Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Inconformistul subversiv de Ion Simuţ

Scriitorul basarabean Nicolae Esinencu (născut în 1940) a debutat în 1968, simultan în poezie, cu volumul Antene, şi în proză, cu nuvelele din Sacla. Concurenţa dintre cele două genuri se va păstra de-a lungul evoluţiei sale, una dintre cele mai interesante în peisajul cultural de dincolo de Prut. Doritor de bilanţ, autorul prolific şi-a adunat selectiv o mare parte din creaţie într-o serie de Opere alese: în volumul I se află poezia, în volumele II şi III proza scurtă, în IV romanele, iar în V dramaturgia (I-IV, 1999; V, 2002). Istoria literară de la Chişinău îl plasează în generaţia lui Grigore Vieru, alături de alţi şaizecişti, cum sunt Liviu Damian, Pavel Boţu, Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Dumitru Matcovchi etc., care, cu toţii, au debutat cu cel puţin cinci ani mai devreme. Nicolae Esinencu ar fi ultimul venit în cadrul generaţiei şaizeciste. Spiritul literaturii sale, anticonvenţial şi eliberat de primordialitatea militantismului naţional, e mai apropiat de ceea ce numim în literatura din România al doilea val şaizecist, adică Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Constantin Abăluţă, Ovidiu Genaru. Aceştia nu mai au nimic de-a face cu efectele realismului socialist, de ale cărui constrângeri suferise primul val, ce debutase în anii 1957-1963. Prin inconformism şi îndrăzneală reformatoare, Nicolae Esinencu e mai aproape de literatura pe care o scriu şaptezeciştii basarabeni Nicolae Dabija, Leo Butnaru sau optzecistul Arcadie Suceveanu. Modernismul lasă loc unor evidente infiltraţii postmoderniste.

Poezia lui Nicolae Esinencu (aşa cum o cunosc eu din selecţia de autor din primul volum de Opere alese) a parcurs în mod evident trei registre stilistice înrudite. Volumele Sens (1971) şi Dealuri (1974) cuprind miniaturi lirice, într-o formă de reverie ce-şi epuizează repede resursele în câte o imagine memorabilă: "Fâlfâie/ Perdelele curate/ Ale cerului.// O fi spălat rufele/ Mama/ La ţară" (Poem, p. 10). Confesiunea, fără artificii, are o directeţe cuceritoare: "Nu mă tem/ De uşa ce mi se închide./ Mă tem/ De uşa ce mi se deschide.// Nu mă tem/ Că vremea-i rece./ Mă tem/ Că vremea trece.// Nu mă tem/ Că toate cad./ Mă tem/ că toate ard.// Nu mă tem/ Că voi muri într-o primăvară./ Mă tem/ Că n-are să mă doară!"(Mărturisiri, p. 10). Poetul inaugurează aici, în mic, un mecanism repetitiv al structurilor sintactice pe care îl va exploata mai târziu pe spaţii mari, transformându-l în manieră. În volumul Sens cele mai multe poeme sunt însemnări laconice despre mare şi secvenţe transfigurate ale trăirii într-un "sat albastru". Sentimentalismul este cenzurat în definiţii, ca de pildă "Râul e timpul/ Care se vede cum curge" (p. 27) sau în metafore obţinute prin inversiuni sintactice ca operaţiuni simple: "Îmi spun:/ Timpul e un pumn de cireşe./ Îmi spun:/ Pumnul de cireşe/ E timpul meu" (Cuget, p. 20). Sunt modalităţi ingenioase de a evita euforia tradiţionalismului, pentru că patetismul declarativ este înlocuit cu observaţia familiară: "Tata înfige/ De două ori coasa în iarbă/ Şi-şi ridică de pe frunte/ Pălăria.// Este, tată, cerul, este!" (Nelinişte, p. 25). Melancoliile au un desen rafinat: "Cad petale.// Cine a spus mărului/ Cuvinte/ Triste?!" (Merii se sădesc în faţa casei, p. 40). Consemnarea lapidară a unei gestualităţi semnificative se păstrează şi în volumul Dealuri: "}ăranul trece pe asfalt,/ Se uită înapoi/ Şi se sperie - // Nici o urmă! (}ăranii, p. 51). Există amprentele discrete ale unui patetism patriotic, tributul necesar plătit conjuncturii, dar caligrafia sentimentului estompează declaraţiile despre "drumurile patriei" sau despre "trupul patriei". Cunoscând ceea ce urmează în poezia lui Nicolae Esinencu, e de mirare concentrarea lirică specifică acestei etape de tinereţe.

Volumul Copilul teribil (1979) declanşează o colocvialitate nezăgăzuită. Poemele caută situaţii epice, evită metaforele şi exploatează sorescian o anecdotică inepuizabilă. Titlul primului poem de aici, Stai să-ţi spun, va deveni titlul următorului volum, apărut în 1983, relevând aceeaşi plăcere a povestirii: "Stai să-ţi spun:// Ioana e o fată de la ţară,/ Ioana are o tanti la oraş,/ Ioana a venit în ospeţie la tanti./ Of, zice ea, azi un bărbat/ S-a urcat cu mine în ascensor!/ Mai mult nu mă urc în ascensor!/ Ioana face ce face, iese/ ?i iar se urcă în ascensor!/ Of, zice ea, azi un bărbat/ S-a ţinut de mine de la cinematograf/ Până la scara noastră - / Mai mult nu mă duc la cinema!/ Ioana face ce face, iese/ Şi iar se duce la cinema!/ Of, zice ea,/ Şoferul troleibuzului" etc. etc. Ioana se simte curtată agresiv în continuare de şoferul autobuzului, de bărbatul de la etajul întâi, de vânzătorul de la alimentară, de bărbatul de la etajul opt care coboară pe o frânghie, însă ea joacă mai departe acelaşi teatru. Simulează că se sperie, dar îi place. Poanta e că Ioana vrea buletin de oraş şi se mărită cu şoferul autobuzului. Dar poemul (rezumabil şi colportabil) nu se termină aici. Cu un al doilea "stai să-ţi mai spun" poemul introduce o altă poveste despre o vizită a soţului împreună cu soţia la un ospăţ, unde are loc un conflict deschis şi soţia îşi pălmuieşte soţul din gelozie. Nu am săvârşit de astă dată o mare crimă împotriva poeziei povestind-o, căci miza ei e relatarea amuzantă a unor întâmplări cotidiene, întâmplări ce se pot derula la nesfârşit: "Dar stai să-ţi mai spun,/ Că era să uit!/ Ai citit ziarul de ieri?!/ Foarte prost faci/ Că nu prea citeşti ziarele!/ Profesorul N susţine:/ Cancerul a apărut pe planetă/ De când lumea/ A încetat/ Să râdă./ Ipoteză interesantă, nu?!/ Dar stai,/ Că voiam să-ţi mai spun ceva!" (p. 66-68). Poemul conversaţional se încheie aici, dar observăm că ar mai putea continua mult şi bine. Un narator hâtru şi pisălog ne întâmpină în toate celelalte poeme ale acestei perioade, care continuă în acelaşi stil în volumele apărute până în 1989: Cuvinte de chemat fetele (1986) şi Contraprobă (1989). Poetul se va strădui însă să depăşească faptul cotidian şi să valorifice premise mai bizare: "Cum mergeam aşa pe şes,/ Mă trezesc în faţă cu o frânghie/ Prinsă de cer!" (p. 69). Ocazia nu e speculată parabolic, ci anecdotic: frânghia e folosită pentru ca nefericitul să evadeze din calea soţiei, care însă, autoritară şi necruţătoare, va apărea imediat să scuture frânghia. Poemul Borcane cu aer (p. 72-75) înşiruie bizarerii poetice sub pretextul, mereu reluat, "la ce mă gândesc eu câteodată", colecţionând tot felul de "trăsnăi", ultima fiind "Dacă aş rupe-o/ Acum/ La fugă,/ Oare m-ar ajunge nevasta?!" Prin urmare, toate presupunerile sfârşesc în derizoriu şi în opresiunea cotidianului. Şi alte poeme se construiesc în jurul conflictului jucat dintre soţ şi soţie. Important e ca textul să stârnească râsul, după cum ne avertiza, ca într-un fel de artă poetică, poemul introductiv din volumul Copilul teribil. Sub această imagine, de copil teribil, s-a consacrat în poezia basarabeană originalitatea lui Nicolae Esinencu: "Mi-am pus capul subsuoară/ Şi am ieşit şi eu pe bulevard/ Să mai văd/ Ce face/ Lumea!" (p. 98-100). Poetul cu capul subsuoară poate fi luat drept un inconformist nevinovat, un ludic, dar sub masca inocenţei şi a sucelii el protestează împotriva unei anume alcătuiri a lumii. Inconformismul său e subversiv, prin refuzul de a se adapta regulilor prezentului. Textul poetic refuză el însuşi drumul consacrat şi-şi asumă neseriozitatea aparentă, adoptând calea nebătută a umorului, a epicului cotidian sau bizar, conducând în mod voit spre zonele antipoeticului ca formă a libertăţii. Eliberarea de convenţii (sociale, politice sau poetice) este, fără îndoială, rezultatul cel mai important al poeziei lui Nicolae Esinencu. Nu-i mai puţin adevărat că lupta cu convenţiile poate duce la un conformism al inconformismului. Din păcate, prin multiplicarea la scară largă a aceleiaşi reţete, poezia lui Nicolae Esinencu nu scapă de un asemenea efect. Inflaţia anecdoticului duce la devalorizarea gestului antipoetic.

Neangajat şi destins, ludic, un teribilist simpatic până în 1989, Nicolae Esinencu devine dintr-odată grav şi alarmist, preocupat, cum nu a fost până atunci, de marile teme ale zilei. Volumul Cu mortul în spate (1993) se constituie ca un amplu poem (p. 356-380) despre suferinţa despărţirii Basarabiei de România. Poetul îi arată fiului dincolo de ape cea de-a doua jumătate a "patriei noastre", părţi care sângerează şi nu pot respira decât împreună: "Pe oriunde aş umbla,/ Pe oriunde m-ar duce ochii şi picioarele,/ Mă întorc acolo, la poalele apelor,/ Cad în genunchi,/ Plâng şi strig peste munţi şi peste ape:/ O, inima mea, despicată în două". Ne dăm seama abia acum câtă încordare exista sub masca teribilismului simpatic, câtă gravitate reprimată. În cele mai recente volume cuprinse în selecţia de "opere alese", Disciplină mondială (1995) şi De ce au murit dinozaurii (1997), poetul îşi regăseşte episodic umorul: "Mă uit cu un ochi/ La soare -/ Toţi se uită cu un ochi/ La soare.// Mă scarpin/ La călcâie -/ Toţi se scarpină/ La călcâie.// O iau la fugă -/ Toţi o iau/ La fugă.// De-o săptămână/ Stau pe loc/ Şi turma e la mare/ Încurcătură.// Ce ar fi oare/ Să m-arunc/ Într-o prăpastie?" (Turma, p. 383). Poetul are din nou umor, dar nu e umorul degajat şi locvace din perioada epică. E din nou concis, ca la început, dar nu e relaxat şi visător ca atunci. În a treia sa ipostază (din 1989 încoace), poetul dobândeşte un ton dramatic, e un moralist încruntat, umorul său e trist, iar concizia, amară. Se simte împins dezastruos "spre marginea Universului" (p. 385). De luni până duminică se uită pierdut cum se învârte o morişcă (p. 385). Are senzaţia că trăieşte într-o groapă, într-o izolare totală, şi numai sărind în sus mai poate respira (p. 387). Parabola situaţiei basarabene devine aici transparentă. În "armata naţională" ostaşul îşi aşteaptă glontele (p. 389). La ora de geografie, profesorii plâng (p. 390). Când vine cineva de vază, nu se ştie dacă nu cumva oaspetele vine pentru o agresiune (p. 391). Poetul e alarmat că rusul "iar vrea Uniunea Sovietică" (p. 397). E foarte supărat că moldoveanul are o fire de rob, "cum vede pe undeva un jug,/ Vâră capul" (p. 415). Protestul din poemul Şobolanii (p. 416) e virulent pamfletar. Dumnezeu însuşi este apostrofat: "Rusia vrea să aibă/ În toate ţările lumii/ Câte o Rusie.// Şi tu, Doamne,/ Îţi tai unghiile/ Pe prag?" (p. 426). E clar: umorul e înlocuit cu sarcasmul exasperării. Nu mai amuză, ci mustră sever. "Disciplina mondială" cade nefast pe umerii poetului, făcându-l să uite de clovneria, limbuţia şi teribilismul cu care submina ironic ordinea de altădată.

Îmi închipui formula poetică a lui Nicolae Esinencu la intersecţia a trei modalităţi înrudite: Geo Dumitrescu, Marin Sorescu şi Mircea Dinescu. Are câte ceva din calităţile şi defectele fiecăruia: predispoziţia epică de la cel dintâi, ironia, colocvialitatea şi regia textului de la cel de-al doilea, atenţia la public şi spiritul polemic specifice celui din urmă. Cu toţii au în comun specularea ludică a anecdoticului. În combustia internă a poeziei basarabene, în prefacerile ei radicale de după 1970, Nicolae Esinencu contribuie decisiv la desolemnizarea lirismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara