Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Insomniile fertile de Mircea Anghelescu


Nu stiu să fi scris cineva despre cartea lui Edgar Reichmann Un insomniac de la Dunăre, desi ea a apărut - la Ed. Albatros - ăncă la sfărsitul anului trecut si desi ea merita cu prisosintă să fie semnalată cititorului. E adevărat că si eu am citit-o tărziu si asa se explică de ce scriu abia acum despre ea.
Cartea nu poate fi introdusă usor ăntr-unul din genurile canonice pentru că, desi este ăn mare parte memorialistică, nu se limitează la amintirile personale, acestea fiind completate cu informatii istorice si culturale, cu meditatiile - oh! fără nici un fel de pretentii - asupra trecutului si viitorului imediat la care are dreptul orice constiintă activă trecută printr-o viată de ăncercări, cu mici anecdote morale. As spune, cu oarecare sfială pentru cuvăntul grav care ămi vine ăn minte, că este o carte de amor, o mărturisire de iubire pentru o tară si o cultură pe care autorul a fost nevoit să o părăsească acum vreo patruzeci de ani. Descendent al unei familii evreiesti ănstărite din Galatii tihniti si cosmopoliti din perioada interbelică, Edgar Reichmann este nevoit să emigreze ăn Franta ăn 1957, cu sapte ani ăn urma părintilor săi, cănd se convinsese că, subiect al unui "dosar" de cadre imposibil, toate drumurile ăi erau ănchise aici. Dar de fapt autorul n-a părăsit decăt tara (tara de atunci), nu si cultura, si nici limba ăn care scrisese primele pagini de literatură, căci el a fost ani ăndelungati functionar UNESCO si ziarist atasat problemelor românesti, si el este ăncă, la cei saptezeci de ani ai săi (pe care nu-i arată), unul din principalii dacă nu chiar principalul comentator al evenimentelor culturale si literare românesti ăn presa franceză, si ăn special ăn paginile dedicate cărtii ăn influentul ziar parizian Le Monde.
Apropierea lui Reichmann de Sebastian, amăndoi veniti din marile orase cosmopolite ale sudului tării, obligati amăndoi să ănfrunte valul crescănd al antisemitismului oficial la sfărsitul anilor treizeci, nu se opreste la aceste date biografice: amăndoi sănt, cum spune Sebastian, "oameni de la Dunăre", legati de acest peisaj si marcati de pragmatismul pe care ăl presupune viata ăn acest cadru specific, defavorabil speculatiei sterile dar nu si visării, poeziei, prieteniei. Amăndoi se simt si evrei, si români, si nu văd nici o contradictie ăntre acesti termeni, crescuti fiind ăntr-o atmosferă liberală, ăntr-o societate stabilă din punct de vedere economic (indiferent de situatia personală: Sebastian provenea dintr-o familie foarte săracă) si cosmopolită din punct de vedere cultural: micul Eddy nu vedea nici o piedică să ciocnească ouă rosii la Pasti cu colegul său Gheorghită, după cum colegul lor Aristides Metaxa găsea firesc să recite versurile lui Eminescu "Cine-au ăndrăgit străinii/ Mănca-i-ar inima căinii...", iar Lionea Abramovici să-l aplaude. Nu erau ei români ca oricare altii, "si cum să nu-i urăsti pe toti acei răi care nu ne lasă să trăim si să străbatem frumoasa noastră tară?"
Pe fondul acesta idilic, cum sănt oricare amintiri din vărsta adolescentei, dar ăn care nu mă pot ămpiedica să nu văd si un sămbure de realitate si deci si o mare sansă pierdută atunci de societatea românească, se grefează apoi evenimentele istorice cunoscute (legile antisemite ale guvernului Goga-Cuza; Diktatul de la Viena; ultimatumul sovietic si raptul Basarabiei; ănceputul războiului), care nu au, toate, consecinte imediate ăn viata adolescentului si a familiei sale; ele nu vor ăntărzia ănsă mult, si tăvălugul istoriei va trece peste ei, cum va trece peste toată tara. Văzute ăn secvente izolate, imagini fragmentare dar pregnante ale descompunerii unei lumi si a unui mod de viată care păruse etern, evenimentele reflectate ăn mintea martorului de atunci sănt resuscitate si comentate de martorul de astăzi, cu experienta si cu răspunsurile oferite de jumătatea de secol trecută, căci cartea nu este doar filmul unei perioade, ci si analiza ei retrospectivă. Toată incursiunea ăn trecut este prilejuită de revenirea scriitorului ăn tară, prima sa revenire după o "absentă atăt de ăndelungată", prin 1991, si de confruntarea sa cu cel care fusese. Problema identitătii nu se pune, deci, numai din punct de vedere cultural si etnic, ci si din punctul de vedere al intelectualului fortat la exil, la o schimbare totală a parametrilor existentiali: ăn loc să privească lumea si realitatea de la răsărit, de pe malul Dunării sau al Dămbovitei, si din interiorul unei societăti si unei limbi "mici", el o face acum de pe malul Senei, din interiorul societătii franceze, care l-a asimilat si ăn care autorul trăieste fără nici unul dintre complexele păstrate pănă la moarte de părintii săi. Mă emotionează, trebuie să mărturisesc, mai multe lucruri ăn această carte pe care as dori-o citită de foarte multi tineri, dar cel mai mult mă miscă o concluzie indirectă din aceste amintiri, altfel foarte sobre: aceea că părintii săi - tatăl, ofiter rănit pe front ăn primul război mondial si decorat, mama care "s-a simtit mereu româncă si chiar era, cu toată groaza pe care o avea fată de tiranie si de discriminări" - se considerau români si la Paris, ăntr-o societate care ăi adăpostea temporar: "adu-ti aminte că, acum, noi suntem refugiati", cum ăi repetau ei mereu.
Venit ăn vizită aproape rituală, nu numai ăn Bucurestii tineretii sale, unde s-au născut si au murit repede primele sale avănturi socialiste, ci si ăn Brasovul care păstra ăncă patina vechiului oras saxon, dar si românesc, la Sinaia, la Predeal, localităti care au marcat copilăria sa cu imagini de neuitat, Edgar Reichmann ăsi caută si vechii prieteni, colegi de altădată, cunoscutii cu ale căror destine s-a intersectat propriul său destin ăntr-un anumit moment: Ion Iliescu a devenit presedinte, Jancsi Steinberger a devenit respectatul profesor Ion Ianosi, unii au murit, dramatic, ăn lagăre, altii de moarte "bună", iar altii ăsi continuă o existentă normală, căt de normală poate să fie o existentă trecută prin atătea si atătea ăncercări. Si ăn momentul plecării, pe scara avionului, adevărata ăntrebare care a persistat tot timpul ăn subtextul rememorărilor sale, capătă formă: "Ce demon mă ămpinge să revin spre trecut, ăntre cei care au fost călăi, complici, victime sau indiferenti? Sunt oare atins de acel teribil complex, numit de Stockholm, care se defineste printr-o monstruoasă complicitate dintre fostul prizonier si vechii săi paznici? Oare nu mă las dus, contra vointei mele, de valurile căldute ale unei nostalgii ăngăduitoare?"
Textul nu dă răspuns acestei ăntrebări dramatice si perfect legitime, dar cartea da; răspunsul este chiar faptul că a scris-o pentru a-si expune dilema ăn fata noastră si, odată cu ea, si fragmentele de trecut, de identitate, de atitudine; oricăte contradictii ar fi ăntre ele si oricăte asperităti, ele nu se anulează, nu se desfiintează reciproc, ci se ănsumează, pentru scriitorul Edgar Reichmann, care ăsi alege materia romanelor sale din lumea românească, asa cum ăsi alege subiectul foiletoanelor sale critice mai ales din literatura românească, dar si pentru prietenii săi din exil pe care-i aminteste ăn aceste pagini, pentru marele editor care este Const. Tacu - initiatorul si editorul celebrei colectii Cahiers de l'Herne - sau pentru arhitectul Gheorghe Rosetti. Este una dintre cele mai importante si mai oneste cărti asupra problemelor societătii românesti din ultimele cinci-sase decenii, o mărturie de o sinceritate care nu exclude discretia si de un curaj personal care nu lezează decenta; traducerea ei românească, la cătiva ani după editia franceză, pune ăn circulatie ăn mediul său natural un text savuros - de neuitat reconstituiri ale vietii unei familii burgheze de altădată - si o dezbatere la care săntem parte cu totii.