Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Interviu cu Alan Brownjohn - Nu sunt un desperado... de Simona Vasilache

Domnule Brownjohn, aţi spus adesea că aţi absolvit facultatea într-o promoţie cu mulţi poeţi remarcabili. Mai târziu, aţi scris o serie de cărţi cu titlul Meet and write (Întâlniţi-vă şi scrieţi). E important să strângi rândurile ca să poţi scrie?
Au fost două experiente diferite. Am fost foarte norocos la Oxford, pentru că am făcut parte dintr-o generaţie de poeţi străluciţi, care, accidental, au urmat facultatea în acelaşi timp. Aş putea să vă dau numele a şapte sau opt poeţi care au confirmat din plin mai târziu. Însă Meet and write a fost o carte pentru elevi, pe care am scris-o cu fosta mea soţie, Sandy Brownjohn. Am vrut să facem o carte pentru profesori, care urmau să invite poeţi în clasă, să recite poezii, să discute cu elevii, şi să-i încurajeze să iubească limba engleză, să iubească poezia şi, poate, la rândul lor, să scrie. Cred că am scris 2-3 cărţi de acest fel, acum vreo 25 de ani. Dacă un singur copil dintr-o scoală devine poet, e excelent. Dacă mai mulţi copii rămân cu dragostea pentru poezie, iar profesorii lor întâlnesc poeţi cu care discută, e cu atât mai bine.
În perioada când am scris cărţile, şcolile primeau bani ca să invite poeţi. Cred că programul continuă şi astăzi, deşi nu mai sunt atâtea fonduri. Banii veneau de la autorităţile locale şi era decizia şcolii dacă să aducă poeţi sau să folosească finanţarea pentru altceva – sporturi, sau alt fel de cursuri.

Din fericire, a câştigat poezia. Trecând acum la receptarea critică, vi s-a pus eticheta de British desperado. Vă recunoaşteţi în ea?
Am vorbit mult cu Lidia Vianu despre asta. Au fost mai multe cuvinte pe care le-am discutat: rebel, nonconformist, cuvinte care sugerează poeţi care nu erau obişnuiţi, convenţionali, tradiţionali. Totuşi, nu cred că în poezia engleză a secolului XX există cu adevărat un filon experimentalist. Sunt poeţi care se declară experimentalişti, dar eu nu cred asta. Lumea îi priveşte ca interesanţi, nişte curiozităţi şi atât. Nu cred că eu sunt un desperado. Nu simt disperare. Sunt critic la adresa a ceea ce se întâmplă, dar nu sunt un rebel. Sunt, însă, foarte nerăbdător. Din punct de vedere politic. Dacă cineva mi-ar fi spus în anii ’60, când eram un foarte mic politician, cum vor sta lucrurile peste 50 de ani, aş fi disperat. M-aş fi gândit că nu merită efortul.

Cum vă gândeaţi atunci că va arăta lumea? Ce aşteptaţi?
Am studiat atunci modelul scandinav, şi încă am mare respect pentru el. Mai păstrez contactul cu Suedia. În anii ’60 am studiat politica suedeză vreme de trei săptămâni, o politică foarte civilizată. Erau neutri între Est şi Vest, o democraţie socială civilizată, în care nimeni nu era sărac, nu existau disparităţi. Mi-aş fi dorit să avem aşa ceva în Marea Britanie.
În zilele noastre, nu-mi place deloc cultura populară. Îmi amintesc că am citit, cu dicţionarul, un articol al lui Nicolae Manolescu din România literară, de acum şapte sau opt ani, după care ne-am întâlnit şi mi-a propus să scriu şi eu un articol despre ce credeam, dar n-am avut niciodată timp... În articolul lui spunea că e nemulţumit de răspândirea culturii populare în România, că foarte mulţi oameni tineri se dedau la practici mai degrabă barbare, prosteşti. Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a trăit adolescenţa după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nimeni din familia noastră n-a fost înrolat, însă tot am avut sentimentul că după război trebuie să muncim din greu să reconstruim ţara, să ne ridicăm. Aşa că adolescenţii de atunci erau nişte oameni serioşi, cu responsabilităţi. Nu am avut ca eroi cântăreţi de rock, nu au existat vedete ale culturii populare. Ne-am maturizat mai repede. Ştiam şi noi cântece pop, dar nu-i veneram pe cântăreţi, nu era un fenomen de masă.
Acum câţiva ani, am fost la două aniversări de 60 de ani, una în Anglia, cealaltă în Suedia. La amândouă, au chemat câte o formaţie de oameni tineri care să cânte muzică pop din anii ’60 şi lumea dansa pe ea. Am ieşit afară şi, uitându-mă la ei, mi se păreau nişte peşti coloraţi care se mişcă printr-un acvariu.

Cum a început iubirea dumneavoastră pentru România?
Fosta mea soţie îmi spunea că am două naturi. Una calmă şi organizată şi una pasională. Poate de asta mă atrage România. Cum am ajuns aici? Predam la facultate şi prieteni scriitori primeau invitaţii să meargă în schimburi culturale. Mi s-a propus şi mie să merg în Mongolia. Dar studenţii mei urmau să-şi susţină examenele finale şi nu puteam să plec, să-i las... Anul următor am fost invitat în Mauritius. Era prin mai, şi iar n-am putut să merg, din cauză că predam. Aşa că i-am rugat să mă trimită în străinătate prin martie-aprilie, când eram mai liber. În 1977, am primit a treia scrisoare, să mă duc în România, la sfârşitul lui martie. Aveam vacanţă, aşa că am acceptat. Am ajuns cam la patru săptămâni după cutremur. Am fost şocat de ce am văzut... Mi-am zis că trebuie să aştept 10 ani ca să revin în România, aşa de tare m-a impresionat. Dar am fost invitat mai repede, în 1983. Apoi vizitele s-au îndesit. Poeziile mele au fost traduse de Denisa Comănescu pentru antologia Trei poeţi englezi conteporani, apărută în 1989, şi am venit o săptămână pe cont propriu, ca să lucrez la traducere. Cartea s-a lansat la Biblioteca „Sadoveanu”, ceilalţi doi poeţi (Fleur Adcock şi John Silkin) n-au reuşit să vină, dar a fost un eveniment, Caramitru a recitat poezii...

Aţi cunoscut, deci, destul de bine lumea noastră literară. Ce figuri aţi evoca în mod deosebit?
Marin Sorescu a fost un mare scriitor, pe care l-am întâlnit de câteva ori. Cel mai plin de umor om pe care l-am cunoscut aici a fost Andrei Bantaş. Am crezut întotdeauna că autorii de dicţionare trebuie să aibă umor. Îmi amintesc că ne-am dus, prin 1996, să vedem o mică trupă englezească jucând într-o piesă cu multe cuvinte argotice. Andrei Bantaş, ţinând o mică lanternă, îşi nota cuvinte şi mă întreba de cât timp se folosesc în engleză. Era foarte interesat.
Acum câteva săptămâni am scris o cronică, un tribut Ninei Cassian. Am cunoscut-o în 1977, nu-mi mai amintesc dacă am întâlnit- o în 1983, apoi deja plecase în America. Însă ne-am văzut de câte ori a venit în Londra. Era o personalitate deosebită.
Am fost la un moment dat în România cu o scriitoare scoţiană. Ea voia să-l monteze pe Caragiale într-o versiune scoţiană, eventual adaptând puţin umorul lui, să pară mai scoţian. Nu cred c-ar merge... Eu aş vrea să văd o versiune englezească mot-à-mot la O scrisoare pierdută sau O noapte furtunoasă, ca să văd ce fel de umor are, să văd dacă merge transpus. Dar toţi prietenii mei români insistă că nu se poate traduce Caragiale. Mă gândesc că ar merge în rusă, poate în germană...
Când era ministru de Externe, l-am întâlnit la Londra pe Andrei Pleşu. Avea o engleză perfectă, şi am vorbit puţin despre specificul naţional. Am încercat să formulez o mică teorie, despre salvarea lumii prin caracteristicile paradoxale ale naţiunilor. De pildă, eficienţa irlandeză (englezii cred că irlandezii sunt foarte ineficienţi), umorul german... Şi Andrei Pleşu a adăugat: generozitatea elveţiană... Deci, este posibil ca umorul german să nu-l poată cuprinde pe Caragiale.
Deşi Ibsen a scris şi el despre chestiuni locale. Totuşi, când am fost două zile în spital, în Anglia, anul trecut, m-am gândit ce să-mi iau de citit, şi l-am luat pe Ibsen. Am citit o piesă pe care nu i-o ştiam, Liga tinereţii. Am râs încontinuu şi mi-am spus, Dumnezeule, dar asta e exact Anglia de azi!

Putem încheia cu această mărturisire despre încurcatele căi ale receptării. Vă mulţumesc pentru interviu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara