Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tema lunii: premii literare:
Instituţia premiului naţional de Gellu Dorian


Discuţia despre premiile literare din România este oportună oricînd, mai ales acum cînd, în preajma acordării premiilor U.S.R., pe bună dreptate, cele mai asteptate premii de gen din România, pentru toţii scriitorii (poeţi, prozatori, critici literari, eseisti, dramaturgi, debutanţi, traducători), apele par a se învolbura între cele două maluri ale celor două jurii -unul de nominalizări si altul care stabileste laureaţii -, care, firesc, revarsă peste zăgazuri, stîrnind coduri galbene si portocali, dar si indiferenţă.

Sastisirea despre care vorbea Gabriel Chifu în articolul său din nr. 16 al revistei România literară, legată de multitudinea premiilor mici ce se acordă peste tot în viaţa literară românească, ţine şi ea de lipsa de importanţă, în perspectiva consacrării, a unor astfel de premii. Tocmai din această cauză, ivită şi ea din „marele festival al muncii şi creaţiei «Cântarea României», care a stîrnit în fiecare veleitar satisfacţia acumulării de diplome şi medalii cu care să se laude în diverse ocazii prin faţa diverselor uşi care, astfel, se deschideau mai uşor, am iniţiat chiar din 1990, cu sprijinul Primăriei Municipiului Botoşani şi implicarea directă a lui Laurenţiu Ulici, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu", premiu ce urma să fie acordat unui poet român în viaţă pentru Opera Omnia. Sublinierea de Naţional este necesară, pentru că, în ideea impunerii acestui premiu a stat tocmai ieşirea din „zonal" (pentru că Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" nu se acordă pe o anumită zonă, ci el acoperă întregul areal al literaturii române, ba chiar a adus laurii lui şi unor poeţi români din diaspora, iar formula de jurizare, cu cinci membri din patru mari centre culturale ale ţării, aceeaşi pe distanţa a zece ediţii, critici literari şi profesori universitari de primă mărime -Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara
- tocmai acest lucru a dorit să impună: caracterul naţional, şi nu zonal). Cu siguranţă şi din această dorinţă, la care s-a adăugat seriozitatea şi consecvenţa organizatorilor în sondajele de nominalizare, cît şi lista poeţilor laureaţi, de la an la an evidentă şi de notorietate, au făcut ca acest premiu să fie, printre poeţii români, cel mai rîvnit premiu literar din România. Faptul că juriul nu a cedat la nicio presiune, la niciun „trafic de influenţă" - că au existat de-a lungul celor XIX ediţii de pînă acum şi presiuni politice pentru unele nume, dar nu a ţinut! - conferă acestui premiu - cred eu, singurul de acest fel de la noi consacrat celor mai buni poeţi români - caracterul de instituţie naţională. Chiar aşa s-a dorit din capul locului, iar primele zece ediţii, la care regretatul Laurenţiu Ulici a fost prezent, i-au imprimat acestui premiu caracterul de instituţie a Premiului Naţional de Poezie. Poate doar zona în care această instituţie activează, una săracă economic, dar foarte bogată în tradiţii culturale ce impun un respect al memoriei de reală ţinută, să dea impresia unora că, dacă nu se acordă pe un podium din Capitală, acest premiu să aibă o oarecare alură zonală, chiar dacă importanţa premiului contează. Or, impunerea de „premiu naţional" credem că scoate anatema de „zonal" de pe blazonul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu". De asemenea, faptul că majoritatea fondurilor vin din eforturile instituţiilor organizatoare, la care se adaugă de cinci ediţii încoace şi o reală contribuţie a Uniunii Scriitorilor din România, ar putea atrage atenţia şi Guvernului României, al cărui sprijin, poate, ar conferi greutatea pe care un astfel de premiu ar trebui să-l aibă. Ca să dau un exemplu, în Portugalia există un astfel de premiu naţional, care se acordă unui poet portughez contemporan, premiu cu o valoare pecuniară de o sută de mii de euro. Or, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" nu poate acoperi o astfel de sumă, care ar oferi poetului respectiv perspectiva unei linişti creatoare pe un timp mai îndelungat. Ceea ce încercăm acum la Botoşani, tot cu sprijinul Primăriei, este să edităm, pentru fiecare laureat, nouăsprezece la număr, cîte o antologie de autor, cu un tiraj care să acopere bibliotecile importante din România, în aşa fel ca numele acestor poeţi să circule în mîinile celor interesaţi de fenomenul poetic de la noi, de importanţii poeţi români contemporani. Proiectul este în derulare, iar cele nouăsprezece volume, din colecţia ce va însoţi premiul de-a lungul existenţei lui, vor fi prezentate la Botoşani, pe 15 ianuarie 2011, la cea de-a XX-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu". Mai credem noi, şi nu ştiu dacă poate cineva contesta valoarea consacrată a acestora, subliniată şi de obţinerea acestui premiu, dînd speranţă şi altora de aceeaşi valoare de a intra în galeria acestora, numele poeţilor laureaţi pînă acum impun respectarea caracterului naţional al acestui premiu şi-i conferă importanţa primă, care, nu-i aşa, contează. Aceştia sunt: Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu şi Dorin Tudoran. Majoritatea ar fi putut sau ar putea aduce laurii Premiului Nobel în România. Dacă asta, cu adevărat, ar impune literatura română în faţa elitelor literaturilor lumii. Dar pentru aceasta România ar trebui, mai întîi de toate, să-şi iubească poeţii. Nu prin sumedenii de premii de tot felul, ci printr-o punere adevărată în valoare a celor mai buni, prin tiraje care să ajungă în faţa cititorilor, prin traducerea celor mai buni, prin impunerea lor pe piaţa de la noi şi de aiurea. Şi acest lucru ar putea fi făcut şi prin susţinerea consecventă a unei instituţii cum este cea a Premiului Naţional.