Am avut noroc de monarhi
cu har. Şi cu iubire de noi.
Mulţi dintre noi, generaţia
mea, de pildă, nu am învăţat
la şcoală, la nici o etapă a
formării noastre, despre
drumul nou al României
civilizate întemeiat, elaborat şi susţinut
de regii noştri Carol I, Ferdinand,
Carol II, Mihai I, de reginele noastre
Elisabeta, Maria, Elena, Ana. Nimic
despre cum şi-au amestecat în sîngele
lor albastru sîngele nostru străin.
Nimic despre un proiect nobil de ţară,
despre onoare, despre iubire şi
devotament, despre respectul de sine,
respectul faţă de valoare.
Am învăţat cum a plecat Regele Mihai
din patrie cu un tren plin de aur şi de averi
ale poporului. Norocul unora că am avut
părinţi şi bunici, altfel, care ne mai şopteau
cîte ceva despre Regi şi despre Regine,
despre istoria adevărată, care căpăta şi o
formă concretă de Crăciun sau de Anul
Nou cînd Regele Mihai îşi citea Mesajul
către Ţara lui la Radio Europa Liberă. Pentru
un copil şi pentru un tînăr fractura asta
ciudată – o voce fără regat, un tip de emoţie
fără ecou, o iubire revărsată în fiecare
cuvînt fără răspuns – a topit, uşor, dar
sigur, existenţa Regelui. După 1990, l-am
primit înapoi pe Regele Mihai. În carne
şi oase. Mă rog, un fel de a zice. L-am văzut
prima dată la televizor. La aeroportul
Otopeni, pe scările unui avion mic, înconjurat
de oameni agitaţi, civili, scutieri, care
mormăiau ceva ilogic. Şi, oricum, jignitor.
N-am priceput nimic. Regele îi privea calm
şi tandru. Cu o tristeţe cum nu mai văzusem.
Eram uluită. I-am văzut Tatălui meu lacrimi
pe obraz... Şi un soi de neputinţă în mişcările
Reginei Ana. Deci, mi-am zis, avem şi o
Regină!... Da. Care încerca să ia asupra
ei tot neînţelesul, care ar fi vrut să spună
într-un singur cuvînt, poate magic, cine
este domnul căruia i se închid, iarăşi, căile
spre ţara lui, care ar fi vrut să ridice ziduri
ca Regele să nu fie atins, iarăşi, de nimicnicia
oamenilor înfricoşaţi de tot ce este
Altfel. Cred că numai atunci am văzut-o
pe Regina Ana fără zîmbet.
Miracolul României civilizate înseamnă
monarhia. Înseamnă figuri excepţionale,
cu o structură formată, genetic, aş zice,
pentru a dărui. Pentru a se dărui celorlalţi.
Citind aproape tot ce s-a publicat după ’90,
am recuperat imagini şi sentimente pe care
foarte rar le-am descoperit printre contemporani.
Distrugînd monarhia, s-au ucis şi elitele.
De toate felurile. Din toate spaţiile. Ţărani,
elevi, studenţi, preoţi, doctori, profesori,
creiere geniale, oameni politici. Şi cred că
prea puţin am mai atins, chiar şi în democraţie,
dimensiunea libertăţii lor interioare.
Anvergura unui tip de personalitate. Poate
că şi de asta sîntem unde sîntem. Şi atît
de fără speranţă...
Lîngă Regele Mihai a fost Regina Ana.
Care a iubit zeci de ani un regat pe care nici
nu l-a avut, şi nici nu l-a cunoscut. Pentru
că l-a iubit pe El, pe Mihai I. S-a căsătorit
ortodox, a întors pe toată lumea împotriva
ei, pe Papa însuşi care nu a dat binecuvîntarea
şi care a interzis părinţilor miresei participarea
la nuntă. Şi-a botezat fiicele ortodox. A
muncit, a iubit, s-a devotat, a crezut, a iertat,
a zîmbit. Forţa Regelui Mihai de a îngădui
atîta şi atîtea vine şi din forţa Reginei Ana
de a îmblinzi răul, de a pansa răni de nevindecat.
De a trăi normal în cea mai anormală situaţie.
De a susţine o poveste ce a stat mereu în
spatele cortinei. De fier, şi nu numai. M-am
întrebat adesea în uşurătatea existenţei
mele cum trebuie să fii lăsat pe pămînt ca
să poţi să ierţi cu adevărat. Ca să poţi să
întorci şi obrazul celălalt. Ca să poţi să fii
om, mai presus de orice. Ca să poţi să iubeşti
toată viaţa un popor care, profund, nu-şi dă
seama că ai existat şi exişti. Calea fericirii.
Mai presus de înţelegerea mea. Pe Regina
Ana o ştiu numai zîmbind. Şi cînd eram
studentă şi am făcut prima reverenţă în faţa
Majestăţii sale. Şi la Palat. Şi mereu. Cineva...
Cineva care a încercat pînă la capăt să aducă
lumina pe drumul Regelui. Şi care a ştiut,
la fel de mult ca şi El, că, într-o zi, pe pămînt
şi nu în cer, Regele îşi va regăsi, cumva,
ţara lui.
În dimineaţa plecării Majestăţii sale, am
vorbit mult cu prietenii mei de primii ani
de după nouăzeci, de la Versoix. A. trăia
acolo, aproape, şi are, încă, multe de spus.
Mi s-a părut că, în felul acesta, în şoaptele
unor poveşti, am însoţit-o, discret, pe
Regina noastră Ana dincolo, aducîndu-i
încă un omagiu...
