Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
in memoriam Fănuş Neagu de ---

În tinereţe

Pe Fănuş Neagu l-am cunoscut în toamna lui 1953, când am devenit colegi de an la Filologie, în Bucureşti. Am fost o vreme şi locatarii aceleiaşi încăperi cu douăzeci şi patru de paturi, la Căminul „Călăraşi”, plină de agitaţie umană, după cum se poate închipui. Atât că Fănuş trecea pe la cămin, să doarmă, numai din când în când, în rest ducând o viaţă marcată de neprevăzut în Bucureştii acelei epoci, cu nopţi nu chiar de tot anoste. Ne vedeam totuşi pe la unele cursuri şi, în special, la cel de „literatură universală”, ţinut de Tudor Vianu, de la care nimeni nu lipsea.
Fănuş m-a atras prin dezinvoltura gesticulaţiei, prin comportamentele sale de tot libere, cum mi se păreau, prin aceea că spunea despre oricine şi despre orice exact ce credea, fără urmă de reţinere. Lucrul nu era tocmai obişnuit în acei ani în care spiritul de prudenţă era inculcat până şi copiilor. Acelui vlăjgan mereu vociferant părea să nu-i pese de consecinţele spuselor sale, într-o vreme în care puteai păţi mult din nimic. Mă mai atrăgea la Fănuş Neagu faptul că avea drumuri deschise în lumea scriitoricească, artistică şi boemă. Un an urmase cursuri la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, pe care de bunăvoie o părăsise pentru a da examen la Filologie, păstrând însă legături cu foştii colegi de acolo, care lucrau acum prin redacţii de ziare, la radio sau pe la edituri. Avea prieteni în acele medii către care noi ceilalţi, colegii lui de la Filologie, priveam cu nesaţ, aş spune. Nutream mai toţi, în secret sau pe faţă, aspiraţii de ajungere literară şi sigur că ne interesa o lume în care am fi vrut să fim şi noi acceptaţi.
Să adaug motivelor pentru care Fănuş Neagu îmi câştigase simpatia şi pe acela că era brăilean ca şi mine. Spiritul Brăilei, al lumii portuare de amestec şi de excentricităţi, ca şi pe acela al câmpiei sudice mărginite de Dunăre avea să-l exprime încă de pe atunci în texte epice de care luam cunoştinţă cu încântare. Îi apăruseră unele schiţe în „Tânărul scriitor”, iar odată m-a convocat la cercul literar al facultăţii unde avea să citească o povestire cu subiect ţărănesc, Cocoşul roşu. Venise să asiste la lectură şi Al. Andriţoiu, poetul cunoscut care îi era prieten, ceea ce m-a impresionat o dată mai mult. Dar oricum povestirea mi s-a părut admirabilă, proiectându- mă într-o lume a satului evocată cu farmec şi naturaleţe, cu totul diferită de aceea pe care o întâlneam în proza schematică a vremii. Moromeţii încă nu apăruse. Povestirea citită atunci o va include în volumul de debut Ningea în Bărăgan, atât de bine primit la apariţie.
Într-o zi eram mai mulţi băieţi în holul facultăţii când Fănuş apăru cu o fată care nu ne era colegă : frumoasă, blondă, cu priviri luminoase, gata să râdă din orice, cum mi s-a părut. Ne-o prezentă în stilul său abrupt (cum să-i spun altfel ?): - derbedeilor, ea e Stela, să fiţi cuviincioşi cu ea, o iau de nevastă. Fapt întâmplat.
De carte n-aş spune că avea Fănuş prea mult chef, nepasionându-se, în orice caz, de subtilităţile dialectologiei, de studierea slavei vechi sau a gramaticei istorice. Erau cele mai chinuitoare cursuri pentru „nelingvişti”, pentru aceia dintre noi pe care literatura ne interesa înainte de toate. Am mai povestit, reluând ceea ce el însuşi îmi spusese, cum în anul III Ion Coteanu, decanul facultăţii, l-a invitat pe Fănuş în biroul său şi i-a spus că în interesul tuturor ar fi să aleagă alt drum. Ştie că e scriitor, că publică prin reviste, mai bine să se transfere, să se angajeze pe undeva, în vreo redacţie. Ceea ce Fănuş şi făcu, găsind că decanul are dreptate, ce să mai încurce lumea. Se angajă la „Scânteia tineretului”. Radu Cosaşu poate îşi aminteşte venirea lui acolo.
M-am reîntâlnit cu fostul meu coleg de facultate mai târziu, în lumea redacţiilor literare, a Uniunii, o lume care îl pierde acum pe unul dintre cei mai originali scriitori postbelici. Dar e drama generaţiei mele să-şi tot piardă vârfurile. Numai în vremea din urmă i-a pierdut pe Lucian Raicu, pe Petre Stoica, pe Matei Călinescu. Iar acum pe Fănuş Neagu.

Gabriel Dimisianu


Dincolo de aromele metaforelor

E, desigur, prea devreme să încercăm o disociere a omului Fănuş Neagu de scriitor. Căci, animat de o furtunoasă sete de viaţă, omul nu a lăsat pe nimeni indiferent, semănând, pe parcursul unei lungi cariere literare, prietenii şi antipatii năpraznice (ca să întrebuinţez o vocabulă care-i plăcea mult). Orice apropiere de operă, acum, suferă fatal influenţa perturbatoare a atitudinii faţă de om.
Totuşi, pentru a nu lăsa ca amintirea lui Fănuş Neagu să fie maculată de false legende, de pretinse prietenii şi, mai ales, de imposibile complicităţi, cred că e cazul să ne grăbim a spune că acest scriitor a lăsat în urmă o operă substanţială. Inegală, învolburată ca şi apele subterane ale personalităţii autorului ei. Dar în care figurează câteva dintre vârfurile literaturii postbelice, cum ar fi nuvelele Acasă, Dincolo de nisipuri, Ningea în Bărăgan, romanele Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, sau atât de particulara Carte cu prieteni. Rolul acestor opere, în cadrul procesului de modernizare de la începutul anilor ’60 – şi care a însemnat abandonarea realismului socialist, refacerea legăturii cu tradiţia interbelică şi regăsirea modelelor literaturii universale –, a fost de mult recunoscut de istoriile literare.
Amatorii de realism şi conflict, de caractere şi fire epice clare, urmărite în determinările lor logice, au avut şi vor avea în continuare dificultăţi în a digera maniera fănuşiană şi vor vorbi, sunt convins, de manierism. Deoarece Fănuş Neagu s-a înscris în acea categorie a prozatorilor care, în deceniul ’60-’70, au spart tiparele genului şi au aspirat, fiecare, la configurarea unui stil. Sub fascinaţia realismului magic sud-american şi a prozei fantastice eliadeşti, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu sau Nicolae Velea, care debutaseră cu povestiri şi nuvele „cu ţărani suciţi”, au făcut rapid pasul către o proză în care fantasticul, magicul şi miticul deformau, deliberat sau nu, contururile unei realităţi opresive. Limba acestor prozatori era ea însăşi un protest împotriva limbii de lemn din spaţiul public socialist.
S-a vorbit, deci, poate prea mult, de metaforita sa. E adevărat că excesul de stil „poetic” nu face bine în proză, după cum e cert că ultimele sale romane nu se ridică la înălţimea primelor două. Dar să nu uităm că, după cum remarcă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, există şi un alt Fănuş Neagu: cel de dinainte de metaforită şi de cronicile de carnaval. Marele prozator din nuvelele anilor ’60 (dar şi din cele mai recente, mai numeroase decât se crede), din Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni..., aparţine de drept unei paradigme ilustre, care îi mai cuprinde pe Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi Ştefan Bănulescu. Marii Povestitori ai literaturii române, pentru care cum se povesteşte e adesea mai important decât ce se povesteşte. Plecarea lui Fănuş Neagu înseamnă, cred, şi asfinţitul acestei paradigme literare.
De fapt, o dată cu Fănuş Neagu, ne-am luat rămas bun şi de la o epocă. Nu de la cea politică – pe care scriitorul a detestat-o sincer, pentru că, deşi om de stânga, ura tirania –, ci de la cea literară, care începe în jurul lui 1960 şi se prelungeşte cam până în primul deceniu de după 1989. O epocă în care artiştii erau mai generoşi şi mai risipitori de frumos, în care scriitorii şi cititorii, deopotrivă, mai credeau în arta literară şi în puterea literaturii de a modela spiritele, în care boema nu se prăbuşise în trivialitate.
E prea devreme, spuneam, pentru o analiză mai aprofundată, pe care opera amplă şi diversă a lui Fănuş Neagu o îndreptăţeşte, însă, cu prisosinţă. Deocamdată, să reţinem că, dincolo de aromele metaforelor sale, a stat un creator epic profund şi original, înzestrat cu capacitatea de a percepe realul sub semnul magicului şi al sacralităţii, de a învechi timpul şi de a stoarce, în momente de graţie, limba română de cele mai năucitoare miresme pe care e capabilă să le producă.

Răzvan Voncu



Fănuş!...

Există oameni pe care nu-i vezi şi nu-i auzi multă vreme, nu te poţi întâlni cu ei în fiecare zi, dar te simţi bine, ştiind că există. Că undeva, în adâncul singurătăţilor, îţi pot deschide uşa, aruncându-ţi în braţe sorcova de lumină; exact cea de care aveai nevoie, păstrată ca o taină din revărsatul zorilor petrecuţi împreună.
Şi nimic nu-i mai greu, mai apăsător, mai insuportabil şi mai nedorit decât certitudinea că singurătatea nu ţi-l mai poate aduce în prag şi uşa rămâne ferecată definitiv, mâna care apăsa clanţa topindu-se, definitiv, în întuneric. Ştiam că suferinţa a pus stăpânire pe Fănuş, şi nu i-a mai slăbit trupul din frânghiile durerii de care se îndepărta cu amăgiri scurte, iluziile prăbuşindu-i-se pe ţărmul unei zile grea de mireasma unor flori ştiute numai de el, culese din oglinzile Dunării, când trece prin Brăila fără fluturii de gheaţă ai iernii.
Ieri am vrut să-l sun. Ştiam că în zilele de sfârşit de săptămână se întoarce acasă – aşa l-am văzut ultima dată, sub veghea neostenită a Stelei –, şi doream să-l aud. Am marcat prefixele şi cei patru de 2 şi m-am oprit la primul 5, gândindu-mă că-i târziu şi, poate, doarme, urmând să se întoarcă la spital. La aceeaşi fereastră prin care a văzut lumea şi anotimpurile în ultimii ani.
Şi azi, la primul ceas, am deschis pagina cu ştirile de acasă şi m-a lovit ìn faţă chipul lui; fulger încremenit pe cerul dimineţii.
I-am scos cărţile – o bibliotecă fără cărţile lui e altceva – le-am pus teanc, în dreapta şi toată ziua le-am citit, pe rând, punându-le în stânga, până la ultima, alegând pagini pe care le ştiam, gândindu-mă că le vor citi şi alţii, fără bibliotecă, şi îşi vor da seama că plecarea lui înseamnă stingerea unui întreg univers. Un Macondo, al nostru, clădit de el pe temeliile rămase de la Odobescu, Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Paul Anghel, Ştefan Bănulescu şi alţii. Cei tineri care, odată întraţi în lumea aceasta, n-o mai pot părăsi. Un Macondo clădit din materiale ce nu se găsesc în celălalt macondo. Pentru că numai el ştia să le aleagă şi să le aşeze în metafore, ca nişte aripi multicolore.
Acum, mă întorc în Bucureştii trăiţi împreună. În blocul din Hristo Botev, 10, etajul VI, pe scara de serviciu, unde aveam o „cameră de student”, fără fereastră, doar cu o palmă de geam deschisă în uşă, o măsuţă rotundă şi o dormeză care servea şi de scaun. „Aşează- te şi scrie.” Îl închideam pe din afară, lacăt-cilindru, cu cifru vertical, din alamă. „Îţi deschidem când ai două povestiri terminate.”
Plecam cu Nicu Velea şi ne întorceam după un ceas-două, culegându-l în drum şi pe Viorel Dumitriu, student medicinist. De loc din Galaţi şi, ca toţi cei născuţi pe ţărmuri de ape, iscusit în poveşti. Ne-ntâmpina triumfător: cele două povestiri erau gata, scrise mărunt, cu o caligrafie de dascăl, pe un maculator cu coperţi albastre.
Înseram alături, la „Zori de zi”, unde, de multe ori, neajungându-ne banii, îmi lăsam, în gaj, ceasul de buzunar; un schimb făcut cu Nichita, căruia îi plăcuse ceasul meu de mână, un „Movado” bătrân, din secolul al XIX –lea.
Când m-am mutat într-o mansardă, în Ion Slavici, i-am lăsat camera lui Nicu Velea. Cu filodormă. O sută de lei, pe care nu mi-a dat-o niciodată, dar mi-a cerut-o mereu – „Când îmi dai suta aia? -, când stăteam înaintea unei sticle de vin, unde, ca să ne încurajeze, obişnuia să spună: „Vinul ăsta ne merită...”
Nu mi-a dat filodorma pentru că se răzgândise -„Nu pot trăi fără ferestre.” – şi îşi găsise, undeva, pe Roma, două cămăruţe, cu bucătărie şi duş, plus o terasă cât suprafaţa edificiului. Aici a adus, împreună cu Fănuş, barza din Buturugă de azur.
Deloc întâmplător, exact despre asta am vorbit, când ne-am întâlnit ultima dată; aparte, evocarea lui Viorel Dumitriu („ţi-aminteşti, stătea pe Arionoaia, lângă Rahova; doctor de penitenciar la Vâlcea...”). Şi au urmat, nenumărate, plecările...
Blocul din Hristo Botev a plecat primul, prăbuşindu-se la cutremur. L-am recunoscut astă-vară, aşa cum îl ştiam, în Amintirile unui cafegiu. Nicu Velea a plecat mai târziu, scufundat în zăpezile de la Casa Scânteii. Nichita s-a sfârşit, într-o noapte de decembrie, traversând Oltenia, în tren, şi repetând de mai multe ori, „Mi-e frig!” Guţă Hagiu, tot atunci, tot de frig, asfixiat, încercând să pună mâna pe clanţa uşii, căutând aer... Guţă Băieşu, cu undiţa, lângă un gorun, cu crengile ca o balanţă... Gheorghe Pituţ, urcat în camionul plin cu buşteni de brad şi alunecând pe gheaţă, a doua oară... Şi Zaharia Stancu, trezit din anestezie numai pentru a spune „să vină regele”... Şi Lăncrănjan, bădie şi frate Ioane.. Şi Barbu, Eugen. Princepele cu pipa din care n-a ieşit niciodată fum adevărat... Şi Ahoe şi Pucă, şi Pâcă... Şi nu-i mai numesc. Că nu pot duce atâta cimitir pe braţe.
Şi-acum Fănuş... Dascălul duhului românesc. Fără de el, cuvintele mele îşi pierd toată lumina sunetelor. Fără de el, limba română e mai săracă. Fără el, poezia noastră e mai săracă. Fără el, suntem mai sărăci decât toţi săracii.
Stau în genunchi lângă cuvintele lui, plâng şi strig. Fănuş! Fănuş! Fănuş!...

Madrid, 24 mai 2011
Darie Novăceanu

-E Frumoşii nebuni... „cartea cu prieteni” de dinaintea Cărţii cu prieteni?

-Este un imn închinat prieteniei, teribilismului şi tinereţii. Am scris romanul acesta pe când credeam că lumea trăieşte veşnic şi eram înconjurat de nebuni frumoşi de toate vârstele. Cei mai mulţi dintre ei şi-au luat umbra pachet la subţioară şi s-au dus şi se tot pierd în lumina ca o bură de aur a veacurilor stinse. Ar trebui să înşir aici multe nume cunoscute, precum şi de o mie de ori mai multe alte nume care nu spun nimic cititorului avizat. Eu am iubit vinul bun şi petrecerea. Am fost bogat la vorbă, am iubit şi-am fost trădat, am iubit şi-am şters putina, am umblat prin lume de tânăr (laudă sportului care mi-a înlesnit aceste drumuri!), am cunoscut pretutindeni oameni veseli, pe cei trişti i-am ocolit cu bună ştiinţă sau cu nepăsare specifică vârstei, nu ştiam că se moare din orice şi nici nu voiam să ştiu. Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie, de hanuri şi de dragoste. Oho! ce nemernic am fost! Oho! şi nu-mi pare rău deloc. N-o mai pot lua de la capăt aşa că, dacă doriţi, vă pot face morală până mâine dimineaţă, vă pot învăţa de ce trebuie să ne sculăm devreme şi să pornim voioşi la muncă. Dar nu-mi stă în caracter şi vă las să vă descurcaţi singuri, pentru că cei mai mulţi vă pricepeţi la fel de bine ca mine să petreceţi, să iubiţi şi să credeţi în steaua voastră norocoasă. Am scris o mare parte din această carte în palatul de la Mogoşoaia al Martei Bibescu, iar restul în braseria restaurantului Athénée Palace, pe când acest restaurant nu se chema Hilton şi unde, ţineţi-vă bine, veneau să ia masa mulţi prieteni ai mei care nu mă deranjau niciodată, mă fluierau din deşte, îmi trimiteau câte-o săgeată otrăvită şi-şi vedeau mai departe de treabă, pentru că viaţa acolo şi atunci era mult mai ieftină decât azi. Pentru a vă stârni pofta, vă anunţ că în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria – 5 lei suta de grame şi icre negre – 6 lei suta de grame. O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei. Era în vremea când încasam pentru un articol 400 de lei. Acele vremuri de belşug de la începutul anilor ’70 nu s-au repetat în România de atunci încoace. Şi nici nu văd cum să mai răsară asemenea zile în următorii 20 de ani.

Din ultimul interviu cu Fănuş Neagu realizat de Ana Maria Vulpescu şi publicat în „Jurnalul Naţional”, din 10 ianuarie 2011