Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Integrala poeziei Marianei Marin de Luminiţa Marcu


Mariana Marin este o poetă iubită. Chiar dacă nu e o poetă importantă, în sensul în care sînt consideraţi la noi poeţii importanţi: prezenţă în manuale, prezenţă la televizor şi alte mondenităţi care dau măsura consacrării în spaţiul românesc. Chiar dacă nu e ca Ana Blandiana bine situată în sufletul autohton, chiar dacă nu e un simbol al dizidenţei culturale, Mariana Marin e o poetă respectată pentru curajul şi directeţea ei din perioada comunistă. Ea a reuşit şi o importantă performanţă în planul relaţiilor literare: ea e pomenită, aplaudată şi premiată de toate taberele. Faptul se explică probabil în primul rînd prin valoarea literară adevărată a celor scrise de ea şi despre asta o să fie vorba în continuare, dar mai există şi o explicaţie pămîntească: Mariana Marin are ceva din fiecare generaţie literară. Trăieşte boem şi nepăsător ca histrionii anilor '60, are în poemele ei o intransigenţă morală asemeni celei anunţate de generaţia '80 (şi a participat cu mult ecou, chiar dacă cu un scris cumva diferit la Cenaclul de Luni), iar acum a ştiut să se apropie cu naturaleţe de tinerii anilor 2000. Cum? într-un fel foarte simplu: comunicînd firesc. Fără emfază şi exces de metafore, fără sfătoşenie plicticoasă, cu un fel de tinereţe care ne-a cucerit şi care ne-a făcut să-i citim cărţile poate mai atent şi mai personalizat.
Acum Mariana Marin şi-a adunat toate poeziile într-un volum. A ieşit o carte groasă, format mare, o carte care n-are nimic dintr-o graţioasă plachetă de versuri, ci aduce mai mult a manual. Nu este vorba despre o antologie de autor, ci chiar despre întreaga operă de pînă acum, aşezată în ordine cronologică, începînd cu Un război de o sută de ani din 1981 şi terminînd cu un grupaj de inedite.
în acest grupaj de inedite, spre care se îndreaptă în primul rînd atenţia cititorului, se poate spune că e vorba despre o monotonie a sunetului negativ. Totul stă sub semnul unei apocalipse, deopotrivă biologice şi sentimentale: "Vine scadenţa, vine pe roate,/ pe cînd un scump împrumut de nimicuri/ îmi hîrîie întunecat între coaste/ de parcă totul n-ar fi decît/ un vis destrăbălat din Clichy.// Vine scadenţa." Moartea e tema principală, şi nu o moarte oarecare, ci o moarte greşită, din care nu se înţelege nimic, care nu vine la timp, deşi e anunţată şi aşteptată, ci cumva în contratimp, cauzată de o boală anacronică, nepotrivită nici cu vîrsta poetei, nici cu vîrsta istoriei. Nici vorbă de înţelepciune în pragul ei, pentru că prejudecata împăcării cu soarta e sistematic descompusă: "Mă grăbesc înspre moarte,/ fără un înţeles anume". Nici urmă de împăcare sau de seninătate, dar nici de revoltă în aceste inedite ale Marianei Marin. De cele mai multe ori atitudinea poetei e de constatare oarecum detaşată, nici melodramatică, dar nici comică, de o incredibilă egalitate a tonului. Cuvintele tari din aceste poeme se înrudesc într-un semantism sumbru: moarte, scadenţă, spital, cavernă, beznă. Din această materie care e în sine una negativă şi căreia poezia nu-i exagerează culoarea, apar cîteodată fulguraţii de o frumuseţe nefirească, izbucniri halucinante, febrile, obsedante: "Trăiesc într-o lume paralelă/ care musteşte de boală/ un spital cu aripi rozalii/ muşcate parcă de armă,/ zdrobite într-un aer în care/ nu bate nici o cătare,/ nici o mătase." Tensiunea poetică atinge cote neaşteptat de înalte ("un spital cu aripi rozalii") pentru ca apoi să se destrame nepăsător spre finalul secvenţei, ca o ţesătură fără tiv. Această destrămare face şi ea parte din stilul poetei, care nu e o meticuloasă, fără să fie însă nici o explozivă fără noimă. Ceea ce atrage şi farmecă e tocmai această aparenţă de vorbire firească în care tensiunea poetică are aerul unui straniu accident.

În toată această poveste a bolii şi a scadenţei, Mariana Marin ar avea în spate o tradiţie literară mai degrabă masculină. Dar povestea nu se opreşte aici, pentru că o cochetărie agonică vine să feminizeze lumea în descompunere. Şi în locul femeii amazoane, în locul triumfului senzual pe care-l vom reîntîlni dacă citim cartea de la coadă la cap, aici, în aceste inedite de final, femeia se transformă "aidoma unei călugăriţe lipsite/ de nesăbuitele pofte din ţara barbară" într-o entitate la care amintirile au luat locul dorinţelor. E o bătrîneţe construită şi nu una firească, o afereză pe care boala a tăiat-o într-un psihic altfel tînăr. Postura e cea a unei bătrîne care-şi bea ceaiul în singurătate: "Mereu mă gîndesc la tine, prietene,/ şi ceaşca de ceai japoneză începe să tremure uşor,/ apoi se înalţă şi te caută prin pădurile Germaniei." Şi în această înălţare, în acest abur lipsit de trup, rezistă încă o senzualitate terifiantă: "Obsesia trupului tău plutitor,/ o fîşie de cămaşă albă îmbrăcată în carne".
Citită, cum spuneam, de la sfîrşit spre început, cartea îşi dezvăluie celălalt punct de greutate care pare să fie reluarea primelor volume al poetei, Un război de o sută de ani şi Aripa secretă, cele care au consacrat-o în literatură şi care au impus o voce cu totul diferită în poezia românească în general, dar mai ales în poezia cu autor feminin. Despre aceste volume s-a scris destul de mult, ele au avut şi un oarecare noroc de istorie literară pentru că au apărut chiar la începutul unei noi etape în literatura română contemporană. Chiar dacă Mariana Marin s-a spus că nu reprezintă această nouă etapa a optzecismului în felul de a scrie şi în atitudinea ei teoretică, a rămas totuşi celebru efectul pe care martorii povestesc că l-a produs la Cenaclul de Luni atunci cînd a citit pentru prima dată.
Despre atitudinea morală a poemelor din aceste volume s-a scris mai ales după 1989. Andrei Bodiu, într-un substanţial capitol dedicat Marianei Marin în cartea Direcţia optzeci în poezia română, rezumă astfel: "A-ţi afirma individualitatea şi a te deschide către realitate pornind de la această individualitate presupune a avea opinie, a ieşi din rînd. Această deschidere către realitate, către componenta socială a ei reprezintă punctul de afinitate al poeziei Marianei Marin cu poeţii germani din România. Pentru Mariana Marin România comunistă a începutului de deceniu optzeci e spaţiul unei realităţi torturante. De aceea poezia autoarei e, subtil sau direct, protestatară. A scrie poezie protestatară la începutul anilor '80 era un act de curaj. A dori să o vezi publicată era inconştienţă."
O istorie a literaturii protestatare va trebui scrisă din perspectiva celor care n-au trăit acea epocă şi care nu au experienţa de cititori ai epocii comuniste. Surpriza va fi probabil majoră, pentru că sita percepţiei actuale e mult mai deasă şi mult mai puţine proteste literare vor trece de ea. Exerciţiul e frustrant şi încercînd să citeşti cu ochii de atunci, te trezeşti dezorientat. Era această strofă un protest: "în cele din urmă am înţeles./ O istorie a prostiei omeneşti ne urmărea îndeaproape./ Desigur, nu veţi găsi o descriere exactă a ei./ Dar e bine să vi se spună că ea a existat./ E bine să ştiţi că ea există."? Sau, tot din volumul Un război de o sută de ani: "în-tr-o zi,/ tînărul prozator ne-a descris o provincie imposibilă./ Plini de entuziasm, prietenii toţi au plecat/ într-acolo./ Şi ei ce nebuni! Şi ei ce nebuni, îmi spuneam/ înainte de a mă ascunde în lada de zestre." Căutarea cu orice preţ a protestului nu face decît să distrugă efectul literar. Relaţia cu realitatea, despre care se spune că poeta a preluat-o din poezia etnicilor germani, e încă în acest prim volum mediată de un stil metaforic de multe ori extrem de încărcat. Referinţele concrete care apar au ceva comic, neglijent: "într-o dimineaţă,/ să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora,/ - ca producţia de oţel pe cap de locuitor!" Altă dată apar scurte pasaje memorabile, un fel de istoriografii concentrate, dar la fel de metaforizate: "Era într-un sfîrşit de secol plăpînd,/ cînd oamenii mari era răspîndiţi prin cămări de tot felul/ şi priveau trişti răsăritul-apusul prin gaura cheii."
Tonul se ridică într-adevăr înspre volumele celelalte şi mult mai multe lucruri încep să fie spuse pe nume. într-o poezie dedicată lui Lucian Raicu din Aripa secretă apar versuri care încep aproape denotativ, într-un registru nepoetic şi se continuă metaforic străveziu: "Iniţierea în experimentul social,/ Asumarea lui şi trecerea de partea adevărului/ şi a celui slab./ Iniţierea în verbul incandescent/ Şi el, verbul, purificîndu-ne şi mai apoi/ trecerea anilor, neputinţa şi bîlbîiala,/ simpla corvoadă de a fi."

Protestul dur se vede însă bine de-abia în volumul Atelierele, publicat de-abia în 1991, dar scris în anii 1980-1984. Unele poezii au apărut în Aripa secretă şi azi se vede bine care au fost modificările, omisiunile, mutilările. Comparaţi de pildă sfîrşitul poeziei Viaţa de familie în cele două volume. Aici apare şi poezia în care Mariana Marin îşi arată recunoştinţa faţă de poeţii germani. Nu e atît o recunoştinţă literară, cît una morală. Sensul civismului se vede acum cu adevărat şi definitorii pentru atitudinea protestatară a poetei rămîn versurile: ""Ceea ce sînt" ar fi deschis prea tîrziu ochii/ spre "Ceea ce sîntem"". Aceste două sintagme vor tăia probabil în două cîndva, dintr-o anumită perspectivă, literatura română sub comunism. De-o parte vor fi scriitorii, admirabili poate în estetismul lor, care au rămas la "ceea ce sînt", de cealaltă parte vor fi cei care, chiar dacă poate nu desăvîrşiţi literar, au încercat să scrie despre "ceea ce sîntem". Această demarcaţie etică nu poate fi trecută cu vederea sau cel puţin nu încă.
Punerea împreună a poemelor Marianei Marin, dincolo de importanţa pe care o are ca gest de istorie literară, are această miză deosebit de importată: citirea cursivă a unui parcurs literar accidentat, marcat de neputinţa publicării, de modificarea unor versuri, de lupta continuă cu meschinăria unei lumi pe care noi azi încercăm să o înţelegem cu fiecare carte citită. Poemele inedite ar fi putut foarte bine să alcătuiască un nou volum separat. Poeta a ales să le prezinte împreună cu cele vechi. Rotunjimea pe care Mariana Marin a vizat-o mai lasă încă destul loc pentru continuări, iar realitatea de azi are nevoie la rîndul ei de proteste.

Mariana Marin, Zestrea de aur, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002, 320p., f.p.