Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Impuritatea gîndirii de Sorin Lavric

Valoarea unei lucrări de filozofie se măsoară după numărul de controverse pe care le poate provoca. Cu cît e mai supusă posibilităţii de a da naştere polemicilor, cu atît durata ei de viaţă este mai lungă. În schimb, dacă nu reprezintă un atentat împotriva gîndirii oficiale, posteritatea ei poate fi compromisă. Calitatea aceasta subversivă a cărţilor de filozofie este cu atît mai ciudată cu cît efectul lor se insinuează încet şi fără zgomot, neavînd nevoie de scandal sau de umori militante. Scrise în singurătate şi publicate pentru un număr restrîns de cititori, ele izbucnesc în atenţia colectivă numai după o perioadă de latenţă. E ca şi cum ar avea nevoie de un răstimp de incubaţie înainte să molipsească minţile oamenilor. Iar atunci cînd o fac, dezbaterea pe care o iscă pare să fie defazată în raport cu temele presante ale zilei. De aceea, mai toate cărţile care au făcut epocă în istoria filozofiei au părut a fi întîrziate în raport cu spiritul vremii. De fapt, în asta a stat şi norocul lor: dacă ar fi fost pliate pe moda clipei, ar fi dispărut odată cu ea. Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt au scris în contra curentului dominant al vremii, şi tocmai de aceea astăzi mai vorbim despre ei. Ceea ce i-a făcut să supravieţuiască epocii în care au trăit a fost tocmai inadecvarea gîndirii lor la tiparul oficial. Au fost de la început inactuali, aşezaţi strîmb, de aceea au rămas.
Husserl este un alt exemplu de gînditor inactual. A făcut epocă în chip discret şi temeinic, preschimbîndu-se cu timpul într-un nume indispensabil pentru oricine vrea să parcurgă, pornind de la începuturi către prezent, istoria fenomenologiei. Citite cu ochiul secolului XXI, temele lui par picate din cer, iar tonul cu care scrie despre ele are sobrietatea nepărtinitoare a unui meteorolog care descrie un uragan aflat în desfăşurare. Cu alte cuvinte, întemeietorul fenomenologiei scrie aşezat, laborios, solemn şi fără vreo urmă de patetism. Descrie cu răceală şi acribie nişte distincţii şi nuanţe pe care, după ce le-a privit printr-o lupă nedeformatoare, le analizează pe un ton de serenitate neşovăielnică, dovadă că problemele asupra cărora se apleacă au acel iz inconfundabil al temelor clasice: aparent depăşite, în realitate actuale.

Ciudăţenia temelor clasice - iar în filozofie mai toate temele sunt "clasice" - este că par clasate sub unghiul interesului pe care ni l-ar putea suscita, căci tot ce e clasic e acceptat cu indiferenţă, fără reacţii de respingere sau încuviinţare. Clasic e ceea ce e clasat din punct de vedere al atitudinii la care ne îndeamnă: neutralitate blazată şi suficientă. De aici şi senzaţia atît de răspîndită că la filozofie ne pricepem cu toţii. În realitate, vetustimea ideilor clasice e cît se poate de înşelătoare, dovadă că, cu toată vechimea lor evidentă şi neschimbătoare, ele hrănesc în continuare gîndirea contemporană. Altfel spus, tocmai fiindcă temele gîndirii lui Husserl sunt clasice, putem prevedea că ele ne vor supravieţui, devenind teme de reflexie pentru generaţiile următoare.

Tema de bază a primului volum din Cercetări logice - lucrare pe care specialiştii o aşază alături de Fiinţă şi timp (Martin Heidegger) în privinţa rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea fenomenologiei - este relaţia dintre logică şi psihologie. Relaţia în cauză nu presupune defel o inofensivă şi paşnică legătură teoretică, ci o ambiţie hegemonică, concentrată în întrebarea: care din cele două e mai profundă şi ce raport ierarhic poate fi stabilit între ele? Aşadar, un raport de forţe convertit într-o dispută teoretică în care adepţii fiecărei discipline caută să pledeze pentru superioritatea propriei opţiuni. Drama ambelor tabere este că fiecare aduce argumente raţionale pentru a justifica o preferinţă iraţională. Căci nimeni nu alege să studieze psihologia sau logica din motive raţionale, ci atras de nelămurite motive interioare. E ca şi cum o afinitate obscură, trezindu-ţi interesul pentru una din discipline, te face s-o percepi ca fiin­du-ţi mai potrivită decît cealaltă, atîta doar că, atunci cînd ţi se cere să explici de ce ai ales-o, invoci argumente teoretice, şi nu nu pîrghii psihice.

În această dispută dintre logicieni şi psihologi, Husserl va lua partea logicienilor. Rezultatul va fi întocmirea unei impresionante armuri conceptuale, menită a-i apăra pe logicieni de ironiile, prejudecăţile şi fumurile celor care privesc disciplina logicii ca pe anexa formală, scolastică şi rebarbativă a adevărurilor psihologice. Potrivit acestei optici, logicienii par un soi de funcţionari însărcinaţi cu salubrizarea gîndirii, un fel de pălmaşi igienici siliţi să facă curat pe un teren care de fapt nu le aparţine. Iar desconsiderarea disciplinei lor se sprijină pe următorul raţionament: dacă gîndirea este o activitate psihică şi dacă logica se ocupă cu corectitudinea formală a gîndirii, atunci implicit logica este o ramură a psihologiei. Căci dacă gîndul e un act psihic, atunci logica, preocupată de condiţiile prin care gîndurile pot fi înlănţuite în mod valid, este o disciplină secundară a psihologiei. Un acaret asigurînd bunăstarea locuinţei principale. Căci trebuie ca mai întîi să ştiu cum iau naştere gîndurile şi care e conţinutul lor, pentru ca mai apoi să pot să mă întreb cît de valide sunt raţionamentele pe care le fac cu ajutorul lor. Toate noţiunile cu care lucrează un logician - concept, judecată, raţionament, inducţie, deducţie, generalizare, clasificare, definiţie etc. - se referă la nişte procese mentale care sunt cu precădere psihice, şi nu logice. În fond, logica este încercarea de a da norme unei activităţi psihice care de obicei nu rabdă normele.

Replica logicienilor sună astfel: scopul logicii nu este să explice cum iau naştere gîndurile, scopul ei este să stabilească condiţiile lor de adevăr. Logica vrea să afle care sunt regulile de care trebuie să asculte gîndurile noastre ca să putem spune despre ele că sunt adevărate sau false. Iar adevărul şi falsitatea nu sînt categorii psihologice, ci logice, tot aşa cum binele sau răul nu intră sub jurisdicţia psihologiei, ci a moralei. A încălca autonomia logicii pe motiv că gîndurile umane sînt realităţi psihologice înseamnă a săvîrşi un neîngăduit act de ingerinţă într-un domeniu asupra căruia psihologii nu pot avea autoritate. Aşa cum psihologia este o fizică a gîndirii, logica este o etică a ei. Ea caută să introducă reguli care să asigure obţinerea adevărului şi recunoaşterea lui. Şi aşa cum etica unei comunităţi nu poate fi extrasă direct din viaţa comunităţii, ci din scopurile şi idealurile ei, tot aşa logica nu poate fi elaborată pe baza psihologiei, ci paralel cu ea. Logica e autonomă faţă de psihologie. Căci fiziologia gîndirii (alt nume pentru psihologie) e altceva decît morala gîndirii. Prima ne spune cum gîndeşte omul în genere, în vreme ce a doua ne spune cum ar trebui să gîndească omul pentru ca gîndurile lui să fie adevărate. Între cum gîndeşte şi cum ar trebui să gîndească omul se află hotarul despărţitor dintre psihologie şi logică. Aşadar, logica e precum matematica: o construcţie ideală pe care, deşi n-o regăsim ca atare în realitate, o putem folosi pentru a modifica realitatea.

De cealaltă parte, psihologii privesc logica (şi implicit morala) ca pe o disciplină constrîngătoare, care încearcă, sub pretextul garantării adevărului, să încătuşeze fluxul liber al conştiinţei. În opinia unui psiholog, gîndirea nu ascultă de regulile logicii. Cu alte cuvinte, omul nu gîndeşte silogistic, îmbinînd raţionamente şi sărind de la o premisă la alta în vederea obţinerii unor concluzii infailibile. Puţin îi pasă lui de inferenţe, judecăţi, propoziţii şi deducţii. Asta înseamnă că, în mod natural, omul gîndeşte fără logică, adică a-logic, caz în care logica devine un harnaşament care nu numai că schilodeşte fluenţa gîndirii, dar chiar o sufocă. Tocmai de aceea, nu există o logică pură, golită de ingrediente psihologice, care să aibă drept conţinut condiţiile formale ale adevărului. Pînă şi principiile logicii sînt de fapt expresia formală a unor elementare fenomene psihice. Un om nu poate gîndi decît în spiritul identităţii, al noncontradicţiei şi al terţului exclus, acestea trei fiind evidenţe de ordin psihic, şi nu reguli formale pe care logicienii le-ar fi descoperit ei mai întîi pentru ca mai apoi să le aplice gîndirii.

Deşi simpatia lui Husserl se îndreaptă spre logicieni, dovadă fiind critica migăloasă pe care o aduce taberei psihologiste, fenomenologul nu îmbrăţişează poziţia celor dintîi, ci se aşază undeva la mijloc. "În controversa legată de fundarea psihologică sau obiectivă a logicii, voi adopta în consecinţă o poziţie de mijloc. Antipsihologiştii îşi îndreaptă atenţia în special asupra legilor ideale, pe care le-am caracterizat mai sus ca fiind pur logice, psihologiştii, asupra regulilor metodologice, pe care le caracterizăm ca fiind antropologice. Prin urmare, cele două partide nu pot ajunge la un acord." (p. 235)

Meritul lui Husserl e că înfăţişează cu claritate cele două poziţii aflate în conflict: psihologiştii şi antipsihologiştii (logicienii). Din discordia lor rezultă o panoramă de controverse de factură clasică. Şi nu-ţi trebuie cine ştie ce fler să constaţi cum genul acesta de controverse, chiar numai parcurse în fugă, te scot din matca gîndurilor obişnuite. Căci te rup de reţeaua obişnuinţelor şi te transpun într-o zonă de dificultăţi la care nu ai stat niciodată să reflectezi din proprie iniţiativă. În fond, rostul unei cărţi de filozofie este să te smucească, să-ţi zdruncine opiniile, silin­du-te să accepţi că lumea poate apăra cu totul altfel decît eşti obişnuit să crezi. În privinţa asta, Husserl e emblematic. Un gînditor clasic, pe cît de inactual, pe atît de modern.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara