Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Interpretarea unui destin de Cosmin Ciotloş


Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost - cum a fost,
prefaţă de Paul Cornea, postfaţă de Daniel Cristea-Enache, Iaşi, Polirom, 2013, 400 pag.

Memoriile profesorului Paul Cornea pot fi exploatate în multe feluri. Ideologic, ele vor servi deopotrivă stângiştilor de dată recentă (care vor căuta, ca într-un car cu fân, argumente pentru propriile convingeri) şi anticomuniştilor fervenţi (cărora apostazia de aici li se va părea o adevărată mană cerească).

Vor fi fiind, fără îndoială, în această gamă de misreadings, şi destule poziţii mai nuanţate. Le-am ales doar pe cele extreme, cu care nu pot (şi, de fapt, nici nu vreau foarte tare) să mă împac. Şi totuşi, dincolo de poziţionarea preconcepută, asemenea reacţii denotă, prin varietatea şi radicalismul lor, un mare adevăr: personalitatea lui Paul Cornea e nu numai fascinantă, ci şi copleşitoare. Ea reuşeşte să reconcilieze, sub specia admiraţiei, oameni cu viziuni dintre cele mai diferite. Scrisă de altcineva, chiar de cineva cu biografie politică asemănătoare, cartea ar fi trecut poate neobservată. Faptul că-i aparţine profesorului Cornea e, însă, de natură să ofere garanţii: de interes, de onestitate, de excelenţă intelectuală. Câteva zeci de generaţii de literaţi s-au format cu cărţile lui. Nu mai e nevoie să le enumăr, nici măcar fugitiv. Cei care au avut şansa de a-l avea profesor la Literele din Bucureşti, fie şi numai pentru foarte scurt timp (e cazul meu), vorbesc despre cursurile lui Paul Cornea ca despre nişte veritabile întâlniri de gradul zero.
De fapt, cartea aceasta depune o mărturie nu doar asupra unei epoci, ci asupra forţei nebănuite a inteligenţei. Care se situează, cred eu, dincolo de epoci. Şi care poate să discearnă în orice condiţii. Să le luăm pe rând. Sub raportul informaţiei istorice, Ce a fost - cum a fost se ridică la înălţimea titlului. Adeziunea de tinereţe a profesorului Cornea e îndeobşte cunoscută. Născut într-o familie de evrei nepracticanţi (şi prin urmare evitând să facă vreodată caz de originea lui), Paul Cornea s-a numărat, încă din ilegalitate, printre primii simpatizanţi ai comunismului. N-a fost vorba despre o pasă de moment, ci despre o opţiune lucidă (atât de lucidă pe cât îi permitea vârsta), problematizată prin lecturi şi asumată în numele unui ideal despre ale cărui complicaţii imanente nu se ştia, pe atunci, mare lucru. Răspunderile cu consecinţe istorice, lupta cu diversele temeri în nopţile dedicate răspândirii de manifeste pe străzile mărginaşe ale Capitalei, entuziasmul cooptării liceenilor în Uniunea Tineretului Comunist, toate aceste amănunte, în esenţă necunoscute (pentru că multă vreme distorsionate) alcătuiesc împreună excelente capitole de proză analitică. Sunt pagini nu doar sincere, dar şi, graţie talentului autorului, vădind un cert efect de autenticitate. Paul Cornea scrie acum, probabil, fără să-şi propună, ceea ce cu puţine excepţii prozatorii pursânge n-au reuşit să prindă într-o ramă credibilă: mica istorie a unei perioade faţă de care nu are datorii. L-aş apropia, din acest unghi, de Radu Cosaşu. Câteva episoade cu desăvărşire inedite (p. 36) obiectivează o dată în plus mărturia aceasta, şi-aşa obiectivată prin exerciţiu analitic. E vorba despre două acţiuni „de forţă”, nici eroice, dar nici pasive pe care, totuşi, UTCul le-a întreprins înainte de 23 august 1944: detonarea unei bombe artizanale în apropierea comandamentului nazist şi spargerea vitrinei unui mare magazin central cu un bolovan învelit în manifeste.
Vor urma, pentru tânărul Paul Cornea, responsabilităţi şi demnităţi, asezonate cu semne din ce în ce mai clare ale falimentului ideii în care, în chip cât se poate de onest, crezuse. Când dreptul de a gândi liber şi de a formula liber i-a fost periclitat (la „Studentul român”, la „Revista literară” a lui Miron Radu Paraschivescu şi chiar la „Scînteia”) publicistul n-a ezitat să pună punct colaborărilor. Ar fi putut continua, admiţând concesiile (inclusiv stilistice) de dragul unei aparente glorii literare. N-a făcut-o, spre cinstea lui. S-a retras în studiu, într-o carieră universitară care l-a pasionat superlativ şi din care noi serii de responsabilităţi venite pe linie de partid l-au scos la răstimpuri. Directoratul în Ministerul Culturii, asumat riguros, în ciuda periodicelor şi inexplicabilelor rotiri (de la teatre la edituri şi de acolo la cinematografie) e rememorat cu bunele şi relele lui. Nu cu ingratitudine (dovadă referirile ataşante la Constanţa Crăciun), dar cu obida celui care ştie bine că locul lui e în altă parte.
Spuneam însă că forţa nebănuită a inteligenţei e adevăratul subiect al acestei cărţi. În mod evident, Paul Cornea s-a aflat „supt vremi”. Cum ştim prea bine, acest slogan fatalist de provenienţă cronicărească le-a folosit, ca scuză, multora dintre cei care neavând caracter, au acţionat discreţionar. Pentru profesorul Cornea, a fi „supt vremi” nu înseamnă a te lăsa strivit de ele. A înţelege răul e primul pas până la a-l înfrunta. Sunt numeroase dovezile în acest sens. Dintre toate, un exemplu pilduitor e cel al contracarării vanităţilor de beizadea ale Licăi Gheorghiu. Făcând bună echipă cu Liviu Ciulei, Paul Cornea (p. 248) s-a opus cu temeritate indicaţiilor lui Răutu însuşi, refuzând s-o distribuie pe fiica lui Gheorghiu-Dej în filmul Valurile Dunării, în care aceasta ambiţiona obţinerea unui rol principal. Negociată sagace, aflăm, această opoziţe a avut, în chip aproape neverosimil, succes şi a consacrat, astfel, debutul cinematografic al Irinei Petrescu. Câţi ar fi înţeles că gestul acesta trebuie făcut ? Şi câţi ar fi ştiut cum anume să-l facă ?
Memorabilă e şi scena care, câţiva ani mai devreme, a premers expulzarea din Direcţia Generală a Editurilor. Orchestrată de un anume Cruceru, şedinţa de demascare a fost, în realitate, o mascaradă pregătită neprofesionist. Neavând ce-i reproşa lui Paul Cornea, inchizitorul arunca perdele de fum în speranţa că (de spaimă? din reflex?) inculpatul îşi va face singur autocritica. N-a fost aşa, şi, din nou, profesorul Cornea s-a salvat prin înţelepciunea lucidă: „când, în fine, a venit şi ora fatidică şi am fost chemat pe scena (cred că a sălii de festivităţi a liceului Sf. Sava) în faţa comisiei care avea sarcina să-mi discute cazul, compusă din trei persoane, dintre care două îmi erau bine cunoscute: Constanţa Crăciun şi Pavel Ţugui, starea mea de surescitare s-a risipit ca prin farmec. Mi-am regăsit claritatea minţii şi liniştea judecăţii: vasăzică între cei care aveau sarcina să-mi discute «aspectele» necorespunză toare, în afară de secretarul Comitetului Municipal de Partid, Cruceru, un tip brutal şi cinic, pe cât de limitat intelectualmente, pe atât de slugarnic în îndeplinirea ordinelor primite, se numărau şi cei doi şefi ai mei cu care, vrând-nevrând, împărţisem tot ce făcusem bun sau rău la minister [...] M-am liniştit, am ciulit urechile şi am aşteptat să se dezlănţuie atacul, cu un chef nebun de a riposta” (p. 226).
Cartea abundă în asemenea episoade în care frica (o stare generalizată în acei ani, chiar şi printre oamenii sistemului, cum se vede) e anihilată prin asemenea exerciţii de echilibru. E marea lecţie pe care profesorul Paul Cornea o predă aici. Acestei practici intelectualmente sănătoase şi sanitare nu-i rezistă, deducem, nici dogmele, nici măririle zilei. Astfel că autorul acestor memorii nu s-a salvat numai de zonele ruşinoase ale comunismului, ci şi de tentaţiile oricărei ideologii. Refuzând să-şi alinieze vocaţia libertăţii de gândire, el a reuşit să evadeze (căci, fără a mă prevala de metafore, chiar despre evadare este vorba) dintr-o temniţă la care în primă instanţă ţinuse.
Fără a dramatiza şi fără a se victimiza, Paul Cornea construieşte nu o pledoarie pro domo sua, ci o interpretare (impecabilă sub aspect logic şi coerentă narativ) a unui destin. Care e în primul rând al cărturarului. Nimic nu l-a putut abate din pasiunea pentru cărţi, din nobilul viciu al cercetării arhivelor, din nevoia de a fi un model pentru studenţii săi. Nu mai trebuie să subliniez caracterul excepţional al acestei pasiuni. Câţi, ajunşi în poziţii sociale de vârf, se pot debarasa de luxul autorităţii pentru a se dedica, de pidă, studiilor despre paşoptism? Chiar dacă vom căuta aici explicaţii şi cauzalităţi, nici una nu va fi, în totului tot, suficientă. Va fi fost înrâurirea bunicului, mare amator de poveşti şi fantezist desăvârşit? Paginile care-l privesc sunt pe drept cuvânt antologabile. Va fi fost, oare, o moştenire directă, dinspre părinţi (tatăl dovedind o irepresibilă pasiune pentru cărţi, pe câtă vreme mama s-a răsfăţat multă vreme scriind cronici rimate de familie)? Să fi fost răspunzătoare cele câteva întâlniri providenţiale cu profesori care, deloc întâmplător, erau deja adevărate figuri culturale (de la Mihail Sebastian, în liceu, până la G. Călinescu, H. Stahl sau D. Gusti în facultate)? Mai mult decât aceste condiţii prielnice, aş pune acest destin sub semnul unei vocaţii, pe care nimic n-o poate explica, nici reconstitui din date conjuncturale.
Cu siguranţă, au rămas multe în afara sumarului acestei cărţi. Dintr-o, înclin să cred, exagerată severitate, profesorul Cornea şi-a cenzurat plăcerea de a divaga, de a se plia pe un regim conversaţional şi anecdotic. Într-un fel, se înţelege, regret. Aş fi citit entuziasmat aceste mărturii chiar de-ar fi avut proporţiile unei borgesiene „cărţi de nisip”. Pe de altă parte, voinţa autorului e suverană. Uriaşul său talent literar (despre care s-a vorbit prea puţin până acum) l-a îndemnat să procedeze aşa, urmând un singur fir dintre sutele pe care le avea la dispoziţie.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara