Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Carnet:
Inefabila justificare de Val Gheorghiu

La birt, George Lesnea era încîntător. Ochii, de o tăietură vag asiatică, deveneau des clipitori cînd improviza fulgerător epigrama. Destinată cuiva de la masă. Şi emisă în timbrul lui acut. Cel ce ivea adesea hazoase confuzii telefonice, fiind confundat cu al doamnei Lesnea: - Sărut mîinile, doamnă Lesnea. - Nu, nu, eu sînt. Dar şi picantele lui rememorări dintr-un îndepărtat Iaşi, din care încă nu plecaseră Teodorenii. La birt, Lesnea era încîntător. Dar... dar... "Partidul e-n toate", bla-bla, bla-bla.

La aceeaşi masă, Mihai Ursachi nu voia niciodată să lase impresia că trecuse prin puşcărie comunistă. De altfel, nimeni din noi nu-l provoca în subiect. Era şi momentul lui de vîrf, cînd îşi publica primele volume de poezie şi cînd casa-i din "celesta mahala" era frecventată de numele marcante ale zilei. Moment ce avea să devină, totuşi, de nesuportat. De unde şi dispariţia lui subită. Din care primeam - strategic? - minunate ilustrate din minunate metropole. întrerupte, brusc, din ziua în care dom' colonel R. m-a plantat pe troturar cu zîmbetu-i inimitabil: - Ce-aţi mai primit de la Ursachi?

Emisiune stupefiantă cu de mult plecatul Petru Popescu. Atît de briant în anii afirmării. Dar şi atît de fulgerător uitat în momentul plecării. Iată, din fericire, nu definitiv. îmbătrînit bizar, cu nefericiţi ochelari împuţinîndu-i faţa, fostul june prim al romanului anilor şaptezeci ne reface acum memoria cu acelaşi, inubliabil, zîmbet de ecran. Ecran care şi avea să-i deschidă uşile mirabile ale platourilor americane. Subiectul către care este invitat să se îndrepte e recentul său roman, avînd-o în prim plan pe Zoe, fiica Ceauşeştilor. La acea vreme, motiv de îngrijorare pentru ai ei, prinsă fiind ea, amoros, în mrejele fascinantului romancier. Clou-ul interviului televizat nu pare a fi atît faptul în sine, cît plasarea intervievatului în postura de a se justifica. E ceva atît de complicat, încît nici revenitul zîmbet nu poate anula senzaţia de subţire ambiguitate. Sigur, faptul în sine - amorul ivit între cei doi - ar fi suficient pentru a justifica orice. Numai că, îndemnat - dincolo de trama consumată şi de transpunerea ei în recentul roman - să facă o minimă schiţă a celor doi părinţi dictatori, dar şi a înamoratei lor fiice, Petru Popescu se dedă unui exerciţiu vexant, recunoscîndu-le sinistrelelor personaje calităţi umane greu credibile. Totul însă, finalmente, anulat, în fond, de fuga protagonistului într-un Occident... condamnat. Dar şi, mai mult, zîmbetul - oarecum standard - al celui ce are acum totul.

Clipă oripilant (creştineească), consumată în chiar proaspăta eliberare a colegului şi prietenului V. din puşcărie comunistă. Amînîndu-şi fireasca întrevedere cu mine, eliberatul îl preferă pe celălalt coleg, cel ce pledase - la Tribunalul Militar - pentru înfundarea implicatului în... scandaloasa sărbătorire a lui Ştefan cel Mare. Să-l ierte, oare?

E o dramă să fi făcut puşcărie comunistă şi mai şi să rămîi într-un anonimat definitiv. Cînd puşcăria fusese, de fapt, urmarea unui exerciţiu poetic ce se voise relevant. Destin cu adevărat relevant: Constantin Noica, Alexandru Paleologu. Uitîndu-li-se cedările postcarcerale şi plasîndu-se într-o eclatantă perenitate, Mihai Ursachi însuşi - atît de boem apropiat nouă, aici, şi convieţuind deştept cu dictatura - îşi trăieşte acum o inconfundabilă posteritate.

Eram pe post de, vai, desenator la organul local al partidului. Asta în timp ce foşti fraterni colegi de facultate făceau puşcărie. Tîrziu, aveam să mă justific: - Da, dar nu-l desenasem niciodată pe Ceauşescu. Inefabila justificare...