Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
„Inimi mari, tinere încă” de Cosmin Ciotloş

Foarte bună ideea lui Lucian Vasiliu de a-şi reedita Mona-Monada! El se alătură astfel unei serii de poeţi optzecişti de prim nivel1 şi consolidează un fenomen simptomatic pentru ultimii ani: acela al „resuscitării” (tipografice, desigur, dar nu numai) unor volume-cult (cel puţin pentru membrii generaţiei).
Gestul va fi având şi raţiunile lui practice, aceste cărţi din the early eighties fiind astăzi aproape intruvabile şi, deci, predispunând la o uitare comodă. Dar, personal, văd lucrurile un pic diferit. N-aş vorbi numaidecât despre o nostalgie a tinereţii pe care deja sexagenarii autori o resimt. Îmi este însă destul de clar că aceştia sunt conştienţi de momentul auroral pe care l-a reprezentat în scrisul lor deceniul al nouălea. Cu toate neajunsurile lui de ordin politic şi social, intervalul a fost unul extrem de fertil şi, în felul său, extrem de coerent. Se vorbea, între debutanţii de atunci, despre „generaţia optzeci” cu o fervoare prospectivă niciodată egalată mai târziu. (Altminteri, şi astăzi se vorbeşte despre ea, dar discursul e unul istorico-literar, cu alte cuvinte bilanţier). Chiar dacă desfiinţat în 1983, Cenaclul de Luni supravieţuia încă fie concret prin diverse „sucursale” (de felul Cenaclului Rapid sau al Cenaclului din Tei), fie, pur şi simplu, în spirit. Autorii care trecuseră pe acolo se studiau încă unii pe alţii cu exigenţa şi cu minuţia cu care se deprinseseră în clădirea din Schitu Măgureanu.
Aici aş zice că e punctul nodal: componenţii generaţiei optzeci nu sunt numai (atunci când sunt) nişte remarcabili scriitori, ci şi, mai presus de atât, ei s-au dovedit a fi excelenţi cititori. Aşa încât, înainte de a le oferi meritatul loc în istoriile literaturii, corect ar fi să îl subliniem pe acela pe care ei îl ocupă într-o latentă „istorie a lecturii”. Să mă fac bine înţeles: nu despre cantitate e vorba, ci despre un anume mod de a citi literatura. Glosam cândva, tot aici, folosindu-mă de conceptul lui Stanley Fish, pe marginea omogenităţii remarcabile a „comunităţii interpretative” optzeciste. Îmi păstrez opinia. A spune (cum au făcut-o, nu o dată, răuvoitorii) că poeţii generaţiei optzeci scriu toţi la fel e o enormitate (infirmată de evidenţă). Dar a observa că, de citit, ei citesc cam la fel e, cred eu, necesar.
Cum era citit Lucian Vasiliu în anii imediat următori debutului, ne putem face o idee citind dosarul de presă de la finalul acestei reeditări. Pe bună dreptate, colegii de contingent au văzut în el un autor foarte bun, gata să contribuie la stabilizarea unei direcţii nord-estice a poeziei optzeciste (alături de Liviu Antonesei, de Nichita Danilov, de Adrian Alui Gheorghe sau de Aurel Dumitraşcu). Lucian Vasiliu purta cu el fantezismul cultivat şi de alţi poeţi ieşeni mai vârstnici (Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru), adaptându- l însă unui limbaj care nu mai sconta numaidecât emoţia sau muzicalitatea calofilă. Avea, de la început, un realism crud, anatomic, o retorică dispersată şi un curaj (voi reveni asupra lui) admirabil.
Cum ar trebui să fie citit acum, la 33 de ani de la prima ieşire în scenă, e mai greu de spus într-un singur paragraf. Cert e că succesul atins cu Mona-Monada n-a mai fost niciodată reiterat. E drept că o anumită inerţie i-a făcut pe criticii cu auoritate să-l comenteze în continuare cu simpatie (Vasiliu era, în mod cert, un poet bun aflat într-o uşoară derivă). Eugen Simion l-a cultivat până târziu, scriind şi despre Mona-Monada (în România literară nr. 46/ 1981) şi despre (scuzaţi repetiţia) Despre felul cum înaintez (în România literară nr. 51/ 1983) şi despre Fiul omului (în România literară nr. 5/ 1987) şi incluzându-l apoi pe o poziţie privilegiată în volumul al patrulea al seriei Scriitori români de azi. Dintre cele trei, Nicolae Manolescu îl ia în calcul doar pe ultimul (în România literară nr. 24/ 1987) culant şi el.
Adevărul e că ambii critici admirau la Vasiliu ceea ce fusese de admirat, adică formula iniţială, din Mona-Monada, care în următoarele cărţi n-a făcut, din nefericire, decât să se perpetueze exsanguu. Li se întâmplă multor autori să „nu confirme” (e o expresie care-mi displace profund) aparenta excelenţă a începuturilor.
Aici însă e vorba chiar de excelenţă. Slavă Domnului, Lucian Vasiliu n-a intervenit decisiv asupra ediţiei iniţiale. Remanierile sunt în primul rând de ordin ortografic („â” luând locul lui „î”) şi de paginare, mai multe poeme compacte în 1981 fiind „sparte” acum într-o nouă dispunere strofică. Singura noutate veritabilă o reprezintă eliminarea unui paragraf onomatopeic din poemul Veciniada. Fragmentul „Se rostogoleşte/ cucuvaia din pom:/ BUF ! BUF ! BUF!/ Lumea exultă:/ A MURIT CUCUVAIA! CUCUVEAU! CUCUVEAU! CUC UVE AU” (p. 51 în prima ediţie) lipseşte, aşadar, din cea de-a doua. Interesant e că, deşi jocul sonor nu era cu totul lipsit de sens (el admiţând trimiteri barbiene), dispariţia lui nu afectează întregul. Poemul rămâne unul excepţional.
Plecând de aici, aş remarca existenţa unui filon datorat lui Ion Barbu în Mona- Monada. După ştiinţa mea, comentatorii l-au ignorat (preferând să-l lege pe Vasiliu de Tonegaru sau de alţii, mai tineri). Rău au făcut, pentru că, întâmplător sau nu, cele mai bune poeme din carte se revendică din această filiaţie. Vârful volumului, de pildă, Proprii ipostaze ale propriei geneze, îşi conţine „uvedenrodele” sale, „vir-o-con-goeo- lig”-urile sale, deghizate în manierisme formale de tot soiul:
„În ziua aceea,/ pe cât de vestită, pe atât de nenumită/ mă aflam închis într-un OU/ deţinut al Ordinului LANCEA UTOPIC?/ în numele unei/ DEZORDINI universale/ peste care DICTATOR era un vierme/ al cărui nume este foarte greu de/ pronunţat,/ ceva în genul ISZLMGMTCUSCEAUKI” (p. 28).
Încărcătura esopică a ultimelor două silabe trebuie să fi sărit în ochi încă din 1981 (e drept că, din motive evidente, micul calambur n-ar fi putut fi explicitat public pe atunci). Ca şi Budila-Express al lui Alexandru Muşina, acest poem e unul din marile poeme (cu substrat politic) ale ultimilor zece ani de comunism românesc. Afrontul continuă:
„În ziua aceea,/ DICTATORUL însuşi veni/ şi-mi puse din nou întrebarea fatală:/ VREI ALT| LIBERTATE? ÎMPOTRIVA TA?/ Drept care, obişnuit cu stereotipia/ răspunsurilor/ am gângurit/ într-o limbă cu totul moartă acum:/ ED ETLUM IRO AU’M’UTIVOL NI/ AETERENIT AEM/ IS ATADOICIN ARIURIB” (p. 28). „Cheia” e simplă, fără-ndoială, dar existenţa unei „chei” nu diminuează cu nimic meritele poemului, cu atât mai mult cu cât acesta se ridică, de la un prag încolo, la o înălţime (impropriu spus, dar e mai la-ndemână) metafizică.
Altă reuşită memorabilă e Secţiunea, o listă carteziană (a se vedea şi titlul) a întâmplărilor cu totul necarteziene:
„Mâine va fi Ieri. La miezul nopţii/ despic în două Inima:// a. văd chipul mamei în icoana/ unei îndepărtate biserici// b. provincia acuză dureri lombare// c. iubita îmi oferă şalul/ dar trupul meu/ e o himeră printre/ şacali şi hiene// d. după prima noapte de dragoste/ fratele/ îmi aruncă în aer/ depozitul de muniţie// e. Don Quijote/ întârzie să se arate prin nămeţi// f. sunt mut în limba mea/ natală// g. alt Petre Eremitul/ îşi mână turma spre Alep// h. clopot/ pe care nu îl trage nimeni” (pp. 36-37).
Foarte simplu spus: Lucian Vasiliu a căzut victimă criticii literare „de poezie”, gata să exulte în faţa discursului filozoficoid şi să gloseze în termeni şi ei filozoficoizi pe marginea lui. Or, traseul său poematic e, în mod natural, unul care întâi îşi edifică un inventar conceptual (mergând de la jocuri de limbaj până la raccourci-uri intertextuale) pentru ca abia apoi să-şi măsoare paşii până în zonele adâncimilor transcendente. Atunci, Vasiliu evaluează de şapte ori şi taie de şase. Construcţia volumului Mona-Monada o dovedeşte fără rest. Până şi numerotarea fals hazardată a poemelor ce împrumută titlul cărţii (după III urmează V, după V urmează VII, după VII, IX, după IX, XI ş.a.m.d.) e calculată acribios. Libertatea finală a poeziei sale e, fără excepţie, consecinţa unei constrângeri iniţiale.
Încurajându-l să se dezbare de această primă, strict necesară, etapă, recenzenţii i-au făcut un deserviciu major. Cum spuneam: foarte bună ideea republicării acestui debut. E un semn (deocamdată doar mecanic) de întoarcere la sine însuşi.

1. Enumăr, într-o ordine aleatorie, câteva titluri care au cunoscut relativ recente reeditări, în speranţa de a nu omite vreunul: Aer cu diamante (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan), Ed. Humanitas; Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina), Ed. Tracus Arte; Vânt potrivit până la tare. Tineri poeţi germani din România, Ed. Tracus Arte; Bucuria anonimatului (Eugen Suciu), Ed. Semne; Lucrurile pe care le-am văzut (1979 - 1986) (Alexandru Muşina), Ed. Tracus Arte; Lecţia de anatomie (Emil Hurezeanu), Ed. Tracus Arte; Izgonirea din Paradis (Denisa Comănescu); Cartea de iarnă (Ion Mureşan), Ed. Charmides; Levantul (Mircea Cărtărescu), ediţie anastatică, Ed. Humanitas, 1, 2, 3 sau... (Traian T. Coşovei), Ed. Tracus Arte. Cărora li se adaugă două volume cu statut special, Cântece de trecut strada (Florin Iaru) şi Aduceţi verbele (Marta Petreu), apărute în format electronic pe site-ul Liternet.ro. Sublinez că nu am inclus în listă antologiile de autor, acestea având un alt regim, străin de obiectul observaţiei mele.