un ştergar pe care mi l-a donat mama mea, o cană de lut de Marginea, câteva ouă încondeiate. Înseamnă Institutul Limbii Române care ne soluţionează problemele – care nu sunt nici puţine, nici simple. Mai înseamnă şi oferta de cursuri de limbă şi literatură română, examenul oficial pe care îl organizăm în fiecare an şi la Granada. Spiritual, lectoratul înseamnă... lectorul, prezent la mai toate congresele, conferinţele şi lansările de carte pe care le organizează facultăţile mele (de Litere şi de Traducere). Pentru studenţii mei de aici, lectoratul şi România sunt eu. Nu vreau să ţi se pară lipsă de modestie pentru că nu e, pur şi simplu pentru cei mai mulţi dintre ei, singurul contact cu România sunt eu. Lectoratul reprezintă şansa lor de a cunoaşte ce mister iscă prezenţa României pe hartă, de a învăţa să citească, să vorbească, să asculte româneşte.

L.V.R: Studenţii tăi, cunoscătorii de limbă română, pregătiţi la Granada, sunt în viziunea ta viitorii promotori ai culturii române în Spania? Traduc ei cărţi din literatura română, clasică sau contemporană? Ce autori se traduc aici?
O.U.:Eu nu am studenţi, am prieteni şi ştiu că aceşti prieteni ai mei vor fi – aşa cum au spus-o chiar ei – ambasadorii culturii româneşti. Am în faţa mea nişte tineri senzaţionali, care trăiesc într-o societate care acum trece prin momente mai dificile şi ştiu că limba română reprezintă o posibilitate mai mare de angajare decât limbile engleză, franceză, sau germană. Nu mă amăgesc, ştiu că ei trebuie să achiziţioneze în patru semestre un nivel de limbă B2, pentru a putea spera la un post de traducător de terminologie juridică. Foarte puţini dintre ei vor ajunge să fie traducători literari, iar limba română, aflată acum abia la început (abia anul acesta avem pentru prima dată cursuri de cunoaştere intermediară a limbii) ar mai avea nevoie de încă patru semestre pentru a putea ajunge la ultimul nivel de limbă care să le permită cu uşurinţă aventura unei traduceri literare. Cât despre autorii traduşi, îi aleg eu încercând să îi apropii pe studenţi de texte accesibile şi de cele mai multe ori aleg mai mult texte din literatura contemporană. Un caz aparte îl constituie studenţii români veniţi cu bursă Erasmus în Granada, sau cei care locuiesc aici. Aceştia sunt cei pe care mă bazez eu să facă traducere literară. Din păcate, faptul că s-au rupt de cultura română la vârste foarte fragede reprezintă o întrerupere a contactului cultural obligatoriu în transferul lingvistic dintr-o limbă în alta.

L.V.R: Vorbeşte-ne puţin despre atelierele de traducere.
O.U.: Încă de când eram la Suceava am înfiinţat un atelier de traducere, pe care apoi l-am adus cu mine la Alicante, unde am tradus o carte de poveşti, un spectacol al Adei Milea cu Don Quijote şi o carte din spaniolă în română despre înţelepciunea precolumbiană. De la Alicante am venit cu atelierul aici şi l-am redenumit Rumano a tu lado. Am terminat de tradus Povestea poveştilor a lui Creangă şi sperăm să o publicăm în ediţie bilingvă, spaniolă şi catalană. Şi proiecte avem cu zecile..., dar aştept să mai crească un pic studenţii mei.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara