Nu eram în țară cînd regizorul Radu Gabrea s-a prăpădit. În mod ciudat, mi s-a părut că a plecat un om tînăr. Niciodată nu am știut și nu am fost interesată de vîrsta acestui artist pur sînge. Nobil, rafinat, cultivat, neliniștit, Radu Gabrea avea o imensă curiozitate față de orice și avea o reverență imensă în fața vieții. A prețuit clipa. Și tot ce venea de aici.
Atenția lui distributivă îți crea iluzia fantastică a faptului că tu, cel de lîngă el, ești centrul lumii. Oricum, al lumii lui bogate, inepuizabilă în detalii și delicatețe. Nu îi scăpa nimic de pe o rază mare de acțiune. Sigur, vocația lui de regizor, de artist profund care vibrează și controlează, în același timp, platoul și replica. Generalul și particularul. Atmosfera și cromatica situațiilor. Realitatea și ficțiunea. Nu l-am auzit niciodată lamentîndu-se. Niciodată vorbind defăimător. Avea umor cu carul, ironie fină și infinită autoironie. Radu Gabrea pe care l-am cunoscut eu a fost un om de cultură. Un artist de anvergură în care s-a topit rigoarea inginerului din el. Generos în cel mai plin și greu sens al cuvîntului. Gesturile lui au avut întotdeauna amploare, ca și cuvintele din orice fel de discurs, oricine i-ar fi fost omul de dialog. O creație, o carte, un film, un spectacol era pur și simplu un univers care îl includea. Îl fascina tot atît de mult cum îl fascina cerul nopților din ultimii ani. Nu l-am auzit făcînd caz de propriile probleme, de căderile personale, de nedreptatea cu care a cam fost șters ani de zile din filmografia românească, și nu doar fiindcă a fugit din țară imediat după filmul său tulburător cu Dincolo de nisipuri, în 1974. M-am tot gîndit la acest film. Cînd și cu ce mijloace a fost făcut. Cam executat și expediat în destule cronici pe care le-am citit. Desigur, și din conjunctura politică a momentului. Am revăzut filmul după 1990. M-am scufundat în acea lume de Brăilă plină de apăsare și mister, o lume amestecată între duritatea cotidianului și himerele fără număr ale trecutului, o Brăilă atemporală și foarte personală a lui Fănuș Neagu, și autorul scenariului după propriile scrieri cu Îngerul a strigat și nuvela Dincolo de nisipuri. O lume tulburată de căutări și rătăciri, de chin, de urît și minciună, în anii cînd minciuna se așeza pe tron în România. Și devenea un stil de viață. Începutul anilor șaptezeci și tezele din iulie ale lui Ceaușescu au fost condamnarea culturii. Ideologizarea ei. Sau încercarea de a face asta. În teatru și film, în literatură, în muzică, artiștii adevărați, mari, puternici au format rezistența cea adevărată. Și nu doar prin felul în care au învățat să păcălească cenzura. Nu. Prin manifestul pe care îl găseai în fiecare creație.
Cred că și Dincolo de nisipuri a fost manifestul unui artist ca Radu Gabrea, însoțit de vîna unui scriitor ca Fănuș Neagu care a rescris scene întregi într-un limbaj cinematografic expresiv. Însoțit de o echipă fantastică. Dinu Tănase imagine, un ochi prin care s-a construit un poem cinematografic acut, puternic, în cromatici de sepia, în nuanțe reci și foarte calde, în minuțiozitatea cu care un cadru devine o poveste puternică, care te lasă fără aer. Aerul pictural al acestui film te năucește. Decorurile lui Helmut Sturmer, interioare construite perfect, în amănunt, cu suflul autenticului și al halucinației, al visului. Costumele Doinei Levința, muzica lui Tiberiu Olah și calibrul unui actor tînăr și răzvrătit ca Dan Nuțu, vedeta indiscutabilă a generației lui, dar și amprenta unor personalități puternice și clare ca George Constantin, Gina Patrichi, Emil Bota, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Vasile Nițulescu, Constantin Rauțchi, Ernest Maftei. După ’90, la un moment dat, a fost o retrospectivă Radu Gabrea. Nu-mi mai amintesc   unde. Parcă nu neapărat într-un cinematograf. Atunci am văzut, la rînd, opera lui. Descopeream alte și alte dimensiuni nu numai ale universului său cinematografic, ci ale personalității lui. Atunci am văzut filmul lui de debut, din 1969, Prea mic pentru un război atît de mare. Și tot atunci, Ein Mann wie Eva, Un bărbat ca Eva. Am rămas cu gura căscată. Un omagiu complicat și complex adus, altfel decît într-o manieră uzuală, regizorului nonconformist, bizar, dictator, rebel, seducător, un omagiu adus regizorului german Reiner Werner Fassbinder. Un film foarte dur mi s-a părut, care nu te lasă o secundă să evadezi din tensiunea claustrantă, construită milimetric, fără milă, de Radu Gabrea. Un bărbat care se metamorfozează   în femeie, un Fassbinder care crește în proporții și cinism, un creator care controlează totul într-un spațiu închis, în care toată lumea este prizoniera unei forme de creație, unui act de creație și, în același timp, a minții diabolice a acestui regizor. Cu puterea fizică a unui bărbat, cu perversitatea senzualității unei femei, și bărbat, și femeie, sau nici bărbat, nici femeie, acest personaj dintr-o nălucire și, totuși, atît de concret și de palpabil naște cumva la vedere. Și te lasă să vezi și chinul și miracolul unui act de creație. Totul este la vedere. Plin de seducție și de chin. De libertate și de control. Oglinzile, reflexiile, jocul cu iluzia, cu aburul alcoolului, al fumului de țigară, ariile obsesive dintr-o Traviată abandonată ea însăși unor altfel de drame și de căutări, unor alte tipuri de sexualitate și de emoție. Radu Gabrea a avut niște comentarii excepționale în toată presa de specialitate din lume. Este remarcabil faptul că tot ce a apărut în presa americană este la fel de puternic de parcă ar fi scris acum, și nu în 1984. Cu acest film, regizorul Radu Gabrea este înscris în enciclopedia filmului universal. Nefiind critic de film, nu pot aprecia corect dacă și cîtă recunoaștere i s-a dat cu adevărat acestui cineast. Dacă și cît s-a profitat de personalitatea lui, coerent, în a forma tineri. Dacă și cît s-au căutat situații în care să-i contamineze fie și doar de cultura lui. De eleganța lui. De generozitatea lui adevărată, funciară. De felul în care privea lumea și arta. De felul în care vorbea despre familia lui, despre mama lui, o profesoară remarcabilă de la Școala Centrală de fete și despre un învățămînt de elită. De felul în care citea și putea să-ți vorbească profund despre un pasaj, sau despre o frază muzicală, sau despre o mîncare bună, sau despre o casă din Mediaș. Sau despre un cer înstelat. Sau despre bucuria de a trăi și a accepta viața. Și crucea. Și destinul. Radu Gabrea a fost omul la care am văzut foarte limpede povestea asta a asumării. Niciodată în termeni gravi. Întotdeauna cu seninătate și cu boierie. Deloc solemn. Aproape ca un copil proaspăt și inocent. Dar extrem de lucid. Foarte simplu și foarte natural, în același timp. Cu un ludic al unui spirit superior.
Pentru toate acestea îi voi purta mereu recunoștință. Pentru felul în care am iubit-o amîndoi pe Maria Callas, Diva absolută și suma capriciilor, a paradoxurilor, a iubirii și a suferinței. Pentru că am învățat de la el că nu există obstacole, ci doar încercări pe care trebuie să descoperim cum le trecem. Și ce anume lasă în noi. Pentru că am învățat de la el să văd lumina din întuneric și miracolul din cea mai banală întîmplare.