Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Insuportabila lejeritate a fiinţei de Marina Constantinescu

La începutul anilor '90, într-o toamnă luminoasă, tandră, dar care nu anunţa nimic special în viaţa mea, am intrat în Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Era răcoare şi pustiu. Am urcat la etaj, am înaintat precaut pe nişte culoare întunecoase căutîndu-l. Nimeni. Doar răcoarea, liniştea şi întunericul. Să fi înţeles greşit? Mai mult simţind decît văzînd, am urmărit cum umbra prinde contur. Iulian Vişa mă privea. O făcea de mult. Cu ochii lui albaştri, pătrunzători, extrem de inteligenţi. Şi mi-a întins mîna. A făcut-o generos şi ferm. El m-a trecut puntea în lumea teatrului. A fost una dintre cele mai importante întîlniri pentru mine, care s-a transformat într-o mare prietenie, adîncă şi discretă, care a născut în mine un spirit de ctitorie şi a menţinut, dincolo de vremuri, de viaţă şi de moarte, de umori şi de nimicnicii, sentimentul pur şi formidabil al prieteniei. Repede am înţeles că şi aceasta este o enormă şansă pe pămînt, darul de a putea cultiva o prietenie, de a face orice ca să o porţi mult, mult şi să nu o curmi, aşa cum, de regulă, rezidualul din noi ne ispiteşte să o facem.

M-a plimbat, apoi, peste tot în teatrul pe care îl conducea, un fost cinematograf pe care îl foloseau după incediu. M-a plimbat în sală, în culise, am vorbit despre spectacolele lui de la Piatra-Neamţ, de la Sibiu, de afară, despre exil, despre Esrig şi despre Penciulescu, despre întoarcerea în România, am răsfoit caiete program de o eleganţă impresionantă, făcute tot de el, mi-am plimbat ochii pe afişe. Spiritualitatea lui Vişa era peste tot. Era conţinută în nobleţea cu care făcea teatru, cu care gîndea lumea, în delicateţea cu care mă privea, în conţinutul consistent al ideilor fizice şi metafizice. Şi o descopeream în tihnă. Seara, cînd mă pregăteam să ies din vis, au apărut actorii lui: Virgil Flonda şi Constantin Chiriac. El a zîmbit, iar chipul lui a primit o lumină ca o aură. Actorii lui... Am descoperit cu ei, în drumurile mele acolo, la Sibiu, care se îndeseau pe măsură ce descifram codul relaţiei lor cu teatrul, cu misterul, cu seducţia, am descoperit, aşadar, laboratorul. Am înţeles, privindu-i şi ascultîndu-i de atîtea ori, metoda Kantor. Sau Grotowski. Regizorul-mentor-director şi actorii lui însoţitori. Trupa şi călăuza. Seducţie şi fidelitate. Iubire, dăruire şi respect. Necondiţionat. Era incredibil ce se întîmpla pe scenă la repetiţii. Ce lumi, ce universuri se clădeau, se dărîmau, se înălţau. Iarăşi şi iarăşi. Ca într-un basm fără sfîrşit. Performanţa se instala uşor, în fiecare gest, într-o întoarcere, într-o privire. Niciodată, dar niciodată nu am aflat ce le spunea seara, cînd pleca cu cîte unul dintre actori spre casă. Numai pe acest drum se formulau observaţiile, nemulţumirile, se stimulau încercările, curajul aventurii. Sub semnul discreţiei lui s-au născut, la Sibiu, şi sub ochii mei, miracole. Spectacole care se nasc, firesc, din ei, actori şi regizor, din nevoile lor, din mesajul pe care simt că îl au de transmis, din ce şi cum construiesc acum, mîine, peste doi ani. "Cartoteca","Decameronul", "Chang-Eng"... Spectacolele lui Vişa de la Sibiu, de după întoarcere, care mă obsedează, care ocupă un loc confortabil în memoria mea afectivă, spectacole de o forţă şi de o modernitate pe care puţini s-au ostenit să le accepte atunci. Pentru că puţini s-au ostenit să se ducă la Sibiu. Bucureştiul continua să fie atracţia numărul unu. Singura excepţie, Purcărete şi Craiova. Spectacole în care minunea întîlnirii dintre actori şi regizor devine concretă, palpabilă. Spectacole în care Flonda şi Chiriac şi toţi ceilalţi mi-au creat iluzia că pot să fiu parte din zborul lor. Nobil, rafinat, elegant.

Ceva ne-a unit atunci. Poate nici nu am înţeles exact cum şi cît. Cînd Vişa a murit, am simţit că este o obligaţie morală, şi nu numai, să-i ducem visul mai departe. Visul lui sublim despre teatrul din Sibiu, despre performanţă, despre iubire şi respect, despre moralitate şi verticalitate, despre prietenie. Absenţa lui m-a legat de Flonda şi de Chiriac. Altfel. Puternic, însă, chiar dacă, uneori, unii sau alţii am uitat că valoarea profesiei sau a vieţii nu stă în nimic contextual. Festivalul de la Sibiu, astăzi pe buzele lor, a fost prima formă a visului. Prima nebunie. Mare, cum spunea Virgil. Eram în camera mea de la Împăratul Romanilor. Atunci, nu ne pricepeam la festivaluri, conferinţe de presă, protocoale, ce trebuie făcut, ce nu trebuie făcut. În fine, toată noaptea de dinaintea deschiderii primei ediţii a Festivalului de teatru tînăr profesionist, cum se numea atunci, am stat cinci prieteni şi am umplut nişte mape cu nişte materiale pe care le credeam utile. Peste tot hîrtii, emoţii, disperări. Toată noaptea, Virgil Flonda ne-a spus bancuri cu Ceauşescu, ne-a povestit turneele lor prin ţară, bîlbele lor, cum a făcut el teatru la Petroşani, după repartiţie, împreună cu cîţiva colegi, zeci de poveşti de la repetiţii, de la filmări, poveştile de la restaurantul hotelului unde tocmai munceam, Împăratul Romanilor, a jucat, în transă, fragmente din rolurile lui de la Vişa, pe care le adoram. Spunea mereu că ar putea să joace şi acceleratul 442, Bucureşti-Constanţa, dacă Vişa i-ar fi cerut-o. Era inocent şi bun, şi cald, şi generos, şi inventiv, şi fanatic, şi fermecător, şi tandru, şi rebel, şi ironic, şi pătimaş, şi dăruit, şi curat, şi ludic, şi vertical ca un copil. Ne tăvăleam pe jos de rîs. Deşi îl ştia cel mai bine, şi îi cunoştea reperoriul, ca să zic aşa, cel mai formidabil spectator era Chiriac. Rîdea în hohote şi rămînea mereu în urmă cu lucrul la mape, atrăgîndu-şi întruna observaţii. Virgil Flonda a fost ca o Şeherezadă în noaptea aceea. Poveştile lui ne-au ţinut treji. O noapte cît toată lumea asta. Şi, cînd zorii s-au ivit, ne-am îmbrăţişat şi am plecat pe un drum şi minunat, şi teribil de greu. Un drum construit pe onestitate, pe devoţiune, pe ideea valorii, în teatru şi în viaţă. Am jurat că ne vom spune adevărul, ce gîndim despre ce facem. Nu am călcat acest jurămînt, chiar dacă nu e uşor întotdeauna să-l respecţi, chiar dacă, respectîndu-l, nu-ţi atragi numaidecît simpatia. Am înţeles, toţi, că drumul e lung. Şi nu ne-am pierdut minţile. Asta a şi fost şansa noastră. Şi a prieteniei solide şi discrete în numele căreia s-a clădit totul. Virgil a fost, în ciuda aparenţelor, factorul de echilibru, liantul. Întotdeauna.

Ce mă leagă de Virgil?


Puterea de a încerca cu orice preţ să rămîi tu însuţi.

Fanatismul de a mai crede că teatrul încă mai înseamnă valoare şi iubire, şi miracol, şi vis.

Exaltările copilăreşti şi patetismele.

Ochii lui pe care am vrut să-i văd, de la un punct încolo, verzi, ca ai băiatului meu.

Primii paşi ai lui Luca.

Sibiul.

Zîmbetul de o căldură rară.

Discursul anticomunist.

Onestitatea.

Iulian Vişa.

Constantin Chiriac.

Mioara, soţia lui, un muzician şi un om de o sensibilitate rarisimă, care ne cucerea cu poveştile pline de umor şi de farmec despre turneele Filarmonicii din Sibiu prin lume. Datorită ei, ne-am promis că ne vom vedea, o dată ca niciodată, în Corsica...

Silviu Purcărete.

Telefonul pe care ni-l dădeam, fără nici o excepţie, de Sf. Ilie, ziua în care s-a prăpădit Vişa. Anul acesta a fost singura dată, singura, cînd nu ne-am auzit. Eu eram la Avignon, el, în Germania, la tratament.

Drumul nostru ritualic la cimitir, la mormîntul lui Vişa, popasul sub copacul mare, umbros din preajmă. De curînd, copacul s-a tăiat.

Carmina Burana şi spectacolul lor cu Decameronul.

Mozart.

Milan Kundera şi Insuportabila lejeritate a fiinţei, carte pe care i-am dăruit-o, în franceză, acum doisprezece ani.

Doamna Moga şi băieţii de la Librăria Humanitas din Sibiu. Am aflat de la ei că, înaintea plecării în Germania, au reuşit să-i procure varianta în limba română, de la editură.

Autoironia.

Ochii lui din Idiotul şi din Cumnata lui Pantagruel.

Asumarea neputinţelor.

Încăpăţînarea, bună de multe ori, dar care poate să joace şi împotrivă, aşa cum recunoşteam amîndoi, cînd orbeşte simţurile.

Godot-ul formidabil al lui Purcărete, scos fără nici o explicaţie din cărţile teatrului, cum se cam întîmplă cu ce face Purcărete, povestea sentimentală a celor doi cloşari, fabulosul poveştii lui Didi şi Gogo, fabulosul prieteniei dintre Flonda şi Chiriac. Cu tot ce i-a unit şi cu tot ce i-a făcut să nu se despartă, de fapt, niciodată.

Luna.

Împăratul Romanilor.

Telefonul din 12 iulie.

Zîmbetul lui.

Teatrul "Radu Stanca", pe care l-a iubit ca un nebun, ca un nebun, ca un nebun frumos şi nobil, cu rasă, cu uitătură de prinţ rus, alb, pe care nu l-a dat niciodată pentru nimic în lume.

Teatrul.

Teatrul.

Teatrul...

"A fi sau a nu fi?", întrebarea celebră şi grea a lui Hamlet, rolul cu care Virgil a absolvit şcoala de teatru. De multe ori, ne spuneam cît este de important să înţelegem că viaţa este un dar şi că trebuie să fim atenţi ce facem cu el. Cum trăim, este teribil dacă descoperim valoarea lui CUM. Cred că Virgil a avut şansa ca, de la un moment dat, să intre în lumea lui "cum". M-a întrebat, acum cîţiva ani, ce regret cel mai mult. Reţinerea de a spune ce simt faţă de oamenii pe care îi iubesc, i-am răspuns fără nici o ezitare. M-a luat în braţe. I-am promis că fac eforturi să nu mai adaug altele şi altele şi că mă străduiesc să părăsesc acel tărîm. Primul exerciţiu l-am făcut cu el, atunci. Şi mi-a ieşit!



Acum, VIRGIL FLONDA, un mare actor de talie internaţională, de o rigoare şi de un profesionalism cum tot mai rar se vede, Virgil Flonda prietenul meu discret şi nobil, nu mai este... A fi sau a nu fi? Graniţa-i imperceptibilă. Cine mai pricepe asta în zgomotul de zi cu zi care ne astupă urechile şi sufletele, şi visele, şi zborul?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara