Poezia trăieşte după nişte reguli care nu au nicio legătură cu restul literaturii
Poate cea mai inspirată invitaţie făcută de serviciile culturale franceze pentru această ediţie a Tîrgului de Carte „Gaudeamus” este cea adresată profesorului şi criticului literar Dominique Viart, unul dintre promotorii literaturii franceze contemporane în spaţiul universitar francez şi internaţional. Autorul unui volum esenţial despre această literatură, căruia îi vom enumera şi comenta mizele care ni se par importante, el a avut amabilitatea, dar cumva şi obligaţia, în calitate de invitat oficial, de a ne oferi un interesant interviu, remarcabil prin claritate, într-un moment în care starea literaturii (contemporane) constituie mereu obiectul interogaţ iilor de tot felul.
Dominique Viart (54 de ani) este vedeta critică a Franţei la această nouă ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Absolvent al Universităţii Paris IV, publică în 2001 o teză cu titlul L’Imaginaire des signes dans le roman français du 20 e siècle (ANRT, 1991 – Imaginarul semnelor în romanul francez al secolului 20), sub direcţia lui Jean-Pierre Richard, apoi a lui Michel Raimond. Debutase deja la 23 de ani cu o monografie despre poetul Jacques Dupin. Este cercetător senior al Institut Universitaire de France, cu un proiect despre regimul de istoricitate al literaturii franceze contemporane (sună pretenţios pentru cititorul amator, ştiu, dar studiile literare nu trebuie să se deprofesionalizeze). Face parte din AERES, echivalentul ARACIS din România. Predă la Lille, unde devine profesor plin în 1996. Face parte din multe comitete de redacţie, amintim aici reviste consacrate literaturii franceze de secol XX: Sites, 20thcentury Contemporary French Studies (State), Beckett Today-Aujourd’hui (Amsterdam/New-York), Roman 20-50 (Lille), Cahiers Claude Simon, (Perpignan) şi reviste on-line: şwww.revue-relief.org RELIEFţ, şwww.revue-critique-de-fixxionfrancaise- contemporaine.org/ FIXXION XX-XXIţ. De asemenea, este directorul unor colecţii de carte: „Perspectives” şi „Claude Simon” la Presses universitaires du Septentrion, „Écritures contemporaines” la Minard, „Écrivains au présent” la Armand Colin.
Trebuie spus că tot acest parcurs academic remarcabil – şi deloc neobişnuit pentru un universitar francez care a depăşit 50 de ani – este datorat emergenţei unui nou domeniu în cîmpul studiilor literare: este vorba despre ceea ce scriitorul Michel Chaillou denumeşte „literatura extremului contemporan”, cea care are, la biblioteca Centrului Pompidou, o secţie dedicată „secolului XXI”. De altfel, există şcoli doctorale consacrate acestui domeniu, care cuprinde literatura franceză apărută în general după 1980.
Stimate Dominique Viart, aş începe cu o întrebare legată de cartea dumneavoastră despre literatura franceză contemporană. Scrieţi că aceasta din urmă se poartă bine, că e bogată, dar eu remarc totuşi o scădere a prestigiului ei internaţional, ca şi o scădere o atenţiei pe care o suscită cultura franceză astăzi. Ce credeţi, cine are dreptate?
Aş vrea să spun că trebuie separate aici două lucruri: evaluarea calităţii literaturii franceze de azi, pe de o parte, şi penetrarea ei pe piaţă, pe de alta. Sigur, există tot felul de opinii care cîntă prohodul literaturii franceze, dar de fapt sînt foarte multe lucruri pozitive, noi, o priză nouă asupra realului, pe care această literatură le manifestă. De asta am vrut să scriu această carte, pentru a le răspunde celor care nu mai credeau în literatura franceză. Acum, cît despre imaginea ei în străinătate, în urmă cu doi ani am publicat o carte cu intervenţiile a douăzeci de specialişti străini care vorbesc despre prezenţa literaturii franceze în ţările lor. (Cartea se numeşte La Littérature française lue à l’étranger, 2011, n.m.). Ce se constată? Că există o scădere a interesului pentru literatura franceză, drept consecinţă a scăderii interesului pentru limba franceză. Tinerii învaţă engleza mai ales, nu mai insist. În al doilea rînd, există o imagine de marcă a literaturii franceze recente, foarte formalistă, experimentală, puţin detaşată de realităţi, deci mai puţin stimulantă pentru cititori (afară de cei care iubesc jocul intelectual). Şi acum aş veni cu argumentele pro : în faţa mondializării, literatura franceză devine un spaţiu de rezistenţă, un contramodel susţinut de brand-ul de ţară francez. Franţa e o mare naţiune literară, aşa după cum, să zicem, Germania e o mare naţiune filozofică. Această imagine continuă să-i seducă pe străini, şi se vede foarte bine acest lucru în Europa centrală. Al doilea argument: există un interes tot mai mare pentru literaturile de limbă franceză, francofonă, literaturi noi, dinamice, care corespund cu ceea ce se numeşte world literature, sau littérature-monde (al cărei manifest a fost publicat de Le Monde în 16 martie 2007): literatură magrebină, quebecheză, belgiană, asiatică. Există spaţii noi pentru literatura franceză, care trebuie cunoscute de cei care nu-i mai găsesc nici o calitate.
În aceeaşi carte, numiţi literatura franceză de după 1980 tranzitivă. Un foarte important teoretician şi scriitor român, regretatul Gheorghe Crăciun, numea tot aşa, în Icebergul poeziei moderne, poezia „postmodernă”. Credeţi că această literatură franceză nouă poate fi numită postmodernă?
Am ales acest termen pentru a putea detaşa mai bine această literatură de cea anterioară. Noi am cunoscut, mai intens decît în orice altă parte, o literatură formalistă, repliată asupra ei înseşi, dominată de modelul lingvistic şi care pretindea că există o cezură între semn şi fapt, între text şi real, ceea ce făcea imposibilă legătura dintre literatură şi „realitate”. Am ieşit din această perioadă, din diferite motive. A fost o epuizare, apoi evoluţia lumii occidentale a dus la acest sfîrşit: criza economică, desfiinţarea blocurilor politice. Literatura putea vorbi despre aceste crize, şi ea a fost cea care atunci s-a rebranşat la real, dar era complicat de stabilit cum putea face asta, de vreme ce formalismul lăsase urme adînci. Au fost două căi de a ieşi din avangardele formaliste (n-aş spune din „modernitate”, cred că sîntem încă aici). Prima ieşire a fost una „postmodernă”, ludică, dacă ne gîndim cum a fost definit postmodernismul în arhitectură. Bricolajul de stiluri, de pildă, a fost practicat şi de altfel văd foarte clar în arhitectura bucureşteană cum faţadele mixează elemente vechi şi noi. Această estetică compozită este ludică, dar şi deierarhizantă, într-o echivalenţă generalizată. Dar există o literatură care nu se mulţumeşte cu tratatamentul realului în cheie ludică, care are o dimensiune etică, o literatură care reintroduce valori, spre deosebire de cea postmodernă. De aceea, cred că termenul de postmodern poate să caracterizeze părţi din opera unui autor, sau anumite opere, dar nu ansamblul literaturii franceze noi. Care, deci, dacă e tranzitivă, nu e întotdeauna postmodernă. Ca să nu mai vorbim despre bruiajul la care a fost supus termenul, ceea ce face ca postmodern să nu poată fi foarte uşor întrebuinţat.
Ceva mai concret şi poate mai delicat acum: ştiţi, sînteţi colegul de sejur, la Bucureşti, al lui Pascal Bruckner. Or, Pascal Bruckner nici nu apare menţionat în volumul dumneavoastră despre literatura contemporană. Însă, în România, el este, alături de Frédéric Beigbeder şi poate de Michel Houellebecq (care are totuşi altă calitate, de altfel îi dedicaţi o pagină şi jumătate), cel mai cunoscut scriitor francez contemporan. Credeţi că e vorba de erori de politică culturală din partea Franţei sau că e normal să ni se vîndă ceea ce „merge”?
Ştiţi teoria celor trei „regimuri” de literatură: cea „consimţătoare”, atemporală, artizanală, care seamănă mereu cu ea însăşi, care povesteşte mereu într-un acelaşi limbaj, ales, aşa cum oricine poate să-şi facă mobilă veche cu lemn nou, astăzi. Aici avem mulţi autori altfel de calitate, printre care Bruckner, mulţi dintre ei sînt academicieni, fac parte din jurii. Apoi, există o literatură „concertantă”, a imediatului, care prinde din zbor temele cele mai noi pe care le exploatează sau care sînt create de media, o literatură care întrebuinţează adesea un limbaj crud, „vorbit”, argoul, pentru a fi pe placul celor care văd în asta reprezentarea fidelă a actualităţii. Aici l-aş aşeza pe Beigbeder, cu cartea lui 99 franci, sau pe Virginie Despentes, cu Tragemi- o (traduse în româneşte la Editura Trei). Această literatură este cea mai mediatizată, despre ea se vorbeşte cel mai mult. În fine, există literatura „deconcertantă”, cea mai valoroasă, din care fac parte primele, dar poate şi ultimul roman al lui Michel Houellebecq: este vorba despre o literatură care contrariază, care se împotriveşte aşteptărilor, care ia cititorul şi-l duce în altă parte decît îşi imaginează el. E vorba de cărţi uneori greu de citit, dar care nu te lasă indiferent, care te fac să gîndeşti altfel decît înainte de a fi pus mîna pe ele. Mi se pare că aceasta este de fapt literatura contemporană, una care nu e nici atemporală, nici simptomatică, ci una care diagnostichează, care îşi pune întrebări şi care inventează forme pentru a le exprima. Acum: politica culturală franceză trebuie să se ajusteze în funcţie de interesele şi aşteptările din ţara în care are misiunea de a difuza cultura franceză. Ea e tributară totuşi trendurilor mediatice. Dacă se vorbeşte în revistele româneşti de Beigbeder sau de Amélie Nothomb (Editura Polirom), Franţa se vede cumva obligată să-i invite în România pe aceşti scriitori, să-i facă să se întîlnească cu publicul etc. Oamenii vor să-i vadă, şi politica culturală trebuie să ţină cont de asta. E mai greu să facă în aşa fel încît oamenii de aici să descopere o literatură aparte, care nu corespunde cu ceea ce ei aşteaptă de la literatura franceză. Dar aş mai spune ceva. Nu vreau să stabilesc o ierarhie a acestor regimuri literare, de ce? Mi se pare că e important să-i încurajezi pe cei care citesc orice literatură să continue să citească. Numai aşa îi poţi face să descopere altceva decît discursul cu care sînt obişnuiţi. Dacă încerci să le produci şocuri, poţi să-i pierzi, poţi să-i faci să renunţe la literatură pur şi simplu. E bine deci să apelezi la pasarele. Houellebecq e interesant aici, pentru că el face asta, el scrie atît romane foarte simple, ca Platforma, dar şi unele mult mai inovatoare, ca Extinderea domeniului luptei, Particulele etc. El a reuşit să se facă cunoscut ca un autor „concertant”, după care a scris o literatură deconcertantă, educîndu-şi întrucîtva cititorii.
O ultimă întrebare acum. În cartea dumneavoastră, poezia nu ocupă prea mult loc. În România, însă – şi încă – poezia e un gen prizat, iar cel mai important scriitor român în viaţă, Mircea Cărtărescu, este în primul rînd poet. Ce credeţi despre poezie ca parte a literaturii contemporane franceze?
Poezia trăieşte după nişte reguli care nu au nicio legătură cu restul literaturii. Romanul a fagocitat majoritatea colecţiilor literare, iar poezia este mult mai discretă, apare în reviste de specialitate, la edituri de specialitate, dar are propria ei viaţă. Există multe evenimente care o pun în valoare: „piaţa poeziei”, „întîlniri poetice”, foarte numeroase, mulţi editori de poezie, dar vorbim despre o difuzare care ia alte căi decît pe cele ale marilor librării. Există mulţi poeţi care nu scriu pentru mulţi, care se citesc între ei, este o afacere de cenaclu, de grupuri mici, şi nu beneficiază niciodată de mediatizare (afară de radio, dar rar), dar circulă prin canale mai degrabă vii, imediate, pentru că există foarte multe festivaluri de poezie. E drept, în Franţa traversăm un moment literar aparte, spre deosebire de alte ţări în care poezia întemeiază literatura. Noi nu mai suntem aici, ultima vîrstă socială a poeziei a fost cea de după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu prestigiul Rezistenţei, după care poezia a ieşit de pe scenă. Poate şi pentru că atunci poezia a devenit mai greoaie, marcată de filozofie, o „poezie ontologică”, din anii 1950, apoi vorbim despre o poezie dominată de lingvistică, experimentală şi, deci, „intranzitivă”. Ea e de fapt tranzitivă, dar într-un fel oblic, indirect.
Ceea ce e interesant astăzi, este că poezia revine pe scenă, dar tocmai acolo unde n-o aştepţi: în producţiile de artă vizuală, arta video, de pildă, instalaţii, în opere destinate expoziţiilor, dar şi în muzică, acolo unde ea mai fusese importantă pe vremea unor Jacques Brel, Georges Brassens, Léo Ferré. Acum revine în rap, în slam, în diverse forme de muzică practicată de tot felul de grupuri de tineri. E o poezie ritmică, o poezia care revine deci prin muzică, dar avem şi o nouă generaţie de cîntăreţi-poeţi. Cred deci că asistăm la o reînnoire a poeziei franceze, dar nu acolo unde o aşteptam, nu în cărţi.
