Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
In memoriam Doina Cristea de Gabriel Dimisianu

Am mai evocat călătoria pe care am făcut-o în Cuba, în 1972, împreună cu Valeriu Cristea şi cu sculptorul Paul Vasilescu, un episod fericit pentru tinerii care eram atunci. Ne-a fost dat să ajungem, cum visam toţi în adolescenţă, pe tărâmuri exotice, în împrejurări pe care doar acele vremuri, cu toate relele lor, ni le puteau îngădui. O lună întreagă la tropice, cu o maşină de care dispuneam oricând, cu un şofer mulatru extrem de prietenos, liberi să cutreierăm fabuloasa insulă, din Havana în toate direcţiile, ceea ce am şi făcut. Şi totuşi Valeriu nu era bucuros tot timpul, ca mine. Îl observam cum din când în când se întunecă, se posomorăşte, se închide în el. Ce ai, l-am întrebat, în astfel de momente, ce te supără ? Mi-a răspuns fără ocol: – De prea mult timp sunt departe de Doina, asta mi-e greu să suport.
Întâlnirea celor se s-a petrecuse, miraculos, înainte de a se cunoaşte propriu-zis. Citim în Bagaje pentru paradis : „N-aveam cum să ştiu pe atunci, în 1958, că destinul mă adusese pe căi capricioase, numai de el cunoscute, foarte aproape de Doina, care avea 13 ani şi era în acea vreme elevă internă, la Liceul «Zoia Kosmodemianskaia», liceu perfect vizibil de la celălalt capăt, dinspre Grădina Icoanei, al străzii I. L. Caragiale. Doar două sute de paşi mă despărţeau în spaţiu de Doina. În timp - încă 5 ani“. Destinul hotărăşte în toate în ce-i priveşte pe Valeriu şi Doina. Un gest al său din studenţie, de protest politic, îl face să absolve mai târziu cu un an facultatea, astfel întâmplându-se însă întâlnirea cu Doina, în comuna Gruiu, unde tânăra absolventă de mai înainte era profesoară. În felul acesta „necazurile din 1959 mi-au «aranjat» întâlnirea cu ea. Răul s-a dovedit în cazul meu absolut necesar”. Valeriu şi Doina sunt de-ajuns unul altuia, oriunde s-ar găsi, la Beclean pe Someş sau oriunde, nimic neavând mai multă însemnătate decât convieţuirea, decât faptul de a fi împreună: „Trecem pe lângă case scunde, cu grădini, gospodării solide, durate de-a lungul unei vieţi de om. Luminile aprinse, în încăperi sau pe terase, le făceau şi mai atrăgătoare, dându-le un farmec, pentru mine, aproape dureros. «Ce-ar fi să rămânem aici, de tot?» i-am spus eu Doinei, pe jumătate (numai) în glumă, ca şi cum, după ani de căsnicie, i-aş fi propus să fugim împreună în lume, în lumea ispititoare, ca un hău, ca un abis, a provinciei...“
Mi-am amintit aceste lucruri acum, la moartea Doinei Cristea, întâmplată, dacă socotesc bine, la paisprezece ani după aceea a lui Valeriu, răstimp în care destinul i-a ţinut despărţiţi pe cei doi. Nu le-a fost dat să dispară odată, cum ar fi dorit amândoi mai mult decât orice.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara