Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Curs practic de cenzură literară:
Inadvertenţe de Livius Ciocarlie

Mi s-a refuzat şi obsedantul deceniu. Poate că la alţi autori ar fi rămas. De altfel, Mugur mi-a explicat. Existau trei feluri de cărţi: unele pe linie, fără "probleme", altele cu îndrăzneli contrabalansate de ideea generală că regimul era legitim, doar criticabil pe alocuri, şi anume criticabil pentru fapte din trecut, dinainte de venirea la cârmă a Cârmaciului, şi mai existau cărţi, cum ar fi Cartea milionarului, care nu se refereau la lumea reală şi, mai ales, actuală. A mea era atipică. Se referea la ani sensibili, fără să evite "inadvertenţe". Acestea trebuiau eradicate. Şi, cu puţine excepţii, au fost.

Poate era şi un reflex al faptului că Mugur, mai subtil decât mine, îndepărta cuvântul ca să păstreze ideea, de câte ori putea.

Nu avea ce să caute cuvântul activist, nici judeţeana de partid. Te întrebi: de ce pudoarea asta ? De ce se ascundeau ? Cred că răspunsul e în conotaţia negativă, de presupus la un autor neînregimentat.

Sigur, e de înţeles că nu puteau să treacă devierile noastre politice din liceu: Pe drum, discutam; ei, Roman şi Sara, reacţionari de dreapta, noi, ceştilalţi, oameni paşnici, reacţionari liberali. N-aş zice că se sancţiona incoerenţa: liberalii unde, dacă nu tot la dreapta, sunt de situat ?

Absolvent, am pornit, în vederea studenţiei, spre Moldova unde, altfel decât la Bucureşti sau Cluj, ar fi avut cine să mă găzduiască (ideea de cămin nu mă exalta): în peregrinările lui succesive, din regiment în regiment, uica Ioţa ajunsese la Iaşi. Nimerisem, cum ar fi fost şi acasă, în foametea anului 1953: Iaşul, e anul Festivalului, înseamnă un oraş cu pieţele de alimente pustii. Aşa cum mulţi ani după aceea tot ce era material de construcţie va fi dirijat spre Casa poporului, în '53 alimentele îi întâmpinau pe "tinerii din lumea întreagă" exclusiv la Bucureşti.

La Iaşi am studiat, în Copou, Istoria lui Roller. După 35 de ani, la apariţia Clopotului, acea carte de căpătâi, groasă cât o pernă, pe care, de frică să nu mă ia la armată, o învăţasem aproape pe de rost, căzuse în desuetudine. Prea fusese prietenoasă cu marii noştri vecini. Nu mai era cazul să se facă vorbire despre ea.

Nu fac nici eu purici la Iaşi, mă îndrept, fie ce o fi, spre Bucureşti. Acolo, Ion, descurcăreţ şi militar, îşi găsise o cămăruţă într-o zonă selectă, pe lângă actuala Televiziune. Cobor din tramvai în Confederaţiei: buletinul dumitale mă somează un miliţian, alertat de hainele mele ponosite şi de cufărul de lemn. Înţeleg că e un cartier rezervat.

Student la franceză, traducem cu Irina Eliade texte care mă depăşesc: ...îmi amintesc nişte "perii scheletice" ale lui Petru Dumitriu. Răsfăţatul golden boy era de multă vreme transfug (când am scris, nu când traduceam). Din acelaşi motiv avea să părăsească volumul şi însemnarea despre un concert Aldulescu. La literatura "de peste hotare", izbit de incultura noastră - cu anticii, eu, venit de la liceul clasic, mă mai descurcam -, Tudor Vianu ne priveşte cu un amestec de scârbă, compătimire, interes. Ce era cu compătimirea ? Nu voia ea să spună: "Bieţii de voi, în minunată epocă aţi nimerit!"?

Anii trec repede, ne pregătim să ne răspândim prin ţară, pe unde s-o nimeri: ...lucrarea de di­plo­mă nu intra la socoteală, repartizările se fă­ceau înaintea susţinerii. Lucrarea, despre "re­verii". Omul cu vocaţie ratată de actor (Valentin Lipatti, voiam să zic) îmi propusese o bibliografie din care, imparţial, n-am citit un rând. N-a făcut caz, mi-a cerut să accentuez personalitatea tipic mic-burgheză a lui Rousseau. N-am accentuat-o deşi, dacă mă gândesc bine, chiar avea dreptate, este şi unul din motivele pentru care îl simt pe Rousseau ca pe un frate siamez, de care n-ai cum să scapi. Stilul era "bun, chiar expresiv, cu mici scăpări". M-am dus liniştit la susţinere şi acolo era s-o încurcăm amândoi. Preşedintele, un român înalt ca bradul şi, din auzite, prost ca noaptea, când rector, când ministru adjunct, a fost destul de deştept ca, citind prefaţa, să mă catalogheze: idealist! C-o fi, c-o păţi, omul meu se făcuse mititel, cât era de gros, şi m-a lăsat singur cu haidamacul care, în cele din urmă, s-a mulţumit să-mi smulgă trei puncte din calificativ. Fără ele, dacă s-ar fi socotit la repartizări, m-aş fi pomenit în judeţul Vaslui.

Acasă, tata obţine un post de contabil datorită "cadristului" instituţiei, omul însărcinat să vegheze asupra curăţeniei rândurilor, dar care, cumsecade, îi cere să se descotorosească în autobiografie de rudele arestate: De ce să vă faceţi singur rău ? Nu ştiu prea bine să explic de ce nu i-a plăcut lui Mugur treaba asta. Se condamna sub Ceauşescu epoca Dej, dar nu-mi revenea mie s-o fac ? Să sugerez că un dosar încărcat te lăsa în afara "câmpului muncii". Tot aşa, deşi ne destalinizarăm, pasămite, nu era nimerit să-l aduci în amintire pe Nikita Sergheievici Hruşciov, cel care iniţiase demersul. Ca atare, în legătură cu paginile revistei ilustrate străvechi care tapetau rafturile dulapului din baie, în loc de N. S. Hruşciov în vizită la o fermă de stat citim în carte că vizita o făcuse "o delegaţie de muncitori francezi".

De obicei, cenzorul procedează cu bun simţ. El ştie că e superfluă precizarea cu două ochiuri, referitoare la plita din bucătărie, încă funcţională când scriam. E un detaliu neprincipial. Socialismul în plină dezvoltare eradicase sărăcia indusă de exploatarea burghezo-moşierească. Cum să mai ai numai două ochiuri binişor după 1980 ? La urma urmei, cine ne împiedica să dăm ore candidaţilor la admitere şi să ne înzestrăm nu numai cu altfel de plită, dar şi cu Dacie şi apartament proprietate personală? Nu-i aşa?