Cea mai frumoasă parabolă este aceea, musulmană, cu Profetul Muhammad şi beduinul, în care acesta spune: „…dacă Domnul mă va cerceta pentru păcatele mele, Îl voi cerceta şi eu pentru iertarea sa”. Ceea ce auzind, îngerii uită să-şi cânte cântecele de slavă, pentru că, de bucurie, plâng.

Nu observasem: în grădina Ghetsimani apostolii adorm „de tristeţe”. Ce frumos! Iisus n-ar mai fi trebuit să le reproşeze, poate, că nu l-au vegheat.
Îmi amintesc o secvenţă din trecutul meu de spectator fotbalistic televizual. La Londra, într-un meci în care încasa fără vină multe goluri, Rică Răducanu s-a comportat ca un măscărici. Întrebat de jurnalişti ce-l apucase, a răspuns: „Eram aşa de trist!”.

Suntem aruncaţi, heideggerian, spune Pleşu, în străinătatea exteriorităţii, a inautenticităţii. Cam asta găsim şi la Rilke, în a patra elegie duineză: totul e subterfugiu în ce facem aici. „Nimic nu-i el însuşi.” Nimic nu e autentic, nimic nu e consistent.

„Pentru o recepţie deplină a mesajului evanghelic, trebuie (…) să consolidăm dimensiunea feminină a interiorităţii noastre…” Asta face şi scriitorul, având însă şi el nevoie şi de Semănător, de factorul masculin. Dacă, lipsindu-i, are numai feminitate, va fi diletant. De unde decurge că sămânţa este gând. Chiar când lucrează cu sensuri, diletantul este un decerebrat. Recunosc şi semnez.

Citind cartea lui Andrei Pleşu şi observând cum îşi dezvoltă şi ramifică ideea, intuiesc mai bine, prin contrast, ce înseamnă să înţelegi fără să gândeşti. Îţi vine o idee, o formulezi – şi atât. Lipseşte rămurişul, lipsesc interstiţiile, capilarele prin care se răspândeşte sângele în organism. De unde nu numai simplitate, dar şi o anumită grosolănie a ideii, care trebuie gătită, asezonată, nu trântită pe masă ca o ciosvârtă, cum adesea mi se întâmplă să fac.

Andrei Pleşuscrie despre „haloul de cinism al oricărei piruete satirice, când ea nu evită facilităţile locului comun”. Cred că prea pune totul în acelaşi sac. Aş despărţi. Aş spune, autoscopic, că pericolele acestui fel de a scrie sunt ori cinismul şi răutatea în ironie – nu neapărat satiră –, ori facilităţile locului comun. Probabil cad şi într-unul şi în celălalt, dar pe rând.

„În loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente…” De câte ori nu mi s-a întâmplat! De câte ori, la conferinţe, comunicări, mai ştiu eu la ce, în loc să caut să aflu ce aş putea să culeg, m-am întrebat ce aş putea să opun. Pentru ca, drăgăliţă- Doamne, să mă ridic băieţaş, să mă desprind din masa de ascultători şi să mă uit, de sus, de jur-împrejur. Să spun ce, pasămite, am de spus. Aici, cam tot asta fac.

Citesc într-un târziu un comentariu excesiv ideologizat, de ai zice că Iisus a fost un candidat la deputăţie socialist pornit în campanie electorală, comentariu în care se ignoră că pentru Andrei Pleşu omul prost nu este „omul simplu, de jos” şi nici omul lipsit de facultăţi intelectuale. La el, prostia e mai degrabă spiritul critic infatuat. Chiar dau peste citate edificatoare, pe care la lectură le scăpasem din vedere, dar acum mă fac să tresar: „deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii”, „o formă de infantilism mental”, „o râzgâiere a minţii, ca formă de proastă creştere intelectuală”. De toate astea nu ştiu cât sunt de străin. La drept vorbind, m-aş mira să fiu.

Alarmată de cât costă gazul, T spune: „–Va trebui să notez cheltuielile. –Aş vrea eu să te văd!”. Mai trece o lună, iar vine avizul de plată: „-Chiar că va trebui să notez! –N-ai început? –Nu. -De ce? –N-am caiet. –O să intre în mitologia familiei caietul tău inexistent”.

Un iscusit hoţ de cablu, în colaborare cu Telecomul, care nu s-a alarmat, ne-a oferit o săptămână de linişte. Nu i-am mai ascultat pe domnii aceia care le ştiu pe toate. Decât că totul se plăteşte. Primul telefon, după ce s-a reparat defecţiunea, unul burduşit de comenzi. În loc să se rarefieze – „Să-l lăsăm în plata Domnului” –, corvezile s-au acumulat.

Nu uit să pun la reîncărcat, în priză, de câte ori mi s-a spus s-o fac, telefonul mobil. De folosit, încă nu l-am folosit, nici numărul nu l-am dat nimănui (inutil să spun că nici nu-l ştiu). Dar conştiincios, ca orice bănăţean…
(Recitesc după luni bune, şi îmi spun: „Aoleu!”. Mă reped şi-l scot din priză. De aseară stă acolo. Ori s-a stricat, ori nu mai trebuie să-l încarc două săptămâni.)

Acasă, am trăit printre oameni civilizaţi şi indiferenţi. Aici, la Bucureşti, sunt indiscreţi şi omenoşi. Eram la un chioşc de ziare. Din troleibuzul aflat în staţie, poate zece persoane îmi făceau semne alarmate. Nu înţelegeam. Chioşcarul: „Cred că v-au căzut bani”. Îmi căzuse un leu.

Corina s-a dus două zile la Londra, să-l vadă pe Maxone. Comentăm: „–La noi la facultate nu venea nimeni, nu aveau cu ce bani. –Ba, tata a fost o dată. Ştii în ce ne adusese ce ne adusese? –În ce? –Într-o paporniţă. –Da’ eu, ce geamantan aveam! Unul din lemn, de soldat”.

E de gândit la necesitatea banalităţii înalte, fără de care nu se poate consolida o cultură, aşa cum nu poate literatura fără scriitorii numai buni, nu şi mari.

În toate felurile e delectabilă diletantura. E o plăcere să nu te fixezi într-o poziţie sau alta, într-o părere sau alta, să nu ştiu dacă înseamnă ceva sau sunt numai abţibilduri ce fac eu aici.
„Fazanul” îmi scrie că nu suntem luaţi în serios. Eu, neştiind ce-i cu mine, nu ştiu nici ce ar fi de luat în serios. Cu el, lucrurile stau altfel. Se plânge că nu influenţează pe nimeni. În realitate, numai o direcţie constantă de gândire poate influenţa. El nu reprezintă una. Are un cap independent, imprevizibil. Nu-l poţi urma pentru că nu ştii unde-l găseşti. Rolul lui este de a deruta, până la a scoate din sărite. Dacă lucrul ăsta nu se întâmplă, el devine turnesolul mediocrităţii noastre: nu suntem în stare nici măcar să ne enervăm. Ba, nici măcar să tresărim.
(De atunci, n-a trecut un an. Fazanul nu mai incită pe nimeni. Se odihneşte, cum se spune, undeva pe drumul spre Tocile. Împrejur, numai dealuri. Măcar e un loc plăcut, i-am spus cuiva.Şi la ce foloseşte?, m-a întrebat omul, aspru, cu bun simţ.)