Mare parte din capitalul de antipatie acumulat de Mircea Cărtărescu se datorează capacităţii lui de fetişizare. Repede îmbălsămat, scriitorul s-a văzut exilat de receptarea critică, mai abitir în ultimii ani.
Astfel că literatura lui a rămas încarcerată într-o permanentă tentaţie a criticii de a-l situa în mijlocul unuia şi aceluiaşi proiect, reluat în fiece carte nou apărută. Pentru mulţi, carevasăzică, scriitorul e epuizat. Se repetă. Scandează în gol. Fetişizarea absurdistă îl reclamă adesea ca un „psihotic”. Indiferent că scrie jurnal, articole publicistice, povestiri, poezie sau roman, Mircea Cărtărescu este mereu egal cu sine, derapând sacrilegial spre autodistrugere. Câte şi mai câte.
De fapt, la mijloc e vorba de o sumă de neînţelegeri. În cel mai recent volum, Ochiul căprui al dragostei noastre, Cărtărescu face o selecţie a tuturor genurilor exersate, preferând numai, în locul poeziei, şantierul scrierii Levantului. Conştient de impasul receptării, el revine de pe alte poziţii pentru a sublinia ceea ce era ştiut de ceva vreme. Mai întâi, că opera lui este un tot şi nu media unor proiecte ritualice. În al doilea rând, chiar dacă exersat în strategii postmoderniste, scrisul său se înşurubează în jurul unui adevăr. Că acest adevăr are la bază fetişizarea de care vorbeam mai devreme, aroganţa solipsismului sau obsesia entropiei nu fac decât să determine complex noţiunea. Îngustată de numeroase lupte conceptuale, literatura lui Cărtărescu s-a depărtat tot mai mult în interpretări de ceea ce este ea ca intenţionalitate: o istorie a fiinţei. Iertată fie-mi formularea, poate pretenţioasă; însă, privită în întregul ei, literatura lui Cărtărescu stă sub semnul „dezvă luirii” şi al anamnezei – exact definiţia heideggeriană a adevărului. De aici, numeroase erori de judecată critică. Nu-i de mirare că opiniile au rămas cantonate în două tabere; pe de-o parte, cei care văd geniul în orice text semnat de Cărtărescu, de cealaltă, vocile ce denunţă repetitivul sec. Unde unii observă valorizări, ceilalţi văd agresiuni uscate ale unei reluări obositoare – iată un loc comun al receptării, greşit, pentru că exclude orice supliment de semnificaţie. La fel ca volumele anterioare, cele 21 de texte din Ochiul căprui al dragostei noastre au intrat în malaxorul tendenţios al actualităţii, cu şanse mici să impună ceva în plus, oricât de mărunt, edificiului Nostalgiei ori Orbitorului.
Volumul aduce în prim-plan un Cărtărescu matur şi resemnat, ce priveşte fără seninătate tinereţea sfârşită laolaltă cu lumea care „s-a schimbat tulburător” (O treime de sabie, o treime de scut). Se găseşte, cum ar spune Stanzel, în ipostaza unui narator „întrupat”, pentru care mărturisirea prin scris fixează viziunea de ansamblu, în căutarea unui sens de către un „eu” deplin, re-echilibrat, care a depăşit greşelile şi confuziile vieţii. Textele din Ochiul căprui al dragostei noastre sunt chipurile motivaţiei unui eu corporalizat. Foarte puţin comentat, poate pentru că mai multe texte au apărut în diverse publicaţii ori au fost imprimate pe e-book-uri, volumul surprinde, totuşi, prin fineţea specularităţilor şi, la un nivel imediat, printr-o anumită exasperare a scriitorului nemulţumit de interpretarea blocată într-o zonă cu totul nefertilă.
De pildă, cel mai bun text al volumului, Ada-Kaleh, Ada-Kaleh… reînvie magia unui giuvaer vegetal al Regatului României, anume Insula Fortăreaţă (Ada-Kaleh) înghiţită de apele Porţilor de Fier în anii şaptezeci. După incursiuni specifice în biografic şi exotism, la finalul povestirii, naratorul creează o nouă cale de acces prin punerea în abis. Există, suntem avertizaţi, o insulă şi în creierul nostru. Se nuanţează, altfel spus, interferenţele dintre ştiinţă şi artă, halucinante, ne amintim, în Orbitor. Mircea Cărtărescu este un chirurg recunoscut al hărţii cerebrale, minuţios decelată în trilogie. De data asta, el descinde într-o zonă neexplorată literar, de actualitate ştiinţifică. Mai precis, s-a descoperit că există un fel de insulă, un mini-lob ascuns între fisurile cerebrale ce coordonează misterios o gamă complexă de proiecţii. Acest cortex insular are un rol esenţial în manifestarea emoţiilor şi în atragerea visceralităţii. Mircea Cărtărescu topeşte realitatea insulară a cortexului într-o reconfigurare a mitului Ada-Kaleh, pornind de la istoria unui tablou din camera copilăriei. O deschidere multiplă, cu numeroase resemnificări. La fel se întâmplă în altă povestire, Ochiul căprui al dragostei noastre: istoria gemenilor Mircea-Victor prefigurează împreună cu mama o simbioză vizuală absolută. Rezultă un ochi unic, ca un fel de produs concret al dizolvării fiinţelor într-una singură. Şi aici filiaţia ştiinţifică organizează un travaliu al creaţiei, cu efecte neaşteptate. Victor se născuse, aflăm la un moment dat, cu inima în partea dreaptă, iar celelalte organe sunt inversate, ca într-o oglindă. Foarte rară, boala anatomiei inversate există şi se numeşte Situs inversus totalis. Cărtărescu transformă problema congenitală într-una multiplă literar-simbolic: a dublului/ geamănului, a androginului, a întregului şi aşa mai departe; teme recognoscibile din textele mai vechi, doar că lipsite de angajamentul ştiinţific.
Iată că nu e cu totul întâmplător faptul că cele două proze sunt emblematice pentru volum; ele devin esenţiale pentru armonizarea întregului din literatura lui Mircea Cărtărescu. Autoficţiunea cărtăresciană trece, însă, şi dincolo de fuziunile ştiinţei cu literatura. Anii furaţi este o mărturie despre condiţia intelectualului est-european: „nu îmi găseam locul în România, dar eram nefericit şi în Occident. Nu vedeam nicio ieşire”. În acelaşi pesimism se înscrie şi Ruina unei utopii, unde Cărtărescu deplânge moartea cărţii, fiind convins „că utopia lecturii va rămâne undeva pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”. Tema ruinelor, efervescentă în romantism, absoarbe la Cărtărescu, în toate genurile prezente în volum, o poetică a apocalipticului. Rând pe rând, moartea exotismului, a cărţii, a trupului, a geamănului, a intelectualului şi a poeziei vor definitiva portretul unui Cărtărescu dezvrăjit, ce îmbrăţişează mai mult ca oricând un pesimism devenit funciar. Este limpede că scrie despre renunţarea la starea narcisică de înzeire, altădată constitutivă. Şi gestul nu se datorează neîncrederii în critica literară, cu care se războieşte prin false voluptăţi, ci unui proces ireversibil de detaşare.
Chiar dacă, la prima vedere textele din Ochiul căprui al dragostei noastre sunt simple apendice la jurnale şi volumele de proză, ele trec dincolo de detaliile „micii mele mitologii personale”, cum spune în Epoca nesului. Detaşare înseamnă să priveşti întregul sustrăgându- i-te. Ceea ce părea imposibil pentru Cărtărescu, iată că se întâmplă. „Orice carte adevărată, mărturiseşte tot în Epoca nesului, indiferent de valoarea ei, este mai întâi un act vertical, îndreptat către cer, ca o invocare sau o rugăciune. Doar dacă este primită acolo, va fi primită şi pe pământ”. În procesul detaşării, al apropierii prin depărtare, alături de verticalizare, se găsesc despărţirile şi legitimarea unei relaţii cu un Dumnezeu creştin, ce şterge planificările vidului transcendent al postmodernităţii. În Copilul-lup al lui Dumnezeu, Cărtărescu vorbeşte despre nostalgia unei cetăţi a lui Dumnezeu asediate tardiv, dar cucerite prin educaţia fiului. O şansă diferită de a deveni „un om întreg”. Cum rămâne, însă, cu despărţirile? Volumul evocă dispariţiile unor scriitori care au crescut, într-un fel sau altul, în biografia sa: Mircea Horia Simionescu este un „nebun, sublim nebun, hilar nebun, nebun înţelept şi nebun jucăuş” (Imperiul de hârtie), Nino Stratan era „diabolic de inteligent, maladiv de inteligent” (The beautiful mind), Mariana Marin, nesăbuită şi autodistructivă, îşi desăvârşea sinuciderea conştientă (Aripa secretă); Alex. Leo Şerban epata prin vivacitate şi inteligenţă, iar cu Gh. Crăciun lucrurile nu s-au cimentat niciodată sau prea târziu...
Nimic nu convinge mai mult decât despărţirea de poezia scrisă – „o fântână în oceanul de poezie naturală al lumii” (O fântână în mare). Mircea Cărtărescu şi-a construit imperiul interior accesând abisalităţile poeziei, pe care le-a prelungit în proză. N-a uitat, deşi a descoperit, în maturitatea resemnată, structuri fractale sau, cum aminteam mai devreme, un cortex insular, de asemenea cu acţiune verticală: nişte insuleportal spre noi interiorităţi. „Să fii poet, notează în Pisica moartă a poeziei de azi, în România şi aiurea, înseamnă să fii capabil să vezi frumuseţea acolo unde nu o vede nimeni altcineva”. Mircea Cărtărescu e un om fericit. El caută frumuseţea nu doar acolo unde nu o vede nimeni, ci acolo unde o văd toţi, dar n-o pricep.
