Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Instituţia de Daniel Cristea-Enache

Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 216 pag.

Un scriitor care a debutat editorial în 2000 şi mai degrabă discret, în manifestări, în comparaţ ie cu colegii de generaţ ie este Nicolae Avram. Am mai scris în două rînduri despre cărţi ale lui, ambele de poezie (Federeii, 2010; All Death Jazz, 2013) şi fiecare explorînd şi exploatînd literar ororile vieţii în comun duse de copiii dintr-un cămin ceauşist.

Autorul bistriţean riscă, acum, încă o dată urmărind această tematică, pentru el, obsedantă într-o carte de proză, fie ea şi poematică.

Mamé este un roman, desfăşurat însă nu epic, cronologic şi cu obiectivare, ci liric, discontinuu şi fantasmatic. Se parcurge cu dificultate, deşi este de mici dimensiuni, fiindcă în orice lector există, totuşi, un prag de cenzură morală, pe care autorul şi-a propus să-l treacă – şi a reuşit. Cel puţin în prima jumătate, romanul lui Nicolae Avram este aproape de necitit şi de necitat. Scabrosul e regimul în care scenele, episoadele, replicile schimbate de personaje, rudimentele de introspecţii şi fantasmele protagonistului fac romanul să „curgă” pe sub ochii cititorului îngreţoşat.

Colecţia Ego. Proză nu a dus lipsă de cărţi autenticiste, expunînd fie în stilul procesului-verbal, fie în cel indirect liber experienţe personale, de la pubertatea într-o epocă a tuturor tabuurilor (anii ‘80) la tinereţea în anii postrevoluţionari, cînd orice poate fi scris şi publicat. Problema care li s-a pus tinerilor autori (semnalată de critică, apoi conştientizată şi asumată de cei mai lucizi dintre ei) a fost şi a rămas aceea că experienţele lor sînt prea asemănătoare, atît în realitatea concretă a unor biografii cu primul segment în Epoca de Aur, cît şi în cea literară a recuperării lor. Or, dacă era firesc ca experienţele unei generaţii să fie cam aceleaşi pentru toţi într-un context închis şi rigid precum cel românesc al anilor ‘80, e în schimb curios ca epicizarea acestor experienţe să nu marcheze nişte diferenţe.

Originalitatea lui Nicolae Avram, pe acest „culoar” prozastic deja aglomerat pe care a intrat, este manifestă. Nu numai că lumea pe care o disecă şi o expune, pînă ne întoarce stomacurile pe dos, este o lume a lui, de neîntîlnit la un alt autor de (ego)proză; dar şi scriitura e particulară. Poemele erau narative şi configurate dramatic, minuţiosdescriptive şi cu acurateţe realistă. Mamé este poematic şi lucrat în 164 de fragmente distincte, relativ autonomizate. Pe cînd în cărţile de poezie secvenţele se succedau în logica deterministă a unui roman, în romanul de faţă ele sînt centrifugale, făcînd din aproape fiecare pagină o micro-proză în sine.

Aceasta dislocă şi schimbă aşteptările iniţiale ale lectorului: proza nu se coagulează şi articulează ca un roman, ci se descompune în fragmente în care unghiul de observaţie epică şi perspectiva variază. Nicolae Avram nu vede „de sus” lumea „decreţeilor” şi a „avortonilor” din carte, printro instanţă narativă impersonală şi neutră stilistic. El o explorează din interiorul Instituţiei cu peste o mie de băieţi şi fete, în care (după cum transpare la finele romanului, în pagina de rememorare şi expunere mai realistă) copiii „veneau pe bandă rulantă”. Peste ani, femeia care dă titlul romanului va atinge subiectele tabu din vremea comunismului glorios, faza terminală: „Uite ce cred eu, deşi lucrurile astea nu le-am vorbit cu nimeni, erau subiecte tabu, puteam fi dată afară din serviciu sau putea să mi se întîmple ceva rău, mai ales că nu mă credea nimeni, în lipsa unui psiholog sau a unor medici specialişti care să-mi confirme ipotezele. Cînd m-am angajat, la doi ani după înfiinţarea Instituţiei, aveam puţini copii. Cu timpul, au început să se reverse pe poarta fostei cazărmi sute de copii, băieţi şi fete, aduşi din toate colţurile ţării. Mulţi dintre ei cu păduchi, flămînzi şi cu tot felul de boli ciudate. Unii părinţi îi abandonau la poartă şi dispăreau fără urmă. Ţin minte că ni s-a adus odată la infirmerie un copil de vreo cinci ani. Un băieţel cu ochii numai lumină. Avea mîinile şi picioarele legate cu sîrmă. Paznicii l-au găsit într-o dimineaţă lîngă gardul Instituţiei, înfăşurat în zdrenţe, ca un cocon de omidă. Cînd am dat la o parte zdrenţele am văzut că în loc de mîini are nişte cioturi pline de puroi. Ne-am dumirit că mîinile i-au fost roase de şobolani. După ce l-am curăţat şi l-am pansat am făcut formalităţile pentru a-l interna la spitalul de pediatrie din Cluj. Puţinii angajaţi ai Instituţiei nu mai puteam face faţă. Lucrurile au scăpat de sub control din cauza numeroaselor internări. Copiii veneau pe bandă rulantă. Ţara avea nevoie de cît mai mult grîu, cît mai mult cărbune, de cît mai mulţi copii. De rebuturi se ocupa Instituţia. Handicapaţii trebuiau să moară. Însă nu exista un filtru. Pe copii îi triau educatorii. Celor mai slabi li se întocmea dosar, iar comisia Instituţiei, formată tot din educatori, îi plasa la şcoli speciale. Au fost foarte multe cazuri de copii sănătoşi trimişi din eroare la şcoli speciale.” (pp. 201- 202).

Scenele cumplite şi – ele – poetizate în cuprinsul romanului, în rama unor experienţe atroce desfăşurate de protagonistul abuzat, torturat şi batjocorit, intră acum într-o ramă mai largă. Ceea ce părea produsul fantasmatic al unei minţi bolnave, secreţia ei continuă, în pagini întregi de poezie a scabrosului, se citeşte, dintr-odată, în cheie realistă. Perspectiva se schimbă şi mizeriile inimaginabile din roman capătă contur: „După zece ani de la înfiinţarea Instituţiei, autorităţ ile ridicau tot mai des problema desfiinţării acesteia. Se discuta în cercuri restrînse, pe la colţuri. Ceea ce fusese doar un zvon a devenit cu timpul certitudine. Se ajunsese la peste o mie de internări, mult prea mult pentru posibilităţile de administrare. Se făceau tot mai des greşeli în trierea copiilor. A fost perioada cea mai neagră. Copiii dispăreau noaptea din paturile lor şi nu-i mai găsea nimeni niciodată. Pur şi simplu se evaporau. Nimeni nu putea da un răspuns. Nimeni n-a auzit, n-a văzut. De cîteva ori, corpul unora a apărut totuşi ca din senin. Într-o zi am fost chemaţi în mare secret să ridicăm cadavrul unei fetiţe de zece ani, aruncat în nişte tufe de alun din spatele spălătoriei. Avea gura plină de ţărînă.” (pp. 204-205).

Dacă aici poezia silniciei şi a dejecţiilor intră în tabloul sumbru al unei epoci istorice, văzută spre sfîrşitul ei, în „roman” elementele sînt comutate. Un episod începe cvasirealist, cu „boactări” (băieţi mai mari) făcînd rău „bidighiilor” (băieţilor mai mici) sau cu un „pedagog” scelerat (Szanto) alegînd din arsenalul ticălo- şiilor cîte una potrivită pentru fiecare situaţie. Cînd victima începe să suporte tortura, desenul romanesc se tulbură, iar realismul de „iniţializare” explodează în fragmente intens-poetice, asociative ori sintetice. Oroarea e trăită cu minţile aproape rătăcite şi o înaripată imagina- ţie bolnavă. Cel care o descrie este, frecvent, cel ce o îndură, iar „evadarea” sa din terifiantul experienţei se produce prin hiperbolizarea ei epic-mistică. Tot felul de poveşti luxuriante cu dejecţ ii reale apar în paginile romanului, derulate de un „vierme” (protagonistul, unul dintre copiii chinuiţi) cu capul plin de basme întoarse în negativ. O voce ascunsă, răsunîndu-i în creier, le desfăşoară pe o spirală abisală, luînd episodul concret, insuportabil altfel, şi îmbrăcîndu-l în fantasme compensatorii. Înainte de a deveni un „soldat” credincios al lui „tătuca” (însuşi Ceauşescu), personajul trece prin toate fazele de umilire. Iar de la un punct, cele două dimensiuni nu se mai diferenţiază în conştiinţa distrusă a cobaiului care a asociat, pînă la indistincţie, suferinţele îndurate cu imaginarul personal. Realitatea atroce şi irealitatea fantasmatică tind să se amestece şi să se facă una. Din păcate, fiindcă hîrtia păstrează o anumită pudoare (nu în literatură, dar în critică), nu pot ilustra printr-un citat interpretarea de mai sus.

După o a treia carte remarcabilă, într-un gen diferit de cel în care a debutat, Nicolae Avram este una dintre certitudinile generaţiei sale literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara