Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

focus România literară: Gabriel Dimisianu:
În lumea cărţilor de Ion Pop


Răspunzând unei anchete literare, Gabriel Dimisianu afirmă că a început să facă critică „incitat de lecturi" si că se simte „mobilizat de aceeaşi datorie faţă de profesie".

Adaugă, însă, imediat şi acea „conştiinţă nouă a faptului că anumite lucruri pe care numai eu le-aş putea spune trebuie să le spun". Iată-l deci situat sub semnul unei raţiuni de a fi ce asociază conştiinţa unui soi de datorie asumată cu un sentiment al participării subiective, care-i individualizează angajamentul raţional. Sunt repere generale, desigur, dar care au căpătat prin ani o amprentă particulară, definibilă tocmai în spaţiul conjugării echilibrate a termenilor evocaţi: adică într-un exerciţiu critic practicat constant, aproape ca semnarea unei condici de prezenţă de la Serviciul Literelor Române, asigurat de continuitatea unei munci de redactor ce acoperă mai bine de cinci decenii. In tot acest răstimp, Gabriel Dimisianu a fost o prezenţă semnificativă printre criticii care au pus umărul la dărâmarea zidului de penitenciar spiritual al „realismului socialist" şi la restaurarea esteticului într-o literatură română grav afectată de injoncţiunile ideologiei totalitare, eliberându-se el însuşi, ca mai toţi confraţii de generaţie, de servituţile inevitabile ale începutului. A acompaniat, astfel, cu o luminoasă solidaritate, scrisul tânăr din anii '60 ai secolului trecut, a susţinut talentele noi, a luat parte la campaniile şi dezbaterile de idei nu tocmai comode al epocii. Aşa se face că în vremurile post-decembriste, cititorul profesionist s-a putut exprima şi se exprimă în continuare în deplină cunoştinţă de cauză asupra fenomenului literar românesc de după al Doilea Război Mondial, tot aşa cum poate judeca din interior şi dintr-o largă perspectivă istorică evoluţiile mai recente din acest câmp al scrisului nostru.

Ceea ce îl preocupă mereu pe critic este, cum mărturiseşte în mai multe rânduri, adevărul scrisului său: evocă, astfel, - de pildă, în Lecturi libere din 1983) luciditatea şi liniştea evaluării operelor literare, cerând o restituire „în lumina obiectivă", fără partizanat deformator. Are nevoie, pentru aceasta, de un „cadru stabil de valori" la care să se raporteze, invitând la un dialog exigent cu „clasicii", dar solicitând şi „un spirit de rigoare mai pronunţat" în abordarea contemporanilor. Modelele le găseşte întâi de toate în E. Lovinescu, cu „efortul neobosit de a impune şi consolida un statut profesional al criticii", o „conştiinţă profesională" întemeiată pe „siguranţa gustului" şi vegheată de probitatea intelectuală, pe moralitatea scrisului. Admiră însă şi marea libertate de spirit a lui G. Călinescu, a cărui Istorie, recitită pătrunzător la târzia reeditare, îi smulge accente admirative pentru consecvenţa perspectivei estetice asupra literaturii, pentru originalitatea intepretărilor, dar şi pentru organicitatea viziunii de ansamblu. Va consacra, pe de altă parte, şi consistente eseuri „foiletoniştilor" interbelici, unor Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, regăsind el însuşi o anumită continuitate şi coerenţă a tradiţiei critice de la care se revendică. Fiindcă şi G. Dimisianu se consideră - şi este - în primul rând un critic de întâmpinare, atras cu precădere de literatura care se face în imediata apropiere, deşi s-a întors şi spre clasici, precum C. Negruzzi, Ion Ghica, I.L.Caragiale, ori a supus unor remarcabile interpretări proprii scrisul lui Sadoveanu, Arghezi-romancierul, Camil Petrescu... Lovinescianismul său transpare şi în această aplecare predilectă spre contemporaneitate, - „lumea criticului" din titlul unui masiv volum apărut în anul 2000 este în primul rând aceasta, cu care poate comunica imediat, surprinzându-i pe viu pulsul, pasionat să-i înregistreze ecourile şi să le prevadă şansele de prelungire în timp. Dacă adăugăm acestei cuprinzătoare „lumi" şi suita de Fragmente contemporane strânse în carte în 2004, ne putem face o imagine despre implicarea criticului în viaţa imediată a literaturii.

Lectura unor asemenea cărţi certifică măsura în care G. Dimisianu rămâne fidel principiilor enunţate de la început. Amintind de un Perpessicius atunci când evocă cei „patruzeci de ani şi mai bine de când semne(ază) în foaia de prezenţă a criticii literare", G. Dimisianu probează tocmai fidelitatea sa faţă de mişcarea vie a literaturii. Iar când mărturiseşte că se simte bine cu adevărat „mai ales în fragment", se înscrie în prestigioasa tradiţie a „cronicarilor" noştri literari, nu fără nostalgia unor sinteze, a unei „imagini ale întregului", pe care crede totuşi că o pot aproxima şi abordările secvenţiale. Căci, aşa cum precizează în deschiderea Lumii criticului, aceste „comentarii aplicate, referitoare la autori şi cărţi, nerestrânse totuşi la stricta analiză", aspiră la „a distinge probleme", tind spre reflecţii de ordin mai general, ce angajează interogaţiile majore ale scrisului şi vieţii literare de azi. Câteva dintre aceste probleme de natură principială ies repede în relief şi nu sunt cele mai uşor de ridicat în contextul atâtor turbulenţe ale ultimelor două decenii. Printre ele, chestiunea „revizuirilor" privind cei cincizeci de ani petrecuţi sub dictatura comunistă (dar şi a unor valori „clasice", precum Eminescu, supus unor „demitizări" recente), reflecţiile asupra „modei jurnalelor", proliferantă imediat după Revoluţie, a dimensiunii etice a scrisului, atât de discutată în anii din urmă, ori a raporturilor dificile dintre literatură şi politică. „Revizuirile" sale sunt mai curând recuperări comprehensive, reparaţii, acte de justiţie faţă de nume şi cărţi „uitate" - cum se întâmplă cu relectura „momentului literar 1945-1948", din finalul Fragmentelor contemporane.

În asemenea chestiuni, ca şi în altele, cere mereu dreapta măsură asigurată de vigilenţa spiritului critic, respectul pentru adevăr, o angajare a scriitorului care să nu fie pură obedienţă faţă de o Putere sau alta, ci interogaţie productivă. În zgomotul şi furia zilelor noastre, el nu-şi pierde niciodată cumpătul: comentează calm cărţile şi împrejurimile lor, caută mai degrabă marca spiritului constructiv, fără să treacă cu vederea, chiar şi autorilor preţuiţi, neîmplinirile şi derapajele de ordin estetic şi moral, invită la nuanţare acolo unde constată stridenţe şi simplificări abuzive. O face cu fermitate, însă mereu fără ridicări dizgraţioase de ton, fără violenţe pamfletare, cu o civilitate şi eleganţă - aş adăuga şi afecţiune - tot mai rare în ciudata variantă de „societate a spectacolului" propusă de lumea noastră încă neaşezată. Căci Gabriel Dimisianu e profund ataşat literaturii pe care o comentează, la care se raportează cu o solidaritate discretă, crede că scriitorii mai pot avea un rol important în (re)construcţia noastră spirituală. E şi sentimentul cu care evocă, inspirat şi generos, numeroase portrete ale confraţilor şi momente din viaţa „breslei", în frumoasa carte de Amintiri şi portrete literare apărută în 2003, reeditată şi completată apoi, şi care s-a bucurat de un binemeritat succes. Căci, despre lumea sa de cărţi şi de oameni, criticul şi evocatorul ei a avut întotdeauna ceva de spus, aşezând-o în acea cât mai „obiectivă" lumină a ochiului de autentic profesionist al lecturii, dar şi de scriitor ieşit din Bibliotecă printre semenii săi, tot oameni ai condeiului, în care a ştiut să regăsească multe dintre angajamentele intelectuale şi sufleteşti care i-au marcat viaţa.