Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Integrala Rebreanu spre final de Z. Ornea


Am a aduce la cunoştinţă cititorilor mei în sfîrşit, o veste bună. În această atmosferă de gravă criză a cărţii care înseamnă, deopotrivă, o prăbuşire a speranţei în conservarea patrimoniului naţional al literaturii române clasice, iată, repet, ne vine şi o veste bună. Ediţia critică a operei lui Rebreanu se apropie de faza încheierii ei. Recent au apărut, simultan, volumele 19 şi 20, conţinînd interviurile acordate de scriitor şi, răspunsurile sale la diverse anchete literare şi fugare cuvîntări rostite între anii 1925-1943. Ar mai fi de publicat corespondenţa emisă şi primită (vol. 21) şi, poate, un ultim volum de bibliografie. Dar, în mare, opera marelui prozator e publicată şi ediţia se apropie, cu mişcări sigure, de final. Şi aceasta se datorează eforturilor statornice ale d-lui Niculae Gheran, în care opera lui Rebreanu, şi-a găsit editorul ideal, tenace şi stăruitor ca scriitorul. Poate că, de data asta, munca i-a fost mult uşurată pentru că doi cercetători eminenţi, dl Aurel Sasu şi d-na Mariana Vartic, au adunat, grijulii, toate interviurile scriitorului din presa vremii publicate în cele patru masive tomuri Romanul românesc în interviuri, publicîndu-le şi pe cele date în ipostaza de dramaturg în volumele Dramaturgia românească în interviuri. Dar editorul nostru a trebuit să cheltuiască multă energie, căutînd, în presa timpului, răspunsurile scriitorului la diferitele anchete literare la care a participat şi cuvîntările sale rostite, unele, în străinătate (deci apeluri insistente la ataşaţii culturali ai ambasadelor pentru a le depista în presa acelor ţări). Dar efortul a fost făcut şi acum avem toate aceste multe înscrisuri în două volume respectabile, care se şi înfăţişează frumos grafic. Trebuie să-i fim recunoscători d-lui Niculae Gheran, din a cărui muncă stăruitoare şi ştiinţă de carte s-a înălţat, impunător, monumentul ce i se cuvenea marelui prozator, probabil unul dintre cei mai mari ai prozei româneşti de cînd există ea. Şi, repet, e extraordinar că această operă există, acum, conservată într-o foarte bună ediţie critică.
Să poposim pe marginea acestor interviuri, pentru că ele, aici, sînt compartimentul cel mai important, fără a neglija deloc şi răspunsurile la anchetele literare. În februarie 1925 declara o opinie perfect valabilă şi astăzi. Întrebat de ce nu pătrunde literatura română peste hotare, Rebreanu răspundea prompt şi fără ocolişuri: "Înainte de-a trece dincolo de hotare, literatura ar trebui să pătrundă mai în adîncime, aici la noi. Statul, care cheltuieşte atîtea milioane pentru cîţiva actori privilegiaţi (e vorba de subvenţionarea teatrelor particulare, n.m.), ar putea cheltui măcar pe jumătate pentru literatură, înmulţind bibliotecile şi stimulînd gustul de-a citi. Aiurea, mai ales în ţările unde literatura şi artele nu pot trăi din produsul lor, statul nu se sfieşte a înscrie capitole speciale pentru scriitorii şi artiştii creatori. La noi, artistul, care nu e şi agent electoral, nu poate ajunge nici în anticamera d-lui Vintilă Brătianu... Trecerea hotarelor, în materie literară, nu se poate forţa. În privinţa aceasta nu există export, ci numai import. Ibsen nu s-a oferit germanilor, ci germanii l-au cerut... Deşi nu putem forţa interesul străinilor pentru literatura românească, avem posibilităţi să-l deşteptăm... Dar aici ar trebui să intervie statul, şi statul nostru mai curînd va întreţine la Paris treizeci de domnişoare, decît să subvenţioneze o traducere din Eminescu, în nemţeşte sau în englezeşte". În partea a doua a acestui răspuns al anchetei revistei Facla mărturisea că maeştrii săi români sînt Sadoveanu, Creangă şi Caragiale, citindu-i cu interes pe Hortensia Papadat-Bengescu, pe Galaction, Ionel Teodoreanu şi Aderca, pasionîndu-l, dintre scriitorii europeni, John Boyer şi Marcel Proust. Dincolo de valabilitatea, şi astăzi, a acestor opinii, e interesant, aproape de nebănuit, că Rebreanu îl citea, în 1923, pe Proust. Cît despre clasicii români pe care îi prefera, aceasta se referă strict la biografia scriitorului, care a început să scrie în limba maghiară şi, din octombrie 1909, cînd a trecut munţii şi s-a stabilit în ţară, i-a studiat pe clasici (Creangă, Caragiale dar şi Sadoveanu, contemporanul său), pentru a se perfecţiona în ale limbii române, în care debutase, în 1901, în Luceafărul, apoi continuînd în revistele din ţară (mai ales Convorbiri critice ale lui M. Dragomirescu, care l-a ajutat enorm pe tînărul prozator). În noiembrie 1924, intervievat de Rampa, făcea această declaraţie surprinzătoare privitoare la clasificările canonice ale romanului (Să nu uităm, că, acum, în 1924, Rebreanu era, după Ion şi Pădurea Spînzuraţilor, o glorie a romanului interbelic): "Nu există - credea prozatorul - roman psihologic sau social, sau cum le mai clasifică critica savantă. Există romanul pur şi simplu, care trebuie să fie, în acelaşi timp, şi psihologic şi social şi fantastic şi istoric". Sigur, prin cele două ale sale romane amintite, Rebreanu izbutise performanţa deosebită de a fi şi social şi psihologic, totuşi distinct în fiecare din aceste romane. Şi, tot aici, mărturisea, el, truditorul neasemuit în luptă cu pagina albă, că "mi se pare că inspiraţia e mai ales concentrare. Fireşte, concentrarea aceasta nu vine totdeauna. Multe ori te apucă dimineaţa (scriitorul scria numai noaptea, n.m.) fără a fi putut aşterne pe hîrtie două fraze mulţumitoare. Scrisul e o plăcere chinuitoare". Şi tot aici o mărturisire revelatoare pentru laboratorul său de creaţie: "A scrie un roman nu e totuşi atît de greu cît sînt transcrierile. Întîia aşternere pe hîrtie are toate plăcerile necunoscutului. Transcrierea înseamnă muncă meticuloasă de complectări, suprimări, şlefuiri, de rotunjire şi echilibrare. Pentru aceasta e istovitoare. Am transcris Ion de trei ori, Pădurea Spînzuraţilor de două ori iar Adam şi Eva de asemenea de două ori. Nu e vorba de copieri parţiale, ci de refaceri integrale de la primul la ultimul cuvînt". În sfîrşit, tot aici mărturisea despre geneza romanului Ion. "Am văzut un ţăran în haine de sărbătoare, pe cîmp, sărutînd pămîntul: a fost primul motiv din care s-a conturat romanul Ion. M-a urmărit ani de zile, s-a amplificat înainte de a fi scris un cuvînt. Întîia schiţă telegrafică purta titlul Zestrea. S-au adăugat apoi alte scene, oameni întîmplări, note, crîmpeie. Totuşi, cînd am început să scriu, am avut să lupt cu un adevărat haos. Limpezirea, coordonarea, construcţia întreagă a venit scriind. Scheletul general însuşi a suferit schimbări radicale. Nouăzeci la sută din notiţele pregătite au fost înlocuite cu amănunte şi scene apărute spontan în timpul scrisului. Toată aşa-numita "documentaţie" n-a făcut decît să germineze în subconştient atmosfera necesară. Scriind aveam adesea senzaţia stranie că personajele mele se află în odaie, iar în anumite scene îmi răsunau în urechi cuvintele lor sau le vedeam, cîteva clipe, în carne şi oase. Dificultatea era doar de a găsi expresia care să le zugrăvească întocmai". Şi, totuşi, mult după apariţia romanului a avut nenumărate plictiseli, de vreme ce a preluat nume reale sau a încarnat artistic personaje sau scene aievea. Prin anii douăzeci tîrziu, prof. Gh. Bogdan-Duică şi-a trimis studenţii să întreprindă, în vacanţă, o anchetă în satul evocat de marele prozator. Au apărut, cu acest prilej, nenumăraţi Ioni. Dar unul dintre ei, care se numea chiar Ion Glanetaşu, i-a scris romancierului, cerîndu-i o parte a drepturilor de autor pentru o carte începută a fi scrisă în 1915 şi redactată, în ultima formă, în 1919. Şi aflăm o mărturisire atoategrăitoare despre Pădurea Spînzuraţilor: "Spînzurarea fratelui meu, ofiţer în armata austro-ungară, la Ghimeş, ca "dezertor", mi-a sugerat ideea Pădurii Spînzuraţilor. Viziunea tragică a "pădurii" mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslvacia la Liga Naţiunilor, fotografii care reprezentau pădurile "trădătorilor de patrie" (Landersverräter) cehoslovaci spînzuraţi de armata austro-ungară pentru "trădare" pentru iubirea patriei lor adevărate. Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost naţionalist fără scrupule. Un asemenea personaj nu inspira decît cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puţin "erou", pentru că în Pădurea Spînzuraţilor am arătat însuşi originea şi creşterea dezechilibrului moral al unui om, slab în fond, ca toţi oamenii, doritor de dragoste, pe care o găseşte la o unguroaică - deşi ar părea neverosimil unui literat oficial şi plîns la spînzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei. Aşa cred că e mai omeneşte şi un roman care nu palpită de viaţă - cu toate ororile, cu toate contradicţiile ei - nu are sorţi de viaţă chiar cînd are norocul succesului." Pădurea Spînzuraţilor a fost scrisă mai mult la Iaşi., unde romancierul, ameninţat, la Bucureşti, cu arestarea de austrieci, s-a refugiat. Dar, şi acolo, în refugiu, de-abia avînd ce mînca, a scris necontenit, tenace şi neobosit. Îşi aducea, altădată, aminte de cafenelele frecventate, odinioară, cînd a ajuns la Bucureşti şi a intrat în lumea condeierilor. Mai întîi se adunau în cafeneaua "Köbler", apoi la "Imperial", unde exista aşa-numita "masă a poeţilor", pe care chelnerii le-o păstrau cu sfinţenie. După o vreme s-au mutat la cafeneaua "Oteteleşeanu" şi, acum, după război, scriitorii se adunau la Capşa şi tăifăsuiau, înainte de mese, cel mult o oră, de două ori pe zi. Nu sînt deloc stîlpi de cafenea, ci o folosesc ca un mijloc de a se întîlni, a conversa critic.
Mai tîrziu, în 1929, cînd a devenit, numit de Iuliu Maniu premier, director al Educaţiei Poporului, cu rang de secretar de stat, director al Naţionalului bucureştean şi preşedinte al S.S.R., complicaţiile se vor aduna asupra sa. Atunci, Nichifor Crainic şi Pamfil Şeicaru au pornit o joasă campanie împotriva marelui prozator, cu calomnii atît de feroce încît scriitorul, care atunci şi-a început jurnalul, mărturisea că e cel mai calomniat om din România. Şi campania lui Crainic, funcţionar subaltern al romancierului, s-a datorat, în bună măsură, faptului că nu a acceptat să ofere, din totalul fondurilor disponibile, mai mult de jumătate subvenţionării revistei Gîndirea. Supărările sale l-au exasperat pînă la revoltă neputincioasă. Şi, totuşi, ca director al Naţionalului bucureştean, a întemeiat o sală "Studio" pentru încercări regizorale şi reprezentarea pieselor străine, pe scena principală jucîndu-se dramaturgie originală şi clasică universală, iar în 1929, a avut iniţiativa punerii în scenă a piesei lui Blaga Meşterul Manole. Tot în 1929, ca preşedinte al S.R.R., se pronunţa despre realitatea unei crize a cărţii, declarînd: "ca s-ajungem la efect trebuie să pornim de la cauză. Criza cărţii sau, mai exact, problema cărţii, se compune, ca să zic aşa, din mai multe crize: a scrisului, a tipăritului, a cititului şi a colportajului". La S.S.R., el, ca preşedinte, a încercat să rezolve componenta scrisului şi, implicit, a tipăritului, optînd pentru importul de hîrtie, care e mai ieftină. Stăruia asupra aproape inexistentei acţiuni de publicitate pentru răspîndirea cărţii (el numea asta colportaj). Şi adăuga: "Ne trebuie aici o iniţiativă particulară. Sforţarea trebuie făcută de editori şi librari, pe care statul poate să-i sprijinească". Deh, vorbea acum ca înalt funcţionar de stat şi, de aceea, făcea mai puţin răspunzător statul. Dar şi în 1931, cînd abandonase înaltele demnităţi, nu era de acord cu ideea (acreditată de Iorga încă prin 1905) a introducerii taxelor vamale pentru importul literaturii şi presei străine, decît cel mult de 1%, ca în cazul cărţilor şcolare pentru Casa Corpului Didactic, dar în nici un caz ca o taxă prohibitivă. Se plîngea, în noiembrie 1933, că lucrează tot timpul dar nu e un scriitor fecund. Lucra, de zor, la Gorila şi n-o mai vedea isprăvită. Nu credea că generaţia sa va mai apuca un nou război (se ştie că s-a înşelat), detesta regimurile politice totalitare din Rusia, Germania, Italia şi declara că antisemitismul e o eroare ("Poporul iudeu nu numai că este unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii, dar este unul dintre acelea care şi-au păstrat cultura care, mai ales, au în spatele lor o cultură milenară. Nu e puţin lucru. Şi nu degeaba se spune că evreul e sarea pămîntului"). Asta o spunea în decembrie 1935 în Dimineaţa, într-un mare interviu. Şi totuşi, după rebeliunea legionară , acceptă să devină director la ziarul oficial antonescian Viaţa, director al Naţionalului bucureştean (unde păstrează un bun repertoriu) şi se deplasează, oficial, în Germania, Italia şi alte ţări, rostind cuvîntări. La moartea lui, petrecută la 1 septembrie 1944, scriitori şi gazetari spuneau că a murit, prudent, la timp, Vl. Streinu, N. Carandino (în Dreptatea) şi Ion Caraion scriind necroloage acide. Cum se vede, viaţa oferă nesperate surprize chiar marilor, străluciţilor scriitori. Liviu Rebreanu, Opere 19 şi 20. Ediţie critică de Niculae Gheran. Interviuri, anchete. 1921-1931. Interviuri, anchete 1940-1943. Cuvîntări 1925-1943. Editura Minerva, 2000.