Scrieri despre gândirea medievală de Umberto Eco, un impresionant tom recent apărut la Polirom, cuprind, în excelentele traduceri semnate de Cezar Radu, Corina-Gabriela Bădeliță, Cornel Mihai Ionescu, Dragoș Cojocaru, atât lucrări academice („Arta și frumosul în gândirea medievală”, „Problema estetică la Toma din Aquino”, „De la arborele lui Porfir la labirintul enciclopedic”, „Metaforă și cunoaștere în Evul Mediu”, „Despre lătratul câinelui și alte arheologii zoosemiotice”, „Falsificarea în Evul Mediu”, „Apocalipsa lui Beatus”, „Dante între modiști și cabaliști”, „Pentru o istorie a denotației”, „Despre Lullus, Pico și llulism”, „Utilizarea și interpretarea textelor medievale”, „Portretul tomistului în tinerețe”), cât și câteva „Conferințe, prefețe și alte scrieri de popularizare”, pe care Eco le consideră „minore”. Însă tocmai acestea conferă volumului o mai largă deschidere și, desigur , circulație.
Teoriile estetice ale Evului Mediu latin transpar prin „medalioane” tematice, reunind „permanențe și fracturi” ale unor autori care „se copiau în lanț”, căci acesta „era unicul mijloc de a face posibilă circulația ideilor”, iar originalitatea era considerată încă, în acele vremuri, un păcat al trufiei. Desigur, capătul lanțului ajunge deseori în vechea Eladă, trecând prin scrierile filozofilor arabi, precum nașterea unei idei exemplare prin imaginație: (fantezia fiind „una din cele patru puteri interioare ale părții sensitive, alături de simțul comun, facultatea cogitativă și facultatea de a memora”) pe care Aquinatul o raportează pe bună dreptate la Avicena, citându-l pe marele medic și gânditor persan de limbă arabă: „În schimb, Avicena stabilește o a cincea facultate între cea de apreciere și cea imaginativă, care să compună și să dividă formele imaginate, ca, de pildă, atunci când, din forma imaginată a aurului și din forma imaginată a muntelui compunem o singură formă a muntelui de aur, pe care nu o vedem niciodată. Dar această operație nu apare la animalele diferite de om, iar omul poate face lucrul acesta numai cu puterea imaginativă”. (Toma din Aquino, I, 78,4, tradus în română de G. Chindea, citat de Eco în capitolul Invenția artistică și demnitatea artistului, p. 123)
Dacă literatura era dominată de preocuparea pentru „demnitatea gândului și frumusețea exprimării” iar bazele esteticii medievale (puse de gânditori creștini într-o confruntare a valorilor creștine cu platonismul) susțineau analogia dintre frumusețea divină și cea pământească, așezând frumusețea, ca imagine a dumnezeirii, în același plan cu binele și adevărul, arta nu putea să ignore nici ea răul, minciuna, sau monștrii – care făceau la rândul lor parte din proiectul divin. De aici abundența bestiariilor „care par doar să privilegieze miraculosul și insolitul”. În bestiarii „oricărui monstru legendar îi sunt asociate învățături mistice și morale”, iar Atotcreatorul „știe când și cum trebuie sau va trebui să creeze, deoarece cunoaște frumusețea universului și asemănarea sau diversitatea părților lui. Cine nu poate contempla însă întregul este tulburat de diformitatea unei părți din el, pentru că nu cunoaște contextul cu care trebuie corelată” (p.33).
Frumusețea suprasubstanțială e cauza armoniei și splendorii tuturor lucrurilor (Pseudo-Dionisie Areopagitul), ea se propagă în cele asemănătoare și neasemănătoare, într-o armonie pe care Guillaume din Auvergne o aude ca pe „un foarte frumos cântec … un concert de minunată bucurie” (p.35). Într-un mod de gândire anagogic, a contempla arta e o activitate mai presus de cugetare și meditație, chiar de rațiune. Dar arta are și datoria să-i lămurească omului ordinea lumii, cum anume să se integreze în ea, să-i pună pună înaintea ochilor spiritului lumina (Bernard de Clarivaux). Esteticile luminii îi prilejuiesc lui Eco noi incursiuni european-orientale: „Ideea de Dumnezeu ca lumină venea din îndepărtate tradiții. De la Bel semiticul, de la Ra egipteanul, de la Ahura Mazda iranianul, toate personificări ale soarelui sau ale binefăcătoarei acțiuni a luminii, până la – firește – platonicul soare al ideilor, Binele. Prin filonul neoplatonic (în special prin Proclus) aceste imagini se insinuau în tradiția creștină, mai întâi datorită lui Augustin, iar apoi prin intermediul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, care celebrează mereu pe Dumnezeu ca Lumen, foc, fântână luminoasă […] La influențarea întregii scolastici ulterioare concura și panteismul arab, care lăsase moștenire viziuni de esențe roșu-aprins… (p.58) Optica este și ea un domeniu în care Evul Mediu a avut de învățat de la arabi (să ne amintim și de Numele Trandafirului, unde Eco vorbește de tratatul lui Alhazen, De aspectibus, datorită căruia fuseseră construite oglinzile deformatoare din Bibliotecă). Și aici, în Esteticile luminii, e citat, ca autoritate în domeniu, Alhazen.
Metafizica luminii (unirea sufletului iluminat cu lumina supremă) are la rândul ei legătură cu tradiția sufilor, la apogeu în vremurile când și Bonaventura se extazia în Sermones de claritas: „Câtă splendoare va domni atunci când strălucirea soarelui etern va lumina sufletele mântuite! (p. 62).
Dar să cităm și câteva din paginile „minore”, de pildă, un Interviu cu Toma din Aquino care ar fi avut loc la Abația Fossanova, reședința abatelui, la 7 martie 1274 după-amiază (și care a apărut peste… opt secole, în 2010, cu titlul Umberto Eco îl întâlnește pe Toma din Aquino, în Interviuri imaginare, ediție specială pentru Corriere della Sera ). Toma: „Mereu am încercat să-i învăț pe alții ca să învăț eu. Au dreptate răutăcioșii care spun că predai ceea ce nu știi. Este adevărat, predai și încerci bucuria predatului atunci când vrei să clarifici ceva ce nu ai înțeles încă bine. Iar lucrurile cele mai importante le-am învățat în decursul acelor questiones disputatae, în care colegii sau studenții îți pun întrebările cele mai dificile, și chiar în decursul acelor questiones quodlibetales discutate în fiecare săptămână, atunci când întrebările sunt dintre cele mai bizare și mai trăznite” (p.714) Despre logică: „Poate că alții după mine vor veni cu ideea bună că puterea lui Dumnezeu este infinită și că poate încălca inclusiv legile rațiunii. Însă, dacă adevărul este adequatio rei et intellectus, altfel spus, corespondența dintre modul în care gândim și modul în care merg lucrurile, asta vrea să spună că mintea noastră funcționează în același mod în care merg lucrurile pe lumea asta. Și cum lucrurile din lumea aceasta le-a făcut Dumnezeu, mintea noastră funcționează asemenea cu mintea lui Dumnezeu, nu spun că având aceeași multitudine de cunoștințe, aceeași clarviziune, aceeași putere creatoare, dar cu siguranță având aceeași logică” (p. 715). Cât despre împăcarea rațiunii și credinței, ea ține de aceeași logică moștenită de la vechii greci și trecută prin filtru arab: „Ceea ce credem prin revelație nu se află în contradicție cu rațiunea, ci, dimpotrivă, poate fi demonstrat prin argumente raționale. Și dacă argumentele bazate pe rațiune nu îl pot convinge definitiv pe cel care nu crede, ele pot totuși să demonstreze cât de neîntemeiate rațional sunt tezele sale contrare revelației” (p. 716).