Pe fondul de apatie al momentului critic actual (zicem apatie deoarece cîte un gest inconformist al tinerilor confraţi nu se integrează adesea într-o concepţie pe măsură, asociind, bizar, reflexele insurgente cu reţineri bătrîncioase, tentativele de revizuiri stridente cu... respingerea revizuirilor), intransigenţa lui Bujor Nedelcovici iese în relief. Prozatorul-disident e cu atît mai creditabil în publicistica şi în jurnalul d-sale cu cît se vădeşte a fi un spirit ce se sprijină mereu pe raţiune, coerent, sistematic, tenace. Nu umorile scriitorului se află la suprafaţă cum se mai întîmplă (în speţă în altă tabără, e suficient să-i menţionăm pe un Adrian Păunescu sau pe un Fănuş Neagu), ci ideile clare, argumentele, gesturile demonstrative anevoie de contracarat. De foarte multe ori chiar, în perimetrul bunului-simţ, cu neputinţă. Punctul d-sale de plecare îl constituie conceptul de intelectual, mediatizat de Maurice Barrès cu ocazia celebrei "afaceri Dreyfus" (1894-1906), definind, în sens tehnic, "persoana care foloseşte inteligenţa (cunoaşterea, ştiinţa) şi spiritul în analiza semnelor şi a simbolurilor opuse materiei şi actelor reale". Nici o societate civilizată nu s-a putut dispensa de această speţă menită a-i configura o conştiinţă şi a-i asigura o continuitate substanţială, începînd cu cele fondatoare (asiriană, iudaică, egipteană, greacă, latină), străbătînd Renaşterea, Reforma, Iluminismul, Romantismul, pînă la "scriitorii angajaţi" sau "scriitorii disidenţi" de la finele secolului al XX-lea. Poate că, în esenţă, orice scriitor este un disident sui generis, intrînd într-un inevitabil conflict, măcar parţial, cu mediul proxim şi cu contextul istoric: "Un intelectual este un scriitor împotriva căruia toţi sînt aparent ostili, dar el totuşi scrie, chiar dacă ştie că nimeni nu s-a născut profet în ţara lui". Intelectualul deţine un prestigiu imprescriptibil în faţa "puterii terestre", dar şi a societăţii în genere, prestigiu care se bizuie pe competenţa cultural-profesională, pe cea morală (o independenţă a gîndirii care girează libertatea de acţiune), precum şi pe o forţă spirituală - corolar al competenţelor amintite - ce-i conferă un drept de reprezentativitate în raport cu suferinţele, revoltele şi aspiraţiile societăţii în care vieţuieşte: "În numele cui vorbeşte scriitorul şi cum îşi justifică luarea de poziţie? În numele celor "fără de cuvînt" din societate, a oprimaţilor, a obidiţilor (cum spunea Dostoievski), a celor fără libertate, pentru că scriitorul este un artizan al cuvîntului public şi personal în căutarea "sfinţeniei laice" şi a conştiinţei fericirii interzise. Intelectualul-filosof distruge dogmele, prejudecăţile, schemele de gîndire şi idolii mentali într-o societate infectată de mediocritate şi supunere ideologică". Aşa a fost cu Socrate, cu Galilei, cu Giordano Bruno, cu Voltaire, cu Victor Hugo, cu Chateaubriand, cu Zola, cu Soljeniţîn. De reţinut nuanţa cvasireligioasă pe care o acordă Bujor Nedelcovici apostolatului intelectual: "Tot ce se manifestă nu este decît o aparenţă care ascunde o esenţă. Trebuie spartă coaja pentru a privi sîmburele! Trebuie privit abisul pentru a vedea lumina... În fond, ce este creaţia decît o prelungită asceză laică în căutarea sfinţeniei creştine?...". Acest fundament sacral reprezintă filosofia scriitorului, sîmburele de absolut care e recognoscibil şi sub aspectul unor creaţii şi demersuri care, în idealismul lor generos, în activismul lor luminat, nu recurg la o manifestă motivaţie religioasă: "De ce Voltaire şi Hugo sînt amîndoi în Pantheon avînd o operă literară atît de diferită? Pentru că ei reprezintă acelaşi ideal: sfîntul laic. Filosoful şi Poetul au fost fondatori ai geniului uman şi acest titlu îi onorează deopotrivă".
Un astfel de "sfînt laic", consideră autorul Jurnalului infidel, dispune de trei poziţii posibile: protestul, complicitatea, ambiguitatea. Să le luăm pe rînd. Protestul este atitudinea individului revoltat, în sens camusian, ce nu osteneşte a-şi revendica libertatea gîndirii şi independenţa acţiunii, aflîndu-se mereu, precum un cavaler medieval, în serviciul victimei, al celui nedreptăţit, umilit, oprimat, ca mesager al "puterii spirituale" ce nu-i îngăduie compromisul: "Scriitorul este disident sau nu este nimic! El nu are de ales! Altfel riscă să se blocheze într-o postură anchilozată, conformistă şi pînă la urmă caricaturală şi depăşită". Din păcate, purtătorii protestului au fost pe aceste meleaguri puţini şi, la ora actuală, au rămas şi mai puţini! Doar exilul mai sporeşte numărul acestor exemplare nobile. Deşi, neîndoios, ei formează nucleul "dur", necondiţionat, insubordonabil, ascuţit la maximum al conştiinţei capabile a judeca o epocă şi a-i imprima o orientare spirituală.
O a doua postură este cea, la antipod, a complicităţii cu puterea politică ("puterea temporală"), ilustrată de mercenarii gata a se înrola sub orice steag ce le asigură beneficii materiale şi sociale, stăpîniţi, în bicisnicia lor, de impulsul de supunere în faţa despotismului. Într-un cuvînt de, cum spunea Voltaire, "canaliile libertăţii". Specimene pe care, indiferent de înzestrarea pe care o manifestau, uneori mare, le-au favorizat cele două totalitarisme ale veacului abia apus. În Franţa cea iubitoare de libertate şi îndeajuns de tolerantă, ne reaminteşte Bujor Nedelcovici, a luat fiinţă, după 1944, Comitetul naţional al scriitorilor, care şi-a propus drept ţel examinarea autorilor ce au colaborat cu ocupantul nazist, unii nedîndu-se în lături a face parte din formaţii militare ori propagandistice progermane. Exemple arhicunoscute: Brasillach, Drieu de la Rochelle, Céline, Rabatet. Cu ce au fost aceştia mai vinovaţi decît colaboraţioniştii noştri, sub egida "realismului socialist", scăldaţi în toate turpitudinile "socialismului real", atît de antinaţional, atît de antiumanist? N-ar fi meritat şi ei, opinează autorul Provocatorului, a fi condamnaţi la "nedemnitate naţională"? În schimb, "noi am preferat continuitatea, tăcerea şi răbdarea de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat timp de aproape 50 de ani". Într-o Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Domnului Laurenţiu Ulici, în 1997, Bujor Nedelcovici îi propunea ca Uniunea să aleagă un "Comitet de onoare", compus din scriitori nepătaţi din punct de vedere politic, care să analizeze cele trei mari perioade de oportunism ale literelor româneşti: "Oportunismul explicabil: 1950-1964, Oportunismul naiv, dar vinovat: 1964-1971, Oportunismul ruşinii: 1971-1989", la care s-ar putea adăuga "oportunismul pervers: 1989-1996". Precizînd că uniunea breslei noastre n-ar trebui să iniţieze o "vînătoare de vrăjitoare" şi nici să se transforme într-un soi de tribunal, dl. Nedelcovici reclama un - rezonabil, zicem noi - "examen de conştiinţă pentru toţi cei care au umilit (smintit) raţiunea şi au batjocorit spiritul": "Abuzul de putere intelectuală exercitat de scriitorii şi artiştii "angajaţi" imediat după 23 august 1944 este cunoscut. Dar nu au fost dezavuaţi public la nici o Adunare Generală a Uniunii Scriitorilor. Poate sînt la fel de vinovaţi scriitorii care, într-o perioadă în care nu-şi riscau viaţa, se aflau în Comitetul Central". Pentru ca situaţia să fie înfăţişată la modul agravant al unei actualităţi ce nu exclude secvenţe penibile: "Imaginaţi-vă, domnule Preşedinte, că în Germania un scriitor ar mai face şi acum elogiul lui Hitler! Ei bine! La noi a fost posibil! Nu de mult, Adrian Păunescu a făcut afirmaţii admirative la adresa vechiului despot Nicolae Ceauşescu. Nu cumva Uniunea Scriitorilor are acum datoria morală şi civică să dezaprobe public această atitudine? Raportul dintre etic şi estetic este de mult timp elucidat, iar opera nu mai poate scuza nici un scriitor de răspunderea morală faţă de societate". Organismul propus n-ar trebui să facă altceva decît să exprime, cu gravitatea instituţionalizării, adevăruri indenegabile. Sancţiunea n-ar fi avut decît un efect în planul ethosului: ""Comitetul de onoare" ar avea dreptul să dezavueze din punct de vedere etic - aşa cum a fost cazul lui Eugen Barbu, acuzat de plagiat - scriitorii care au slujit regimul comunist, au promovat "cultul personalităţii", au fost "poeţi de curte" (ultimul sosit: Petru Dumitriu) sau agenţi de influenţă de la "Centrele culturale" din străinătate". Aşadar nici o grozăvie care să ameninţe libertatea sau viaţa colaboraţioniştilor, spre radicala deosebire de chipul în care comuniştii înţelegeau a se răfui cu adversarii lor! Pornind de la gîndul că ""Istoria literară a lipsei de memorie" ar putea fi înlocuită cu "istoria literară a memoriei" şi a cinstirii celor care au refuzat "pactul cu diavolul" şi chiar şi-au pierdut viaţa, cum s-a întîmplat cu Mircea Vulcănescu", autorul celui de-Al doilea mesager i-a sugerat fostului preşedinte al Uniunii Scriitorilor construirea unui monument consacrat scriitorilor care au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi nu o dată asasinaţi (direct sau prin consecinţele sălbaticei detenţii), între 1945 şi 1989: "Am iniţiat o colectă printre scriitorii din exil de la Paris, dar revista LUPTA - în care a apărut anunţul - a refuzat să publice mulţumirile adresate celor care au trimis donaţiile lor. V-am scris o scrisoare cu toţi scriitorii care au trecut prin închisorile din România. Lista era întocmită de G. Ioniţoiu. Un grup de scriitori trebuia să redacteze ultima variantă a celor care urmau să fie înscrişi pe placa de marmură a monumentului. De atunci nu mai am nici o veste! Şi iată! Au trecut deja doi ani!..." (repetăm: Scrisoarea deschisă e datată 1997!). Să fie oare emoţionantul proiect comemorativ blocat pentru totdeauna?
(Va urma)
