Inga Abele, născută în Riga în 1972, este considerată în momentul de faţă una dintre cele mai puternice voci ale literaturii letone. Poetă, prozatoare, dramaturg de succes, ea obţine de două ori Premiul Anual de Literatură, cel mai prestigios premiu literar din Letonia. Din creaţia ei, menţionez romanele: Focul nu te va trezi (2001), Fluxul (2008), volumul de versuri Pragmaticul nopţii (2000), piesele de teatruCerbii negri (jucată deja în Letonia, Germania, Finlanda, Grecia, fiind şi ecranizată în 2006), Iarba de fier, Iasomia, în fine povestiri: Observaţii în timpul zăpezii (2004), Furnici şi bondari (2010), sau Natură moartă cu rodie (2003). Din acest ultim volum, vă prezint, un fragment din povestirea Oferiţi-mi o vioară.

(…)
Ea... ea era calmă, o lumânare aprinsă şi Biblia pe masă. I-am spus povestea noastră. Iar ea a zis imediat: „uite foaia asta, băiete, desenează-mi un copac.” Ilya s-a mirat: „un copac?” – Da, desenează-mi, te rog, un copac.”
Cât timp a desenat el, ea mi-a spus ce să fac. Când era luna în descreştere, trebuia să iau un fir de lână roşie şi să fac noduri: câţi negi, atâtea noduri. Era musai să înfăşor firul într-o hârtie şi să bag hârtia în buzunarul stâng. Apoi trebuia să mergem la o cocină de porci şi Ilya să ia hârtia cu mâna stângă şi s-o arunce peste umărul lui stâng în cocină. Şi să plece fără să se mai uite în urmă.
– Da. O cocină de porci. Vă închipuiţi? Chiar mi s-a făcut frică; îmi zburau gândurile prin cap ca albinele; scriam ce zicea ea, dar mâinile-mi tremurau, nu pricepeam nimic, notam întrebările pe un colţ de hârtie. Căci ştiţi, încă n-am învăţat asta – să fac ceva şi să gândesc în acelaşi timp. Dacă mă gândesc la ceva, nu pot să fac nimic, iar dacă fac ceva, atunci toate gândurile dispar. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră?
– Greu, da. Am întrebat-o: „Da’ unde să găsesc eu porci? Purceluşii de lapte-s buni şi ei? – Da, merg şi purceluşii de lapte.” Mi-a zis să întreb rudele de la ţară. Ideea e următoarea: porcii trebuie să ia în copitele lor negii, să tropăie peste ei. „Da’ de ce, am întrebat eu, trebuie să pun firul de lână într-o hârtie? – Asta, a zis ea, ca să nu-l mai atingă cu mâinile. – Poate fi şi un ziar? – Nu, zice ea, ziar nu, că se fărâmă greu, mai degrabă hârtie igienică, aia se rupe imediat.”
Ilya a ascultat şi el, cu ochii lui negri, strălucitori.
Pe urmă femeia i-a zis lui Ilya: „ieşi o clipă, băiete, că trebuie să-i vorbesc puţin cu bunică-ta.” Ilya n-a zis nimic, n-a spus că nu eram din familie, că eu nu eram bunică-sa. A ieşit din cameră.
Şi atunci mi-a zis: „văd un băiat extrem de talentat, a primit mari talanţi de la Dumnezeu, dar trebuie să ştiţi c-o să meargă până la capăt în toate şi încă nu-i sigur ce-o să aleagă – răul sau binele.” A desenat apoi pe o foaie de hârtie un plus şi un minus, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Înţelegeţi? Da sau nu?”. Eu cred că-i păream de pe altă planetă. Oboseala, un fel de teamă; chiar tremuram toată şi până la urmă am izbucnit în lacrimi şi am zis: „am înţeles lucrul ăsta de când l-am văzut prima oară!”
Dar ea mi-a zis: „nu mai plângeţi, nu vă îngrijoraţi, de ce bociţi?” Aşa că m-am potolit şi ea mi-a arătat hârtia: „vedeţi cum a desenat copacul. Crengile lui sunt ca nişte spini, aşa se apără el de lume, de-asta nu i se pot da ordine, nu trebuie să i se spună: „n-ai făcut bine”, ci „hai să ne gândim, oare ai procedat bine”? În felul ăsta o să ia singur o decizie.”
„Iar aici, ia priviţi cum a marcat pământul de sub copac – printr-o linie dublă. Şi aici, ia uitaţi-vă: a barat coroana, de parcă i-a făcut un acoperiş. De-aici puteţi deduce c-a pus deja baza vieţii, şi-a făurit singur viitorul. Nu veţi putea schimba nimic. Doar să-l trataţi cu blândeţe, cu iubire. Fiindcă băiatul ăsta e remarcabil – din caleafară de talentat. N-am întâlnit prea des aşa ceva.”
M-am pus iar pe bocit... M-am gândit: la ce bun toate astea dacă el doarme într-un pat-sertar, maică-sa nu-i niciodată acasă, taică-su nu l-a mai văzut de când s-a născut iar Babuşka nu pricepe nimic; degeaba îi explici, că ea se vaită întruna de fiică-sa: Daşa în sus, Daşa în jos! Cine să fie blând cu el, cine să-l iubească?”
Am şoptit doar: „şi cântă ca un îngeraş”, dar cred că femeia n-a auzit, fiindcă a adăugat în şoaptă: „şi mai e ceva: maică-sa l-a blestemat!”
Am amuţit. Pe urmă am întrebat: „cum să arunce o mamă un blestem asupra propriului ei copil?” „ – Uite aşa, poate! Gândeşte ceva rău despre el sau zice ceva rău! Sau poate nu că n-a vrut copilul ăsta când l-a purtat în pântec! Cine ştie, dar din cauza asta se mistuie şi el şi ea şi toată lumea. Să vină la mine cu Ilya, oricine ar fi ea – fiica sau nora dumitale! Musai să vină, c-o să vorbesc cu ea şi o să-l scap de blestem pe Ilya.”
Pe urmă l-a băgat pe Ilya înăuntru şi a început să-şi facă de lucru cu negii lui. Citea nişte fragmente din Biblie şi spunea şi nişte vorbe pe care le ştia pe de rost, îşi punea mâna pe o lumânare şi pe mânuţele negoase ale lui Ilya, iar când să plecăm, a mai zis: „după ceo să faceţi ce v-am zis, să nu vă mai uitaţi la negi, să nu vă miraţi, să nui atingeţi, să nu aşteptaţi nimic; nici măcar nu mai vorbiţi despre ei. Încetul cu încetul or să dispară de tot: până o să vă dezmeticiţi, au şi dispărut.”
– „Dar de ce s-a abătut nenorocirea asupra lui Ilya?”, am mai întrebat-o eu în timp ce ieşeam. Mi-a răspuns: „fiindcă cineva care ştia vorbele, a scăpat de negi cu o monedă sau cu o pietricică pe care a aruncat-o apoi pe stradă. Şi pesemne că Ilya a găsito, fiindcă un copil ia de pe jos tot felul de lucruri. Iar dacă dragostea de mamă nu-l apără, nenorocirile toate or să se ţină scai de el.”
I-am mulţumit şi am plecat.
– Aţi văzut, nu-i aşa, curtea-i pustie! Ne-am luat cu vorba şi nici n-am observat când au luat pisica din copac. Ei bine, da.
– Chiar aşa? Nu s-a înregistrat nimic? Absolut nimic? Nu, nu, mai verificaţi o dată, uitaţi-vă bine! Chiar aşa?
– Da, aşa e, nu se mai mişcă deloc... Mă rog, se mai întâmplă cu tehnica asta, nu se ştie niciodată... Dar nu vă faceţi griji, nu vă întristaţi, o să mai stăm puţin la masă: eu o să vă povestesc, iar dumneavoastră o să ascultaţi. Poate c-o să fie chiar mai bine aşa, fără atâta tehnică. Tehnica o să păstreze toate vorbele, chiar şi pe-alea de prisos. Şi pe urmă e ca într-un smârc – ceva care se afundă... Dar ascultând aşa, pur şi simplu, o să vă rămână în minte înţelesul. Iar dacă nu, asta e. Ce ziceţi? Nu vă grăbiţi, nu-i aşa?
Ce bine că nu vă grăbiţi! La ce bun să te grăbeşti, a început şi ploaia, o ploaie rece, care mucegăieşte totul şi înnegreşte frumuseţe de frunze. Da’ ştiţi, mie îmi place ploaia asta. Poate fiindcă-s născută toamna, tare îmi mai place toamna, chiar şi toamna asta neagră. Da’ să vă spun urmarea, ia ascultaţi! Nu-i deloc adevărat că nu se întâmplă nimic într-o viaţă de om! Doar aşa ni se pare nouă.
Poate c-ar trebui să vă dau telefonul vrăjitoarei? Dacă vi se întâmplă vreodată ceva...?
– Nu-i nevoie? Bine, dacă ziceţi că nu-i nevoie... Dac-o să aveţi nevoie, o s-o găsiţi dumneavoastră. Că nimic nu-i întâmplător pe lumea asta.
Poate încă puţin ceai?
– Bine. Deci am ajuns acasă cu Ilya, căzând amândoi pe gânduri. El, din pricina celor trăite, eu din cauza porcilor. Mai înainte aveam multe rude la ţară, dar atunci îmi mai rămăsese doar o soră. Aşa că am sunat-o, i-am explicat despre ce era vorba, dar aşa, în câteva vorbe, în linii mari. Ea a tăcut, s-a gândit o clipă şi-apoi mi-a zis: „eu am porci, dar n-am de gând să te las să intri cu băiatul în cocina mea. Nu se ştie niciodată.”
Am înţeles-o. Soră-mea are o fire dură, severă; mereu a fost aşa, pot spune că ea ne-a crescut, că era sora a mare. De-aia era ea aşa, neîncrezătoare. Dacă te gândeşti, era o chestie murdară – să-ţi intre nişte necunoscuţi în cocină, ca să scape de negi. N-ai de unde să ştii ce-o să fie. Chiar dac-a zis vrăjitoarea că porcii n-or să păţească nimic.
M-am tot gândit şi m-am frământat ce să fac. Am ieşit cu Micul Prinţ la plimbare, am mai discutat cu oamenii. Seara m-am întors acasă şi m-am uitat la ştiri, la televizor. La sfârşit au arătat grădina zoologică din Riga. Ultimele lor achiziţii, ultimele lor pierderi. Şi deodată, parc-ar fi tunat pe cerul senin – la grădina zoologică aveau şi o fermă, copiii de la oraş puteau să vadă şi ei animalele domestice pe viu, nu doar în poză! Precis că-s şi porci acolo!
Nu vă spun cât a râs Ilya, cât era de fericit! Zicea: „puţin îmi pasă mie de negi, eu vreau să merg la grădina zoologică, de când visez să ajung acolo! – Şşt, i-am zis eu, nu vorbi aşa, cuvintele au o putere extraordinară! Nu dispreţui negii, deie Dumnezeu ca porcii să ne poată ajuta!”
I-am zis să vină la mine a doua zi, imediat după şcoală, cât încă luna era în descreştere, ca să rezolvăm odată treaba aia. Nu i-am mai cerut voie Babuşkăi, ce să-mi fi zis? Nimic, doar aş fi aruncat alţi bani pe fursecuri.
Eram în ianuarie, în timpul săptămânii. Ningea, dar cerul era senin. Ilya a venit de la şcoală, îl aşteptam cu clătite şi ceai. Şi-apoi am început să tot înnodăm un fir de lână roşie. De îngrijorare îmi tremurau degetele, fruntea mi-era toată brobonită, ochelarii mi se aburiseră de tot, vă daţi seama – nu era deloc uşor, mâinile erau pline de negi – şi mă gândeam: dacă număr un neg de două ori sau uit vreunul, degeaba am mai muncit! În sfârşit, am isprăvit. Mi-am amintit şi de-ăi de pe picioare şi l-am pus la socoteală şi pe-ăla de pe pleoapă. După-aia am înfăşurat firul într-o hârtiuţă, l-am ascuns în buzunarul lui şi ne-am dus la grădina zoologică.
Ce excursie! O frumuseţe! Un fel de fâşii albe erau îmbrăţişate de soare, lăsând la iveală mai întâi o rază, apoi alta. Grădina zoologică era ninsă toată, pustie, fără nici un suflet... Iarna oamenii ajung rar acolo. Şi unde mai pui că era în timpul săptămânii.
Nici nu prea erau animale. Raţele stăteau pe pietre, focile se bălăceau. Nu prea l-am lăsat pe Ilya să se bucure de animale, i-am zis: „mai întâi trebuie să ne ocupăm de lucrurile importante.”
Ne-am dus la fermă. Zăpada strălucea şi mirosea a rumeguş, cărarea era curăţată, era frumos. La intrare neam întâlnit cu un bărbat cu o găleată în mână, fără îndoială un angajat; nea privit şi pe-urmă a plecat. Am intrat repede înăuntru şi m-a izbit pe loc mirosul ăla – exact ca-n copilăria mea! Lui Ilya nu-i trezea nici o amintire; el, un copil de la oraş, nu văzuse nimic de felul ăsta. Da’ totuşi sufletul e atras, ştiţi, sufletul îşi aminteşte. Ilya era ca fascinat. Viţelul dormea în grajd, iar alături erau purceluşele vânjoase, frumoase, albe. I-am zis: ia te uită, ce bine, porcii! Dar el a zărit o vacă, precis că era prima din viaţa lui. Vaca era mai departe, zgâindu-şi capul pe deasupra porţii. Neagră, cu o pată albă pe frunte – o vacă frumoasă, cu pielea netedă. Şi Ilya s-a repezit la ea, a îmbrăţişat-o, s-a cuibuşit la sânul ei şi au rămas aşa, amândoi. Amândoi cu ochii închişi. Ilya şoptea: „văcuţă drăguţă, micuţă văcuţă drăguţă...” Iar vaca se purta şi ea cam ciudat, de parcă înţelegea tot, încremenise, nu alta. Înţelegeţi câtă iubire avea Ilya în el?
Mie îmi fugea pământul de sub picioare şi mi-am zis: „o să se întoarcă paznicul, o să-şi facă iar de lucru cu animalele, trebuie să ne grăbim!” Lam strigat: „haide, Ilya, vino mai repede, o să te uiţi la animale după aia!”
S-a dezlipit în sfârşit de vaca aia, i-a mai mângâiat o dată luna albă dintre coarne şi a venit la mine. Ne-am dus la purceii care ne priveau ridicându-şi râtul mic şi roz, întrebându-se parcă de ce eram aşa solemni, aşa ciudaţi. Le-am întors spatele, Ilya a aruncat firul de lână pe deasupra umărului stâng şi a mai zis câteva vorbe, nu mai ştiu precis ce. I-am şoptit: „să nu care cumva să te întorci!” După care am luat-o la fugă. La poartă am dat de bărbatul ăla, terminaserăm la ţanc.
Ilya se cam văicărea, fiindcă în graba aia n-a mai avut timp să se uite bine la vacă, dar eu i-am zis: „las-o pe altă dată”, şi-atunci a oftat. Ştiţi, era ca un adult, ştia să preţăluiască lucrurile, că grădina zoologică era un moft scump pentru nişte oameni ca noi şi că n-avea să revadă prea curând vaca.
În schimb, ne-am uitat atent la toate celelalte. Ce bucurie pe noi, ce încredere! Parcă mă întorsesem cu nu ştiu câţi ani în urmă, zburam cu o palmă deasupra pământului. Şi Ilya la fel. Am râs, am vorbit, cerul era limpede. Un altfel de cer!
La hipopotami puţea de-a binelea, dar Ilya nici n-a simţit duhoarea. Ochii i se alungiseră ca şi faţa, el însuşi – palid rău, amuţise, devorând totul dintr-o privire. Admirând. Hipopotamul ăla uriaş şi puii din junglă.
Dar eu – credeţi c-am fost prea des la grădina zoologică? Poate de 3-4 ori în toată viaţa mea. Atunci însă priveam totul cu ochii lui Ilya şi ştiţi, totul părea important, minunat, straniu. Îmi amintesc elefantul – mă treceau fiori pe şira spinării, aşa bizar era – Ilya şi elefantul ăla. Dincolo de grilaj se zăreau în penumbră un munte uriaş, nici un oftat, trompa nemişcată şi totuşi era acolo, în picioare – la doi paşi de noi. Ilya s-a postat în faţa lui şi am încremenit amândoi. Am şoptit: „Ilya, ce cauţi acolo?” El a răspuns încetişor: „eu şi elefantul ne privim în ochi...” Abia atunci am văzut că-n faţa lui Ilya apăruse un ochi de elefant. Un ochi gălbui, mititel, dar unul adevărat. Iar ochii lui Ilya cu ochiul ăla... Nu ştiu cum să spun...
Şi la cocori era tare frumos. Acolo sus, pe deal, erau cocori din Japonia – mari, coloraţi, frumoşi. Am trecut pe lângă ei şi un cocor a scos un ţipăt – lung, melancolic, fâlfâind din aripi. Iar Ilya i-a răspuns cu glasul lui frumos. Ştiţi, el are ureche... i-a răspuns exact ca un cocor. Sută la sută. Şi tot stolul s-a înălţat, şi-a luat avânt dând din aripi şi ţipând. Ilya le-a răspuns. Şi-apoi i-au răspuns şi cocorii. Ilya a râs şi a zis: „eu le zic vorbe de-ale lor, aşa, la ureche, dar nu ştiu ce înseamnă. Poate că-i îndemn să se revolte, să fie liberi?” Şi a devenit aşa de vesel după ce-a văzut cocorii; s-a urcat pe deal legănându-şi braţele, acolo unde erau focile, deasupra lacului şi s-a căţărat pe parapet, începând să cânte. Era atât de frumos, atât de liber! După-aia l-am întrebat ce cântec era. A zis: „l-am inventat pe loc” – şi cuvintele şi melodia! Multe am mai trăit noi acolo, în locul ăla.
Când am ajuns la ursul alb, eram deja obosiţi. Poate că din cauza emoţiilor sau a aerului tare, dar acolo brusc a devenit totul oribil. Nici o mişcare pe câmpul acoperit de zăpadă. Cuşti mari de ciment. Goale toate. Cu excepţia ultimei, unde se agita un urs alb, singuratic. Făcea câţiva paşi. Ca un prizonier. Înainte şi înapoi. În faţă şin spate. Iar când călca, se topea gheaţa, de se vedea pietrişul. Asta însemna că nu se oprea deloc! Că nu se schimba nimic. De dimineaţa până seara. Tot timpul la fel, mereu, mereu la fel. Ursul, chircit tot, cu buze negre şi răsucite, ca ale unui nebun. L-am privit un moment şi ne-am întristat amândoi. Am văzut că Ilya îşi vârâse şi mai mult mâinile în haină. Am luat-o la picior.
În ziua aia a fost ultima oară când l-am auzit pe Ilya cântând. Deatunci n-a mai cântat niciodată.
Mă aşteptaţi puţin... să-mi torn câteva picături de valeriană pe o bucăţică de zahăr? Prietena mea, valeriana, mă ajută şi la bine şi la rău. Soră-mea zice că şi corvalolul e bun, dar e prea tare pentru mine. După-aia începe să mă strângă aici, în piept...
– Chiar aşa? Plecaţi deja? V-am speriat?
– Dacă vă grăbiţi, vă înţeleg. Mai staţi puţin, să aprind lumina pe hol.
– Păcat că trebuie să plecaţi aşa de repede. Parc-aţi fugi, nu alta. Spuneţimi, sper că nu v-am jignit cumva... Sa întâmplat ceva?
– Mă rog. Şi dumneavoastră la fel, numai bine vă doresc.
– O să închid. O, aşteptaţi puţin, v-a rămas aparatul pe masă!
– Dar ce s-a întâmplat, fata mea? De ce plângeţi pe scară? Laïnè? Spuneţimi vă rog! Doamne, Dumnezeule, de ce plângeţi? De ce! De ce? Veniţi înapoi, haideţi, poftiţi, vă rog, înăuntru!
– Haideţi, luaţi un pic de valeriană.
– Vă rog, chiar vă rog, pentru nimic. Beţi puţină apă! Ce s-a întâmplat?
– Bine, bine, dacă nu vreţi. Dar, vă rog, nu mai plângeţi!
– Poftim?
– Cum aşa – singură??
– A plecat? Şi era un om ca lumea? Of, dar ce întrebări mai pun şi eu – cum să fie un soţ bun dac-a plecat? În ziua de azi bărbaţii sunt nişte răsfăţaţi; ei nu se gândesc la nimic. Câte degete la o mână, atâtea femei care-i urmează şi-n iad, la un simplu semn.
– Haideţi, vă rog, serviţi-vă.
– Aveţi copii?
– Doi? O la la... Păi de-asta plângeţi. V-aţi gândit la ce v-am povestit eu sau doar aşa, v-aţi gândit la dumneavoastră? Da’ nu-i nimic, o să treacă.
– Da, da, o să treacă. Ce să faci? Cu timpu’ o să treacă...
– Nu, nu-i vina dumneavoastră, nu! Trebuie să vă scoateţi asta din cap. Nimeni nu-i de vină că rămâne singur. Vă rog, luaţi loc!
– Da, e cam strâmt aici, n-ar fi mai bine să mergem în cameră...? Haideţi, poftiţi; aşa-i, prea am stat mult timp jos! N-am mare lucru aici, câteva tablouri, câteva cărţi. Nu intră prea multe lucruri aici. Nu, nu-s tablouri de valoare, dar sunt frumoase. Priviţi-le! Nu mai plângeţi, haideţi, vă rog! Nu trebuie. Uitaţi-vă mai bine la tablourile astea! O să treacă...
E unul din pictorii noştri, era încă pe vremea ruşilor, un bătrânel care nu locuia departe de-aici, picta aici pe pod şi pe-urmă îşi vindea tablourile lângă pescărie. Cred că le-am luat cu trei ruble. Da’ tare mult îmi plac, mai ales ăla cu norii. Şi avem şi un cartier frumos, poţi vedea până departe. Mai ales dacă te urci pe pod... Vezi până tare departe.
Da, luaţi loc pe canapea, puneţi-vă o pernă la spate. Eu o să stau pe scaun.
Vedeţi – a trecut. Nu trebuie să vă puneţi în cârcă lucruri pe care nu le puteţi schimba. Niciodată.
– Tot despre Ilya? Nu, n-o să mai zic nimic. Nu prea mai am ce să zic.
Ştiţi, am cam obosit şi eu.. Nu prea-i uşor să povesteşti; când spui lucruri de-astea, parcă le-ai mai trăi odată, iar inima nu-i nici ea din piatră, începe să bată tot mai repede, de vrei sau nu.
– Da, deci putem spune că s-a terminat cu bine.
Mă rog...
Şi s-a întâmplat exact aşa cum a zis vrăjitoarea. Mâinile lui au scăpat de lepra aia treptat-treptat. La început ne mai uitam amândoi la mâini, mai trăgeam cu coada ochiului, ştiind prea bine că nu trebuia s-o facem. Ilya venea de la şcoală, îl mângâia pe Micul Prinţ, iar eu – ca din întâmplare – îi priveam mâinile, pe urmă mă întorceam şi-mi spuneam: „nu mă mai uit”, încercând să schimb imediat subiectul. După aia m-am obişnuit să nu mă mai uit şi nu mă mai tenta deloc.
Şi într-o zi... să fi fost prin martie; totul în jur era luminos, vesel, se înseninase iar... Ilya cobora pe scară, iar eu mă pregăteam să încui uşa. Îmi aduc aminte – lumina inundase scara, spaţiul întreg. Şi Ilya mă salută şi brusc îşi duce mâna la obraz. O mânuţă caldă, blândă, se uită lung la ea şi mă priveşte bucuros, pupilele ochilor lui sunt mari, negre, strălucitoare. I-am luat mâna într-a mea, uite-aşa, i-am întors-o pe ambele părţi şi am pipăit-o, am mângâiat-o şi i-am umplut-o cu lacrimile care mi-au inundat ochii. Nişte mâini curate, ca şi cum n-ar fi avut niciodată negi. Şi-abia atunci am observat că avea degete frumoase, lungi, fine, ca un adevărat muzician! Pe-urmă mi-am amintit că nu trebuia să-i mai pomenim pe negii ăia nenorociţi, mi-am dus degetul la buze şi-am zis: şşt! Stăpâneş te-te! Nu zice nimic! Nu te bucura! Iar el a zâmbit, drăguţ din cale-afară, chiar era un băiat frumuşel! Şi-a dus degetul frumos la buze, ne-am privit complice şi ne-am despărţit. Asta a fost tot.
– Eu? Nu, nu, eu nu i-am schimbat deloc viaţa, serios vă spun. Am vrut, dar n-am reuşit.
(...)
– Cum? Ilya?
– Nu, nu ştiu. De unde să ştiu?
– Nu, la televizor mă uit rar deacum, foarte rar...
– A câştigat? A, da?? Doamne Dumnezeule! Cum ziceaţi că se numeşte, mai spuneţi o dată!
– Concursul tinerilor violonişti din Ţările Baltice. Asta înseamnă cel mai bun din Ţările Baltice? A, de-asta vă interesaţi de el? De-asta aţi venit la mine?
– Doamne-Dumnezeule, Dumnezeule mare, acuş, imediat... Când e nevoie, n-am niciodată o batistă la îndemână... A câştigat Ilya? Deci până la urmă totuşi vioara... Câţi ani are acum?
– Şaptesprezece ani. Ei da, timpul nu se joacă... zboară.
– Nu, nu, sunt bine. E doar emoţia. Salutaţi-l din partea mea. Cum mai arată acum?
– A da, bine, în revistă – s-a făcut.. O să-i cer lui Dainitè la chioşc.
– Cum? Luna viitoare. Bine. Trebuie să-mi notez cum se numeşte.
Gata, am scris.
Ca să vezi. Ce veşti. Ce mai veşti...
Micul Prinţ? A murit acu’ câţiva ani. Poate că s-o fi otrăvit cu ceva sau poate că l-au lăsat rinichii – a suferit o grămadă. A venit un veterinar şi i-a făcut o injecţie aici, pe masa din bucătărie, după-aia l-a luat cu el.
– Da, şi eu am suferit, dar ce să faci...
– Să sperăm. Da, eu vă mulţumesc. Şi eu trebuie să cobor. Ca să iau pâine. Dar un pic mai târziu.
– Mulţumesc, fata mea, mulţumesc. Şi aveţi grijă şi nu mai plângeţi! Bine? Îmi promiteţi? Cum zicea acolo, în Fiul pescarului, la sfârşit: toate bubele se sparg într-o bună zi, toate bolile se sfârşesc... Aşa e. Da. Trebuie doar să crezi.
– Aşteptaţi puţin! Spuneţi-i lui Ilya că-l iubesc mult! Spuneţi-i că fără el viaţa mea ar fi pustie!
La revedere