Portretul unei doamne
Sfârşitul anului 2015 a adus despărţirea
de doamna Ralian, care a dat deseori,
prin interviuri sau amintiri de viaţă
lungă, culoare şi distincţie paginilor
noastre de Meridiane. Nu-mi dau seama
când am zărit-o prima dată, pe vremea
când venea relativ des, elegantă şi
întrucâtva excentrică, în redacţie. Nici
cum am ajuns să vorbim, tot mai puţin
în persoană şi tot mai ritmic la telefon,
despre materialele pe care le trimisese
sau pe care le pregătea şi, pe lângă
asta, despre toate fleacurile. Avea
plăcerea conversaţiei, ca toţi oamenii
care au timp, şi obsesia termenelor,
ca toţi oamenii ocupaţi. Fiindcă era
şi una, şi alta, suficient de trecută prin
viaţă cât să nu se mai grăbească, şi
suficient, prea mult poate, prinsă încă
în obligaţiile lumii literare cât să poarte,
cu asupră de măsură, răspunderea şi
obositoarea bucurie a unei pagini
de revistă pe care o semna. Ştia, mai
bine decât mulţi alţii, uzanţele societăţii
prin care se mişca de decenii, ceea
ce n-o reţinea să fie, nu o dată, de o
reconfortantă sinceritate. Dibuia,
apărătoare tenace a propriilor mize,
formalismul, încropeala, complezenţele.
Răsplătindu-i cu fidelitate şi ocrotitoare
prietenie pe cei care treceau proba
autenticităţii. Secvenţe din prieteniile
de-o viaţă, ca şi din cele mai noi, se
întorc astăzi, în chip de omagiu, în cele
trei pagini pe care i le dedicăm, semnate
de Marina Dumitrescu, Irina Horea şi
Luminiţa Voina-Răuţ. Dumnezeu s-o
odihnească! (S.V.)
Stilul senectuţii
Am cunoscut-o pe Antoaneta
Ralian abia în 2014. Târziu, deci. Din
fericire, nu şi tardiv. Demult îmi
doream să realizez pentru Radio o
înregistrare cu această descendentă
a unei eminente galerii de talmăcitori
din cultura noastră, pe tema traducerii
ca act creator. Încurajată de o prietenă
comună să o contactez cât mai grabnic,
am ezitat totuşi destul de mult, în
ideea că aş putea deranja o persoană
foarte în vârstă... La un moment dat,
mi-am luat însă inima în dinţi şi
pot spune că din prima clipă dialogul
nostru a fost spontan şi spornic. Peste
scurt timp, mă prezentam în micul
apartament de la Sala Palatului cu
reportofonul în mână, emoţionată să
aud exprimându-se vocea persoanei
al cărei (re)nume îmi era atât de bine
cunoscut din scris. Căzuserăm de
acord anterior asupra unui plan de
discuţie, destul de rămuros, dar nu
neg că, înainte de a începe, m-am
întrebat cum „va rezista” doamna
Ralian unei înregistrări care putea
depăşi o oră şi jumătate! Cum se
va concentra! Cât de radiofonic va
fi discursul unei... nonagenare! Cum
să fac să nu o suprasolicit! După
primele minute mi-am dat seama că
am în faţă un intelect perfect întreţinut.
şi că astfel de temeri nu-şi au locul.
Spontaneitatea şi coerenţa răspunsurilor,
alerta adaptare la paranteze sau
digresiuni, împletirea anecdoticului
cu teoreticul, rezistenţa la lungul şir
de întrebări şi, nu în ultimul rând,
armonioasa limbă română vorbită
parcă din iubire pentru cuvinte –
toate acestea m-au lăsat, cum s-ar
spune, mută de admiraţie. La încheierea
acţiunii noastre, nu-mi venea să cred
cum trecuse timpul, fără să-l simţim.
Ochii albaştri ai doamnei Ralian
zâmbeau, între noi se instalase, firesc,
prietenia.
Pe lângă arta sa de traducătoare
emerită am admirat la Antoaneta
Ralian arta de a-şi trăi bătrîneţea.
Cu acceptare înţeleaptă, dar niciodată
cu resemnare. Îngrijită, elegantă,
ospitalieră, în pofida suferinţei trupeşti,
căreia nu înţelegea să-i devină supusă.
Orice neajunsuri în plan biologic
deveneau acceptabile, atâta timp cât
nu obstrucţionau exercitarea intelectului,
sau nu împiedicau activitatea zilnică
la masa de lucru. („Dacă nu aş lucra,
nu aş putea să trăiesc” – spunea
adeseori, neînţelegând însă prin
aceasta a lucra oricum, ci riguros,
înnoitor). Ducerea la bun sfârşit a
proiectelor în curs, ca şi angajarea
fără ezitări în altele noi, au ţinut-o
pe Antoaneta Ralian , până în ultimele
luni de viaţă, într-o autentică alertă
a senectuţii, care o făcea fermecătoare.
Chiar şi atunci când tumultul lăuntric
al sfârşitului de parcurs existenţial
se făcea simţit, tonalitatea era la
fel de lucidă şi demnă. „Nu ne dăm
seama ce important este aerul” –
îmi spunea nu demult, în toamna
lui 2015, într-un moment dificil,
nebănuind că îmi întipăreşte în suflet,
pentru totdeauna, această scurtă
frază.
Antoaneta Ralian s-a confruntat
cu îndelungata-i senectute în mod
constructiv. A suferit din pricina
ei, dar s-a şi lăsat stimulată de ea.
Luând doar câteva exemple din recolta
anilor din urmă – traduceri noi din
Joyce, Oscar Wilde, Amos Oz sau
Tennessee Williams, „marea provocare”
Henry Miller, sau traducerea romanului
scris în engleză de Alex. Leo Şerban
– înţelegem în ce paradigmă creatoare
şi-a ancorat viaţa şi opera. Chiar dacă
pe fundal, cu timpul, devenea tot
mai prezent „conflictul acut, dureros”
(analizat în volumul său de amintiri)
„între neputinţa fizică, din ce în ce
mai accentuată, şi năzuinţele, dorinţele,
dragostea de viaţă, nevoia de participare,
de integrare în circuit, care au rămas
la fel de fervente, de nealterate, ca
la 30 de ani.” Antoaneta Ralian
lasă moştenire un model intelectual.
Marina Dumitrescu
Ultima oară
Ultima oară când am vorbit la
telefon mă anunţa că se internează
la „Aslan”. Nu se simţea bine, ba
chiar se simţea foarte rău, mi-a spus,
dar în două-trei săptămâni se va pune
din nou pe picioare – adică se va
întoarce acasă cât de cât remontată.
Am întrebat-o dacă pot să o vizitez,
„cum să nu, aştept cu nerăbdare să
te văd…”, aşa am rămas înţelese
(urma să plec din oraş, mă întorceam
în zece zile).
Singura dată când a refuzat să mă
vadă fusese cu vreo trei săptămâni
înainte. Era acasă, nu se simţea bine
nici atunci, starea ei nu-i permitea
să primească pe nimeni. „Nu vreau
să mă vezi aşa”, mi-a spus. Nu primea
pe nimeni fără să se fi aranjat – părul,
obrajii, ochii minunaţi, buzele, ţinuta
vestimentară. Nu ieşea din casă fără
ca aceste detalii importante să fie
puse la punct. Era impecabilă, de
fiecare dată. Chiar şi în anii din urmă,
când suferinţele îi biciuiau trupul,
păstra o ţinută dreaptă, capul nu-i
cădea niciodată în piept, mâinile nu-i
zăceau inerte în poală sau pe lângă
trup. O sfidare a anilor şi a durerii.
Refuzul ei de a ne vedea mi-a dat o
strângere de inimă. Şi totuşi, îmi
spuneam, ea va învinge şi de data
asta. Ca întotdeauna.
În ultima vreme, lipsind eu timp
mai îndelungat din oraş, apucasem
s-o văd doar la târgurile de carte,
unde venea însoţită, i se oferea un
scaun şi şedea între cititori şi scriitori,
fericită că e acolo, că nu fusese uitată
de breaslă, de admiratorii artei traducerii, de organizatori şi editori.
Ca întotdeauna fericită să fie printre
confraţi. Fără invidie profesională,
dimpotrivă, cu o generozitate rară,
se bucura de succesele traducătorilor
tineri, la fel de mult ca de ale celor
consacraţi. Dedicată acestei arte ca
nimeni altul, o întrista orice dovadă
de lipsă de respect faţă de ceea ce
înseamnă truda traducătorului de
literatură, faţă de procesul de creaţie,
de creatorul de artă. Participa la lansări
de carte – ale altora, ale ei –, lua
cuvântul, era prezentă la dezbateri,
îi plăcea să-şi spună părerea, să i
se ceară sfatul, să fie consultată.
Să-şi dezvăluie tainele profesionale.
Plină de energia interioară care îi
dădea putere.
Am văzut-o ultima oară cu ocazia
decernării premiului Opera Omnia,
al Uniunii Scriitorilor, în 2014. Nu
a putut urca pe scenă, a rămas în
fotoliul din sala de festivităţi, au
coborât cei de pe scenă să-i înmâneze
premiul, să o felicite. M-am bucurat
să pot fi prezentă acolo şi să o văd
din nou laureată. Câte romane a
tradus? Câtor romane le-a oferit o
nouă versiune în limba română? Câte
i s-au reeditat? Cât a scris? Mult peste
o sută. Vă puteţi imagina ce înseamnă
asta, dumneavoastră, traducătorii de
literatură mai noi, mai purii?
Dumneavoastră, care ştiţi ce înseamnă
să traduci literatură?
Acum câţiva ani, m-a invitat la
un spectacol de dansuri irlandeze, la
Sala Palatului. Urma să trec să o
iau de acasă – locuia chiar vizavi. Cu
o zi înainte de spectacol, mi-a transmis
că îmi lasă biletele la Uniune, nu
poate veni, se simte rău, se internează
de urgenţă. I-am telefonat după
spectacol, îi cumpărasem un program,
voiam să i-l duc. A rămas să mai
vorbim. Ne-am văzut într-o sâmbătă,
în micul şi elegantul apartament
de la Sala Palatului. Acolo locuia.
Acolo lucra, scriind de mână. Dicţionare,
enciclopedii, cărţi de referinţă, topuri
de hârtii, stilouri, tocuri, creioane,
le vedeai peste tot în jur, sugerau
febrilitatea cu care lucra. Acolo îşi
primea musafirii. În acea zi, mai era
o persoană invitată la masa pregătită
cu mult bun-gust şi cu măsură – nimic
nu lipsea, nimic nu se revărsa,
totul era echilibrat şi îmbietor, fiecare
fel îl anticipa pe următorul, băutura
era exact cea potrivită, dar, desigur,
opţiunile stăteau la dispoziţia oaspetelui.
Aşa fusese mereu la ea acasă, fiecare
element al mesei era esenţial, nimic
la voia întâmplării.
Ca în Alice în Ţara Minunilor,
spaţiul acela strâmt, care părea să
te sufoce în momentul în care păşeai
în minusculul antreu, căpăta brusc
dimensiunea unui palat – într-atât
de plin de informaţie, de amintiri, de
referinţe şi ademeniri era. Unde să
te uiţi mai întâi – la cărţi, la discuri,
la fotografii, la totemuri, pietre
semipreţioase, obiecte de cult, la
mobilă şi tapet, la vasele de porţelan,
la bronzuri şi tablouri? Dar ceea ce
însufleţea şi metamorfoza spaţiul
era, desigur, prezenţa ei, a stăpânei,
zâmbitoare, bucuroasă de oaspeţi.
Cu o sclipire ghiduşă în ochi, te poftea
să iei loc şi te îmbia cu aperitive şi
mici gustări. O cafeluţă? Un cinzano?
Poate un whisky? Vin? Excelent, roşu
sau alb? Nici nu simţeai cum ţesuse
deja o plasă vrăjită în jurul tău, te
cufundai în pernele moi ale canapelei
şi deodată îţi dădeai seama că nu
ea era cea care îşi trăda secretele, ci
tu erai cel care se confesa. Cum îi
mai plăcea să asculte! Cum ştia să
pună întrebări exact atunci când aveai
nevoie doar de o adiere ca să deşerţi
tot sacul!
Aproape de fiecare dată uitam
care este intrarea şi care este blocul,
primul, sau al doilea. Trebuia să
mă uit în carnet sau să-i telefonez.
Odată, neavând nici cartelă pentru
telefonul public, nici mobil, am fost
nevoită să iau la rând intrările. Când,
în sfârşit, am nimerit, trecuse de mult
sfertul academic. Scrumiera conţinea
deja câteva mucuri (fuma pe atunci),
cafeaua se evaporase aproape de tot
de cât zăcuse pe aragaz, ca să fie
caldă, dar bucuria de a ne revedea a
stins şi enervarea mea vinovată, şi
iritarea ei justificată. La urma urmei,
aveam o după-masă întreagă să
pălăvrăgim câte-n lună şi stele.
Nu ştiu cum ne-am împrietenit.
O ştiam de multă vreme, o vedeam
adesea când mă duceam la Cumpătu
în vacanţele mele şcolare sau, mai
târziu, în „concedii” de lucru. Ea
venea să traducă în liniştea vilei
nr. 4, de pe malul pârâului care-i
umplea cu susurul său zilele şi nopţile.
Mânca la cantină, unde o vedeam
la o masă din colţ, elegantă, singură
sau cu soţul ei, apoi dispărea… unde?,
probabil la lucru. Nu mă cunoştea,
nu avusesem ocazia să facem cunoştinţă,
dar eu ştiam cine este. Cine nu ştia?
Făcea parte din societatea selectă a
traducătorilor de literatură, ale căror
traduceri le citeam pe nerăsuflate
(pe atunci, rar puteai procura o carte
în limba originală, traducerile erau
esenţiale pentru a veni în contact cu
alte literaturi, cu alte culturi). Făcea
parte din societatea selectă a
traducătorilor de literatură engleză.
Era un reper pentru mine. Mi se părea
o minune că o puteam privi, că o
puteam auzi vorbind, că mă aflam în
acelaşi spaţiu cu ea.
Într-o bună zi a unui an ’80 din
secolul trecut, la Cumpătu fiind
amândouă, la cantină, mi-am luat
inima în dinţi şi m-am apropiat de
ea, cerându-mi scuze că o deranjez,
prezentându-mă şi spunându-i că
vreau s-o consult într-o problemă
legată de traduceri. M-a poftit să iau
loc. I-am spus la ce lucram, ce
publicasem până atunci. O rugam să
citească unul dintre textele aflate în
lucru şi să-mi spună ce părere are.
Să mă certifice sau să mă desfiinţeze.
Era, pentru mine, marea încercare –
ori, ori, i-am zis. (Dacă spunea nu,
nu mă gândisem la ce aveam să fac…,
dacă însă spunea da, ei bine, era ca
un certificat de naştere pentru mine.
Dacă Ea spunea da…)
Stăteam la aceeaşi vilă 4, unde
mă refugiasem împreună cu fiul meu,
care era în vacanţă. I-am dat textul
scris de mână în acea dimineaţă.
Mi-am petrecut ziua cu fiul meu,
hălăduind, în pădure, pe râu în sus
şi la vale, şi în tot acest timp m-am
întrebat ce soartă mă aşteaptă. Până
seara m-am perpelit. Nu puteam
lucra, nu mă puteam apropia de birou.
Seara, la masă, am primit răspunsul.
Îi datorez destinul meu profesional.
Ei, doamnei Antoaneta Ralian.
(Text preluat din nr. 3/ 29 decembrie
2015 al Revistei de traduceri literare,
revista online al Secţiei traducătorilor
literari a USR.)
Irina Horea
Nu ştiam că Joyce, Tennessee
Williams, Henry Miller, Iris
Murdoch, Saul Below, Virginia
Woolf, Oscar Wilde au scris în
limba română...
Am fost adesea întrebată cum am
cunoscut-o pe doamna Ralian, cum
de-am ajuns aşa de bune prietene?
Ceva fundamental ne-a apropiat:
traducerile literare. În 1995, la Teatrul
Bulandra s-a montat o piesă de Edward
Albee: Totul în grădină. M-am ocupat
cu acea ocazie de afiş, caiet program,
mă rog, toate materialele promoţionale
şi, în bunul obicei al teatrului, pe
toate am trecut şi numele traducătorului.
Iar apoi am invitat traducătorul la
premieră. Traducătorul lui Albee
fiind... Antoaneta Ralian! Ţin minte,
de parcă ar fi azi: după premieră,
doamna Ralian – căci era o Doamnă
în adevăratul sens al cuvântului –
m-a sunat să-mi mulţumească pentru
invitaţie, dar mai ales pentru faptul
că, spre deosebire de alte teatre, al
nostru n-o uitase! Cum să vă uit, am
răspuns eu, uluită? De ce să vă
uit? Păi aşa, fiindcă traducătorul,
în general, e ultima roată la căruţă...
Cititorii, criticii, dramaturgii, regizorii, juriile premiilor, toată lumea ne uită
pe noi, traducătorii. Eu nu-i uit,
doamnă Ralian, i-am răspuns. Poate
şi dintr-un motiv personal, şi eu sunt
traducător literar. Da? Şi din ce limbi
traduci, m-a întrebat ea curioasă.
Din spaniolă, franceză, uneori şi
engleză... Acesta a fost declicul
prieteniei noastre. I s-a părut interesant
să interacţioneze cu un traducător
mai tânăr.
Ulterior, când aveam s-o cunosc
mai bine, mi-am dat seama că, de
fapt, toţi prietenii ei erau tineri.
Scriitori, editori, traducători, jurnalişti
– mai târziu paleta prieteniilor ei s-a
extins considerabil, ajungând să
cunoască îndeaproape diplomaţi, ba
chiar şi politicieni şi pe şeful statului,
primind de la Traian Băsescu Ordinul
Naţional „Serviciul Credincios” în
grad de Cavaler.
Ne-am împrietenit atât de bine,
încât ne-am apropiat şi familiile. Am
fost la teatru, la concerte, la restaurante
împreună. Ţin minte că domnul Ralian,
care era deja foarte în vârstă, era un
adevărat gentleman. Deşi uşor adus
de spate, refuza cu obstinaţie să fie
ajutat la cumpărături, iar când mergeai
cu el la un local, ţinea uşa să intre
mai întâi doamnele şi scaunul ca
să se aşeze în primul rând reprezentantele
sexului frumos...
Nu-i de mirare aşadar că împreună
au alcătuit un cuplu armonios. 7 ani
i-a supravieţuit doamna Ralian, fix
cei 7 ani care-i despărţeau ca vârstă.
Ştiu însă că pentru dumneaei aceşti
ultimi 7 ani au fost şi grei, dar şi
frumoşi. Grei, pentru că dintr-o dată
s-a simţit singură, cumplit de singură
fără omul care o iubea şi o proteja
ca nimeni altul pe lumea asta. Dar,
fiind de o inteligenţă sclipitoare şi
un umor debordant, a ştiut şi să-şi
înfrumuseţeze aceşti 7 ani, înconjurându-
se de prieteni, casa ei fiind
aproape mereu plină de tineri care
o vizitau să stea „la un pahar de vorbă”
cu dumneaei. Rareori mi-a fost dat
să cunosc pe cineva aşa ca doamna
Ralian, dat fiind vârsta ei înaintată!
Fizicul îi juca feste, e drept, dar era
atât de volubilă, de vie, de dornică
de viaţă socială, încât după câteva
ore petrecute în preajma ei, o simţeai
tânără şi energică!
Ce să vă spun? Erau foarte multe
lucruri pe care le apreciam la ea. În
primul rând hărnicia. Muncea ca
un neamţ. Metodic, aplicat. Era în
stare să stea aplecată asupra unui
text pe care-l traducea şi câte 10 ore
pe zi. Eu o mai certam, îi spuneam
că nimeni nu lucrează aşa, stahanovist.
Ea îmi spunea: dar ce să fac? Trage
Denisa, trage Bogdan, trage Laura
de mine, trebuie să predau cartea
până... Denisa Comănescu, adică
Humanitas sau Bogdan Stănescu,
adică Polirom, sau Laura Albulescu,
adică Art. Dar mai trageţi-vă şi
dumneavoastră sufletul – încercam
eu s-o mai ponderez – zadarnic însă...
Humanitas, Polirom sau Art pot să
scoată cartea şi mai târziu, dar
dumneavoastră dacă vă îmbolnăviţi...
Nici nu voia să audă!
Ţin minte că, după ce-a tradus
Joyce (Portret al artistului la tinereţe)
şi Oscar Wilde (Portretul lui Dorian
Gray), cărţi de mare complexitate
stilistică – traduse în anii din urmă
– mi se tot plângea: am tradus atâţia
irlandezi, dar n-am văzut niciodată
Irlanda! În tinereţe n-am ajuns acolo,
acum am bani, dar nu mai am picioare...
şi aşa de mult mi-ar fi plăcut să cunosc
ţara lui Joyce, a lui Wilde, a lui Swift...
Pe neaşteptate, am fost trimisă
patru zile cu teatrul la Dublin.
Anul trecut în octombrie. I-am dat
telefon doamnei Ralian şi s-a bucurat
aşa de mult, de parcă mergea chiar
ea! Mi-a zis: acum tu o să-mi povesteşti
cum e Dublin, o să vii şi o să-mi spui
tot şi-n felul ăsta o să fie ca şi cum
aş fi şi eu în Irlanda! Recunosc: eram
curioasă să cunosc Dublinul. Nu
fusesem nici în Anglia, nici în Scoţia.
Irlanda s-a ivit din întâmplare. Eram
însă bucuroasă că-i pot povesti doamnei
Ralian cum e ţara, că puteam fi chiar
şi pentru 4 zile ochii ei.
Am văzut multe în patru zile
dublineze: muzeul scriitorilor, casa
lui Joyce, Trinity College, St Patrick
Church, Christ Church. Totul pe fugă,
evident, timpul fiind foarte scurt. Dar
negreşit, după fiecare vizită, intram
într-un pub să-mi odihnesc picioarele
şi de acolo o sunam pe doamna Ralian.
Ei, cum e? Azi ce-ai văzut? Cum zici
că e casa lui Joyce? Dar St. Patrick,
dar irlandezii ca oameni, aşa-i că sunt
mai calzi decât englezii? Când o
sunam din Dublin îi simţeam glasul
fremătând de bucurie şi credeţi-mă,
atunci parcă mă bucuram şi eu altfel.
Când cumpăram câte un suvenir din
Dublin mă gândeam şi la dumneaei.
În fine, când am revenit acasă, am
petrecut două zile sporovăind despre
Irlanda şi irlandezii ei... ascultând
muzică irlandeză, privind albumul
despre Irlanda pe care i l-am adus,
dar mai ales o cărticică, simpatic
intitulată The secret Dublin, acel
Dublin ascuns ochilor turiştilor, pe
care sunt convinsă că doamna Ralian
l-ar fi savurat ca nimeni altcineva...
Doamna Ralian a fost până în
ultima săptămână un om extrem
de prezent, de viu. Plin de planuri de
viaţă. Cu doar o lună înainte de a
se stinge a venit la Bulandra să vadă
The Bach Files. Se mişca greu, era
deja în scaun cu rotile, dar asta n-a
contat: a venit, a fost încântată de
spectacol, l-am comentat amândouă
şi avea de gând să-l revadă. Dar asta
nu e tot. A văzut majoritatea premierelor
bucureştene în ultimul an, inclusiv
Un tramvai numit dorinţă, piesa
tradusă de ea pentru Teatrul Odeon.
Ba chiar, neputând să se deplaseze,
a cerut celor din Oradea să-i trimită
un DVD cu piesa Scripcarul pe acoperiş,
care se juca cu sala plină, fiind apreciată
şi în Ungaria...
Ar fi multe de povestit despre
doamna Ralian. Despre modul în care
lucra, de pildă. Nefiind familiarizată
cu internetul, folosea şi acum dicţionarele
Oxford, enciclopediile Larousse, pe
care le consulta conştiincioasă, nefăcând
niciodată rabat la calitate. Când erau
termeni spanioli, mă suna. De pildă,
la piesa Camino Real de Tennessee
Williams şi-a făcut liste cu cuvinte
şi expresii în spaniolă – neînţelese –
pe care voia să le traducă doar
după o explicaţie profesionistă. (Aici
fac o paranteză: zilele trecute am
văzut în librării volumul de teatru de
Tennessee Williams. A apărut prea
târziu, nu l-a mai apucat. Mi-a fost
imposibil să mă apropii de el, mi-era
greu să-l văd eu, iar ea nu... mă durea
sufletul că nu s-a mai bucurat să-l
ţină în mână, să-şi anunţe prietenii
că i-a apărut o nouă traducere.) Pe
urmă fizic cum lucra. Scria într-un
caiet cu stiloul. Pentru că în ultima
perioadă avea dureri atroce de picioare,
şi-a comandat un pupitru la care
scria, da – un pupitru ca de clase
primare – şi scria, scria, scria ca un
elev sârguincios la el... În fine, fiindcă
traducerea era scrisă de mână, ea
singură plătea pe cineva să-i introducă
la calculator textul, revenind apoi de
câteva ori asupra traducerii pentru
acurateţe, pentru versiunea finală,
pentru a oferi cititorului român o
bijuterie... Iar uneori editurile o plă-
teau cu întârziere, ea abia amortizându-ş
i cheltuielile făcute cu
introducerea textului pe computer.
Alteori, editorii o înşelau grosolan.
De pildă, unui editor i-a cedat drepturile
pe viaţă pentru cărţi importante...
Ce să fac, dacă am fost proastă şi
n-am citit cu atenţie contractul, se
necăjea ea....
Sunt atâtea amintiri care mă leagă
de doamna Ralian, că nu ştiu când
m-aş opri dacă vi le-aş povesti pe
toate... Un lucru mai vreau să spun
însă. Deşi în ultimii ani se mai deplasa
– a mai fost la mare, la munte – în
orăşelul ei natal, Roman, n-a mai
ajuns de câteva decenii. Nu ştiu exact
motivul. Îl bănuiesc doar. Pentru
ea Romanul era un spaţiu magic, al
copilăriei, dar şi un spaţiu al durerii,
locul unde i-a murit mama şi unde
tatăl îşi pierduse casa şi slujba la
Bancă. N-am întrebat-o niciodată de
ce n-a mai ajuns la Roman.
Cu doi ani în urmă însă, am ajuns
– tot eu, în locul dumneai! – la Roman.
Şi m-am gândit să-i fac o surpriză.
Să-i cumpăr un album cu oraşul,
un album prezentând, pe cât posibil,
oraşul vechi, aşa cum l-a cunoscut
doamna Ralian în tinereţe, dar şi
oraşul prezentului, pe care dânsa nu
l-a mai apucat. Ei bine, ce credeţi?
Am căutat peste tot un album: în
librării, la muzeul de istorie al oraşului.
Nimic. La un moment dat, cineva îmi
spune că s-a editat o monografie, dar
fiindcă nu s-a vândut, cartea a ajuns
în beciul muzeului. Am ajuns acolo,
am vorbit personal cu directorul
instituţiei, i-am cerut un exemplar,
i-am spus pentru cine îl doresc – deşi
în vârstă, domnul respectiv nu auzise
de doamna Ralian: iarăşi statutul
ingrat al traducătorului, dar ce
traducător în cazul acesta?!! – în fine,
mi-a promis că la întoarcerea mea
din Iaşi voi avea albumul. Măcar atât
să-i pot aduce, o imagine a oraşului
natal, dacă de văzut nu-l mai putea
vedea...
Oraşul Roman, care ar fi putut să-
i confere statutul de cetăţean de onoare,
poate da măcar acum numele doamnei
Antoaneta Ralian unei străzi, zic eu...
În fine, odiseea mea a avut un
final fericit, i-am adus acasă ORAŞUL
NATAL doamnei Ralian, iar când a
răsfoit cu înfrigurare albumul, am
văzut-o fericită: recunoştea bulevarde,
o biserică, îşi căuta strada pe care se
născuse...
Vreau să cred că n-o vom uita
prea repede pe doamna Ralian. Cărţile
ei, impecabil traduse, vor fi citite de
câteva generaţii, sunt convinsă, fiindcă
traducerile ei nu vor avea nevoie
de revizuiri! Aş vrea însă să-mi închipui
că acei cititori, după ce vor da ultima
pagină a cărţii, chiar dacă n-au
cunoscut-o, să spună doar atât:
excepţională carte! Nu ştiam că Joyce,
Tennesee Williams, Henry Miller, Iris
Murdoch, Saul Below, Virginia Woolf,
Oscar Wilde au scris în limba română...!
Luminiţa Voina-Răuţ
