Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
În ţara aspră a minunilor de Marina Constantinescu

Confruntarea cu sinele nu este întotdeauna agreabilă. Acolo, în acea întîlnire, măştile cad şi te trezeşti faţă-n faţă cu adevărul. Necosmetizat. Acolo, minciuna nu mai are loc. Fugim, fugim, ne îndepărtăm, inventăm universuri, evadăm în imaginaţie, cine o are, găsim, pentru toate astea, justificări care ne convin. Ideal ar fi ca acest moment să nu fie unul războinic, ci, pur şi simplu, unul paşnic, al dialogului. Să găsim " la capătul unor căutări reale, refugiul armoniei, al faptelor şi gesturilor asumate. De cele mai multe ori, însă, din teamă sau dintr-o comoditate bine instalată, ne îndepărtăm de realitate şi călătorim în ficţiuni. Cei cu şansă, însă, alcătuiesc lumi halucinante care ne dau, celorlalţi, de fapt, nu doar iluzia vieţii, ci şi bucuria trăirii ei. Foarte rar ne gîndim la ce se întîmplă cu creatorii dincolo de creaţie. Cum arată himerele, neliniştile, zbuciumHoria Gârbeaul, nesomnul lor. Cît îi costă toate astea. Îi ţinem prizonieri în şabloane de noi meşteşugite şi nu acceptăm paşii lăturalnici, devierile de la proiecţiile noastre. De ceva vreme, am sărit din spaţiul intransigenţelor. Am început, probabil semn al maturizării, să-i accept pe cei pe care îi iubesc aşa cum sînt. Mă preocupă mult mai tare să caut să-i înţeleg, decît să-i judec, să-i vîr într-un fel de pat al lui Procust.

Acum ceva vreme, într-o iarnă geroasă şi aspră, bîntuind pe străzile Vienei umăr la umăr cu Andrei Şerban, am învăţat să-l înţeleg. Atunci s-a produs revelaţia imaginii lui pentru mine. În limpezimea tăioasă a vîntului de iarnă. Într-o plimbare către sinele fiecăruia, într-o însoţire în care am învăţat că eşecul nu e o ruşine, că rîsul şi plînsul mă locuiesc deopotrivă, că drumul este deschis atîta timp cît nu izgonesc curiozitatea. O iarnă la Viena, o primăvară la Torino sau pe aleile unui templu din Japonia, o vară într-un bazar african de la Avignon sau pe cărările lăsate de lună pe întinsul liniştit al mării, o toamnă în ruginiul pădurii de la Sinaia sînt doar cîteva dintre poveştile vieţii mele. Fiecare este locuit de taina propriilor poveşti. Iniţierea într-una dintre descifrările posibile ale artistului şi omului Andrei Şerban, în cîteva dintre poveştile sale, s-a făcut, în ceea ce mă priveşte, încet, firesc. Fără grabă şi fără patetisme, în ani de zile, în veri toride în care răcoarea curţii mele ţinea proaspete privirile şi discursurile. Întotdeauna ne-am respectat, reciproc, şi ceea ce ne apropie, şi ceea ce ne desparte. Nu e puţin lucru. Poate şi de asta, felul în care am citit prima lui carte a venit cumva în prelungirea acestor stări. O biografie, apărută la Polirom - din volum, cititorii noştri au putut să citească cîteva fragmente ceva mai iute decît data publicării - este de fapt un roman al unui tip de confesiune. Un roman al privirii către sine, un roman al propriei relaţii cu forme ale destinului descifrată prin cuvîntul scris, prin forţa verbului, descoperită acum, altfel. Un roman al unui altfel de spectacol semnat Andrei Şerban. Murakami are un roman superb, cu un titlu la care am meditat mult: La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor... Curajul rebelului din fire l-a condus mereu pe Andrei Şerban la un capăt de drum sau de lume sau de viaţă. Curajul de a călători pe un drum al aventurii, pe un drum pe care căutarea absolută pare să fie descifrarea vieţii şi a teatrului, a propriei personalităţii este un curaj asumat, pe care-l înţeleg citind şi cartea. O biografie este una din ipostazele lui Andrei Şerban. Una dintre poveştile vieţii sale în care discursul nu este revanşard, în care umorul fin, ironia şi auto-ironia se amestecă cu spiritul critic, cu ludicul, cu tristeţile şi bucuriile unor izbînzi, ale unor eşecuri. Este un discurs secondat de un exrciţiu al sincerităţii faţă de povestea împărtăşită de-a lungul unor pagini care au însemnat, pentru autor, un alt fel de travaliu. Alte perspective din care s-a privit şi şi-a privit drumul. Nu am găsit nici accente de teribilism, nici ale unei aroganţe despre care mulţi sporovăiesc superficial şi care, uneori, s-a manifestat doar atunci cînd artistul s-a simţit atacat. În carte nu se poartă lupte, nu se plătesc poliţe. Andrei Şerban pare că, explicîndu-i cititorului experienţe, interpretări ale unor puneri în scenă de teatru sau de operă, ale relaţiei dintre ucenic şi discipol, ale relaţiei regizor-actor, se explică sieşi. Îşi explică forme ale sinelui. Scrie cu faţa spre una din ipostazele sinelui mărturisit aici. Se priveşte privind în jur, privind în urmă. Artistul şi omul se însoţesc pe acest drum, cedîndu-şi unul altuia partitura protagonistului. Cred că autorul a găsit tonul potrivit pentru o astfel de scriitură şi asta i-a atras un număr mare de cititori, cerinţa pentru noi tiraje. Emoţionant este faptul că pe toate treptele de receptare existente în text, vulnerabilitatea, îndoiala, frica, spaimele, neliniştile, neîmplinirile inevitabile nu sînt ocultate, sînt prezente. Autocenzura a funcţionat în a găsi tonul, cum spuneam, în a-şi tempera pulsiunile structurale şi nu în a truca mărturisirile de om şi creator pe care a acceptat să le facă aici.



Universitatea "Babeş Bolyai" din Cluj a decis să-i acorde lui Andrei Şerban, pe 13 iunie, titlul de Doctor Honoris Causa. Niciodată nu am părăsit Bucureştiul în intervalul 13-15 iunie. Niciodată. Amintiri grele, dureroase mă aduc pe acelaşi drum cu colegii de altădată, ca într-un ritual. În Piaţa Universităţii ne-am iniţiat, unii, în căutarea libertăţii, începînd să o căutăm pe cea interioară. Am căutat, atunci, şi drumul firesc către o democraţie posibilă. La capătul acelui interval am găsit bîte în cap şi urlete monstruoase: Moarte intelectualilor! Moarte studenţilor! Vis-ŕ-vis de Universitate, Andrei Şerban pleca, şi el, proaspăt întors din exil, într-o aventură artistică şi umană, deopotrivă, numită O trilogie antică. Cu altfel de discursuri, călătoream, de fapt, pe acelaşi drum, în acelaşi spaţiu geografic, să-i spun, şi autentic. Pe unii ne-a marcat, pe alţii, nu. Chestiune de opţiune... Mi s-a părut că trebuie să-mi aduc reverenţa faţă de gestul marii universităţi clujene. Mi s-a părut că trebuie să fiu acolo, în primul rînd pentru depozitul amintirilor mele. Am plecat din Bucureşti spre o altfel de întînire cu amintirile mele şi cu Andrei Şerban. O întîlnire puternică. La Cluj, titlurile se acordă după o selecţie dură, extrem de riguroasă, în care valoarea şi figurile mari, proeminente ale spiritualităţii, ale culturii adînci, serioase, europene şi nu numai, alcătuiesc o galerie cu rezonanţe ce emoţionează. Heinrich Zimmer şi Cardinalul Ratzinger, actualul Papă, sînt doar două nume mari care au primit titlul de Doctor Honoris Causa. Universităţile mari, cu tradiţie continuă să-şi ţină rangul. Plimbîndu-mă pe coridoarele largi, frumoase, mi-am amintit de marii profesori pe care i-am avut la Universitatea din Bucureşti. Figuri europene care m-au format, m-au modelat, mi-au deschis apetitul spre cunoaştere, spre neodihna căutărilor. Ce şansă! Pînă acum, la Cluj, nici un artist nu a mai primit acest titlu, a ţinut să puncteze în discursul său filosoful şi profesorul Andrei Marga. Asta a ridicat şi mai mult cota momentului, a emoţiei pe care am avut-o. Şi pe care nu am avut nici un chef să o disimulez. Aula Magna, superbă, solemnă, impunătoare, aristocratică. Personalităţi. Elită academică. O prezenţă strălucită a lui Andrei Marga, laudatio inspirat susţinut de profesorii Liviu Maliţa şi Ion Vartic. O lecţie inaugurală profundă, nou prilej de a întoarce faţa către sine, către drumurile vieţii şi ale creaţiei, susţinută cu distincţie de Andrei Şerban. Sărbătoare nobilă, rafinată. Ne privim, ne bucurăm, tăcem. Sîntem undeva la capătul lumii, în ţara aspră a minunilor. n

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara