Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Iniţierea Crailor de Ioan BUDUCA

Abia urma scapă turma, într-adevăr. în alt limbaj, abia matul dă sensul unui joc de şah. Iniţiatic vorbind, abia moartea luminează sensul vieţii, iar mistic, abia apocalipticul ne scoate din (apoca)lipsa destinului.

Aşa grăit-a, după Mateiu, asfinţitul Crailor, magii împăraţi decrepiţi ai decrepitudinii însăşi a timpurilor.

E finalul, adică noul început, cum numai Ion Barbu a putut înţelege: "Da, asfinţitul Crailor, dar în cealaltă parte, odată cu stelele Scorpiei, răsăritul unui sens tragic şi nou...".

Vecernia de apoi, slujită de cei trei magi de la Răsărit, Craii: "mari-egumeni ai tagmei preasenine". Iar noi eram încă nerăscumpăraţi din trufie: "aşteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrşit".

De ce stelele Scorpiei? Mateiu nu situează vecernia de apoi în vremea de sub constelaţia aceasta. Dar, în tradiţia hermetic-alchimică, aceasta e zodia corespondentă procesului prin care elementul spiritual este separat de cel material, ceea ce în codul arderilor din athanorul alchimistului se petrece în cursul celui de-al optulea hagialîk: putrefacţia, sau moartea filosofală. Hagialîkurile fiind, aşadar, etapele iniţiatice (douăsprezece, 9 minore şi 3 majore) ale recuperării înţelepciunii pierdute la Cădere. Atunci cînd a început surghiunul nostru omenesc pe pămînt? Nu. Atunci cînd a început surghiunul nostru pe pămînt ca îngeri căzuţi în trufie. Căci nu omul este în exil aici, pe pămînt, zice gnoza, ci scînteia îngerească din el. Omul este făcut din pămînt, dar cu scînteie angelică în lutul din care e făcut.

Cei trei magi împăraţi, aflaţi aici, la porţile Răsăritului, în vremea cea mai decrepită a Căderii şi sub pana cea mai radical antimodernă din literatura română, îşi visează asfinţitul, care e al nostru al tuturor, potrivit apocalipsei evanghelice: "Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia de-a-ndaratelea, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului...".

Binecuvîntată limbă: "Şi ne topeam..." ar fi fost descrierea a tot ceea ce se întîmplase înaintea vecerniei de apoi. Mateiu descrie aceste întîmplări ca şi cum ar fi o iniţiere în decrepitudine şi îl înfăţişează pe viitorul deputat Pirgu ca hierofant al desacralizării radicale, dar şi hierofantul paradoxal care, cu spatele la transcendenţă, va fi şi cea din urmă călăuză spre transcendent.

Destinul Crailor nu are de-a face cu Orientul istoric din Balcani. Este figurată în treimea lor coruptă decăderea însăşi ("planetară", zice Marin Mincu). Decăderea istoriei. Decadenţa aristocraţiei. Decăderea spiritului în şi mai multă trufie.

Acum, după ce vom fi căzut de acord întrucîtva asupra faptului că antimodernii fixează axul central al modernităţii, avem a constata că în literatura noastră antimodernul radical a fost Mateiu Caragiale.

Antimodernismul său nu este polemic şi ideologic. Este organic. Tradiţia de la care se revendică nu este conservatoare, jucînd spre slava unei aristocraţii istorice, ci iniţiatică şi creştină. Nici măcar gnoza nu-i este imputabilă ca fiind de sorginte eretică, dat fiind că "teoria" despre surghiunul îngerilor pe pămînt nu a fost niciodată condamnată dogmatic.

Mai dificil pentru o lectură care s-ar dori riguros respectuoasă din punct de vedere dogmatic va fi să accepte că în cei trei Crai avem reapariţia celor trei magi, iar în Pirgu îl vedem, îmbrăcat în mentalitatea vremurilor moderne, ca într-o caricatură, aşadar, pe Cel care s-a întrupat chiar la originea acestor vremuri spre a aduce vestea bună a Apocalipsei.

Dificultatea acestei lecturi respectuoase vine din faptul istoric (care este o vină a teologilor) că vestea bună a împărăţiei a fost decuplată mereu de vestea bună a Apocalipsei, cele două fiind, în fapt, una şi aceeaşi unică vestire.

Iar Craii de Curtea Veche nu are de ce să fie citit ca un roman. Este un poem al uneia din căderile apocaliptice ale istoriei. Un mare poem. încă nu ştie cu adevărat cît de mare decît Ion Barbu.

Dacă ar fi să "traducem" ce a vrut să spună Ion Barbu prin "răsăritul unui sens tragic şi nou...", am avea nevoie de înţelesul nietzschean al tragicului, gîndit pentru lumea în care Dumnezeu însuşi a asfinţit. Pînă la asfinţitul lumii înseşi, hagialîkurile au a fi călăuzite sub condiţia unei duble Căderi, cea primordială, din vremea cînd Dumnezeu era viu, şi cea finală, din vremea nouă, cînd Dumnezeu a murit (împreună cu psihologia conştiinţelor care se ţineau pe sine în viul lui).

În lumea nouă, iniţierea (moartea filosofală) are a veni prin oameni ca Pirgu, reprezentanţii căderii finale, fără de care nici reprezentanţii celei primordiale (cei trei Crai) nu-şi vor mai putea împlini destinul. Iar iniţierea oficiată de viitorul deputat nu mai are cum să fie una ascensională, ci una descensională. Clepsidra lumii e întoarsă. Aurul filosofic e de aflat în putrefacţia mîlurilor infernale. Lumea veche a valorilor merge de-a-ndăratelea în raport cu lumea nouă (şi viceversa) spre un asfinţit dincolo de care răsăritul unui sens tragic şi nou nu-şi mai poate găsi expresia, aici şi acum, decît într-o melancolie castrată de principiul nostalgiei.

Antimodernul Ulise nu mai are un acasă al său. Este aruncat într-un timp viitor pe cerul căruia singura stea fixă ce se mai poate vedea (cu cel de-al treilea ochi al vechii gnoze) este Răsăritul de după Asfinţit.

Nietzsche a numit asta "ultra-omul". Mateiu a numit asta Curtea Veche. Filosoful a preferat un concept al revoluţiei. Poetul a ales o imagine a restauraţiei.