Liirismul rezistă greu trecerii timpului. Mult mai viu rămâi când scrii aşa:
Ce mi-a folosi c’a zice, după vreme, un nepot,
Dobitoc fără simţire, fără carne, fără bot:
„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă cobor
Tot prin spiţă bărbătească chiar din
Vasile Pogor”.

„Sunt bine, sunt prea bine, sunt bine, sărut mâna.” Îl citez pe Al. Depărăţeanu, dintr-o discuţie cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl asigură că „Moartea iarăşi scofâlcită,/ Şi-nvelită / În linţoliul infernal, / Fuge tare,/ Fuge tare tot pe cal!”.
Budai-Deleanu, patru pagini şi jumătate, Asachi, cincisprezece. Deci, nu trebuie să aştepţi până la Bacovia şi la Mateiu Caragiale ca să descoperi un Călinescu limitat.
Se amuză să scrie despre Mumuleanu cu lexicul lui Mumuleanu şi ies pagini nu de critică – de altfel, ce rost ar fi avut?, ci de prozator.
Pune alături versuri din Cârlova şi din La Harpe. Îl prefer pe Cârlova, cu mult. Franceza ucide poezia („Le soleil, plus brillant au bout de sa carrière”), trebuie să fii mare poet ca să-i faci faţă. În schimb, pe Cârlova tocmai limba imatură îl face atrăgător: „P’acea plăcută vreme, în astă tristă vale, / Pe sgomot mai de lături eu totdeauna vin”.
Până unde am ajuns, Istoria nu-i istorie a literaturii, ci a scriitorilor şi a oamenilor din domeniu, completată cu citate din opere şi observaţii – judicioase, e drept - asupra lor. Cu excepţia lui Budai-Deleanu, nivelul autorilor justifică metoda. Ce rost ar fi avut să se afereze critic în legătură cu Hrisoverghi? Însă gheara leului se simte din loc în loc: „Monologul ce urmează, e somnoros, monoton ca un descântec, cavernos”.
Cântarea României, înecăcioasă şi nesuferită atâtor generaţii de şcoleri, este expediată pe drept cuvânt. Toată atenţia revine memoralisticii lui Alecu Russo, tot pe drept. Degeaba! Cât a fost el de Călinescu, n-a reuşit s-o impună atenţiei. Şi astăzi, în memoria culturală tot pompieristica aia de Cântare a rămas.
Despre colonelul Lăcusteanu cea mai bună pagină de până acum. Dar şi două rânduri memorabile ale acestuia: „…aşa este soarta noastră a Românilor. Cine se scoală mai de dimineaţă, acela te ia de păr”.
Şi o idee interesantă a lui Camil Petrescu, fan al colonelului. O găsesc în Istoria critică, cu care confrunt. Stilistica junimistă, maioresciană, care s-a impus, s-a făcut cu „o sacrificare a autenticului şi a pateticului, a străfundurilor psihologice aproape dureroase”. Sacrificând toate astea, după cum şi mahalagismul, cu culorile lui, Maiorescu ne-a pus în ordine, dar ne-a şi împuţinat..
„De unde a luat Adam şi Eva ac şi aţă de-a cusut frunzele de măslin, în vreme ce atunci nu era încă o fabrică?” Lui Călinescu întrebarea asta pusă de Negruzzi unui dascăl îi „răsună” ca un hohot de râs. Nu am aceeaşi idee despre umor.
Văzând cât citează din Anton Pann, ca şi din alţii, îmi vine în minte o vorbă (a mea): ce-i prea mult e cam mult.
Trecerea vremii se simte în prea marele spaţiu oferit unor autori deveniţi inexistenţi. Două pagini jumătate lui S. Stamati, faţă de patru jumătate lui Budai-Deleanu, n-ar fi de conceput la un istoric literar actual. Pe de altă parte, prin scoaterea din joc a câte unui scriitor neînsemnat se pierd definitiv versuri şi fragmente încă vii. Cred că în nomenclatorul de meserii literare ar trebui să existe şi aceea de vânător de epave. Cel care ar scoate la iveală micile comori din marele balast.
Nu sunt convins că vânătorul va fi destul de meşter ca să descopere la Boliac, precum Călinescu, „dovada unei mari imaginaţiuni şi a unei amplitudini lirice excepţionale”, ori „aptitudinea viziunii grandioase”, „solemnitate lirică” şi, oarecum oximoronic, „o artă decorativă vrednică de un Th. Gautier”.
La G. Sion, într-o pagină de proză uimitor de corectă, dar şi agasantă prin nasul pe sus, deodată coana Profiriţa lasă să-i scape un admirabil „se duce cu Franceza lui la dracu”, pentru ca imediat să-i ia înainte coanei Joiţica: „…ce mă fac eu? Să mor?”.
Criticul obţine efecte delicioase din nesiguranţa limbii, ardeleanul autor al imnului nostru naţional – patriot român care nutrea şi speranţa că Franz Josef avea să-l „reagă luminat” – fiind, cu „paserica din colivie”, pe un loc fruntaş.
„Bineînţeles oda n-are nici o noimă.” E vorba de Alecsandri. Farmecul şi autoritatea critică stau în „bineînţeles”.
E destul să citeşti „Vin’ în lumea fericită/ Cu voinicul ce te cheamă”, sau „Nici micuţă, nici năltuţă, / Numai bună de drăguţă”, ca să înţelegi cât de prostesc e dipreţul pentru diacronia literaturii. Eminescu se trage din Alecsandri şi din alţi poeţi. Meritul lui nu e în naşterea din nimic, ci în ce a făcut din ce a moştenit.
Grandea a scos „o grindină” de ziare efemere. Geniu al formulei. Ion Ghica ne-a dat un „muzeu Carnavalet”. Dar dincolo de asta, şi de mereu bogata biografie, aprecierile – altfel juste – sunt atât de sumare, citatele atât de multe, încât se poate spune că tot ce face marele critic este să-i mijlocească lui Ghica un autoportret.
În sfârşit, veni Maiorescu. Biografia nu mai e scrisă doar cu har, ci analizează persoana, opera nu se mai reduce la citate, tot ce se spune e pregnant. Însă nu-i vorba că e deodată bun. E că-i atât de bun încât îmi spun că e şi păcat să-l citesc chiar astăzi, după o zi crâncenă, înecată în vorbărie, când mă simt aşa de buimăcit.