Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Imprudenţe supravegheate de Marius Miheţ

Andrei Pleşu, Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 472 pag.

Cunoscut drept iubitor declarat al taclalei, ai impresia că Andrei Pleşu nu prea reuşeşte să refuze un interviu. Se mulţumeşte să intimideze doritorii. Iar pentru cei care-i ştiu capriciul, lucrurile avansează fericit.

Cel anchetat nu are chef să parcurgă înţelegător artificii de guru. Măsoară bine pe cel din faţă şi răspunde pe măsură. Teoretic, nu discuţi cu oricine. Trebuie împărtăşite interese comune; e nevoie de o autoritate şi de sincerităţi reciproce, spune Andrei Pleşu. Cam greu însă cu sinceritatea. Cred că cel care întreabă, dincolo de admiraţie, iscodeşte. E o condiţie a întâlnirii cu un magistru. Intervievatorul nu doar acţionează simple curiozităţi sau reglează neastâmpărul răspunsului, ci vrea să scormonească, să dea colbul de pe o viaţă misterioasă. În Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Andrei Pleşu rezistă asediului în 34 de interviuri. Tot ce ştiam despre scriitorul confesiv din Faţă către faţă se diluează aici într-un soi de eu social cvasidisponibil, dar care ascunde - şi o face foarte bine – abilitatea sustragerii. Căci interviurile au în comun nota de disponibilitate – retractilitate a păltinişanului.
Din vorbă-n vorbă reconstituie portretul unui iubitor cumsecade al desfătării. Ce mi se pare atipic la Andrei Pleşu, cel din interviuri, e o anumită plăcere a prudenţei suspendate. De obicei, diplomaţia şi, fireşte, cutuma dialogului în sine presupun înţelegeri sau, cine ştie, restricţii biografice. Andrei Pleşu are nevoie să iasă în lume aşa cum e. Cu plăcerile gastronomice şi tihna declamatorie, cu gândul apocaliptic al călătoriei. Nu-şi ascunde umorile, când ele există. Nici admiraţia. Cu alte cuvinte, morga lui Andrei Pleşu durează pe parcursul unui interviu câtă vreme rezistă ispitei imprudenţei. De oriunde porneşte vreun răspuns, el ajunge să lase deoparte precauţia discreţiei. Ca şi cum un mecanism interior se răsuceşte imprevizibil.
Sunt convins că există o tainică frivolitate a celui care renunţă la prudenţă. Scopul, fireşte, e, cum aminteam, o desfătare. Iar într-un plan mai înalt e vorba şi de un proces maieutic. Andrei Pleşu nu răspunde pur şi simplu. El dă sfaturi, defineşte, teoretizează spontan, ţine prelegeri pedagogice. Cade în monologuri socratice.
Dacă Faţă despre faţă era un manual despre trăirea eficace, Din vorbă-n vorbă este o colecţie de imprudenţe controlate având ca temă ineficacităţile lumii contemporane.
Andrei Pleşu inventariază fisurile prezentului, după ce alcătuise din fărâme personale anatomia unui trecut proaspăt în Faţă către faţă. Spontaneitatea şi revolta actualităţii nu invită la imaginaţie. Ne găsim în mijlocul schimbărilor fără întâlniri miraculoase, ci previzibile şi fără condimente providenţiale. În ipostaza de om politic, fostul ministru şi consilier prezidenţial ştie că a căzut în ispita puterii. Însă are de partea lui sentimentul sincer al unei generaţii trezite, la mijlocul vieţii, cu putinţa întemeierii unei noi lumi. Este prilejul ideal de-a începe lumea după croiala potrivită. „Proiectele fără corp” de la Păltiniş se văd dintr-o dată de-aproape. Va remarca prin utopia devenită fapt de viaţă însăşi definiţia succesului - care vine, de regulă, „ca efect colateral al unei angajări depline în spaţiul pasiunii tale profesionale sau existenţiale”.
Problema angajării unifică, de fapt, toate interviurile lui Andrei Pleşu din carte. Fie că e vorba de un proiect sau o disponibilitate socială. Nu se poate dezbate mereu viaţa Cetăţii din afară. De aceea intelectualul trebuie să se implice, altminteri, negândită, identitatea unei naţiuni e într-un echilibru precar. Cititorul lui Andrei Pleşu înţelege că elita trebuie să limpezească deriva modelelor. Dar şi că scriitorul are nevoie de politică pentru a deveni cetăţean. Ciudată amnistie! Va trăi „raportul cu puterea ca instanţă a răului”, chiar dacă de pe poziţii post-totalitare. Trece probele obligatorii ale calomnierii şi ostracizării publice, pierde prieteni, se însingurează.
Remarcabilă e aşezarea lămurită, neezitantă, în evenimente. Dincolo de echilibrul în preconizarea viitorului. Sunt foarte actuale răspunsurile lui Andrei Pleşu în toate momentele politice cheie, ca şi cum ar spune, staţi liniştiţi, este evident că… Doar că nimeni nu-l ascultă. Exasperat, el părăseşte scena publică prin uşa politicii, fiind convins că totul a fost doar o întâmplare, un provizorat în care a schimbat din interior ceva în bine. Nu se-nvaţă minte. Şi după un timp reapare în ipostaza intelectualului care poate începe un proiect al lucrurilor decisive. Se înşală, mai amarnic decât înainte. Poate pentru că acum, vaccinat, el avea ocazia să propună mizele jocului. Degeaba. Societatea civilă e „bâlbâită” şi în pericol de ideologizare, iar jucătorii politici au nevoie de poza elitei, nu de judecata ei.
Din fericire, există soluţii. Intelectualul se recuperează printr-un dublu triumf, elementar: îşi domină frica de sine şi se vede ca un altul. Iată adevăratul război nevăzut, ce-i îngăduie un autentic confort interior. Tentativa responsabilizării eşuează, la fel transformarea mentalităţii colective prin individualităţi întregi. El poate redeveni acum un expert al insuficienţelor. Se pronunţă pentru „deliberare în acţiune şi spontaneitate în reacţie”, se teme să n-ajungă un „obsedat al imediatului”, iar ispita lui „prea devreme” rămâne activă, din moment ce consacrăm alert scopurile drept idealuri.
Interesant e şi ce spune despre criticii literari: ei „trebuie să dea cititorului acces la sensul posibil pe care valoarea discutată l-ar putea avea în viaţa lui personală. Un bun critic este acela care-ţi dă sentimentul întâlnirii indispensabile cu opera la care se aplică”. Andrei Pleşu nu acceptă criticii literari lipsiţi de întrebările mari ale omului, mai ales că ei trebuie să ştie să „planeze transfigurator asupra unei opere”. Totodată, e uimit cum scriitorii compromişi nu se mulţumesc să rămână scriitori, ci vor să fie şi scriitori oficiali. Poate pentru că noi, românii, „suntem nişte entităţi infinit mai stranii decât ne închipuim”. Nu însă la fel de enigmatici precum „stranietatea absolută a femeii”…
Mai aproape de actualitate devine mai drastic cu verdictele: „Trăim spasmodic, spune el, scuturaţi de tropisme obscure. S-ar zice că tot ce am reuşit în decembrie ‘89 a fost să obţinem dreptul de a bate câmpii. Am câştigat şansa de a folosi libertatea ca nişte evadaţi, nu ca nişte oameni întregi”. Nu greşeşte Andrei Pleşu când identifică suferinţa cea mai însemnată în sentimentul medierilor: „numărul ecranelor dintre noi şi lume se multiplică neîncetat. Cu cât vom reuşi să suspendăm ecranele astea, cu atât vom fi mai sănătoşi”. De fapt, istoria acestor răspunsuri aduce cu revelaţia unor metamorfoze exterioare trăite, nu o dată, labirintic, dar mereu prin intermedieri. Prea puţină directeţe în experienţa tranziţiei şi prea multă iluzie a ei, chiar şi din partea celor direct implicaţi. Iată drama istoriei contemporane trăită de un intelectual.
La finalul lecturii acestor interviuri, impresia e că Andrei Pleşu scrie, de fapt, o carte despre maturitatea în vremuri de criză.
Dar ce-şi doreşte Andrei Pleşu dincolo de toate rigorile morale şi culturale? În primul rând „plăcerea de a fi cauza plăcerii altora”. Lăsând la o parte sarcasmul şi ironia conjuncturale, îl plictisesc fericirile elaborate, e dezgustat de inventarierea răului cu pasiune, se pronunţă pentru integrarea valorilor religioase, are nostalgia unui Păltiniş refăcut prin educaţie serioasă, e convins că neutralitatea nu e o soluţie, se simte sătul de spiritul catastrofic - chiar dacă la noi acesta e „o formă de creativitate”. Ironizează corectitudinea politică („tehnica de a te purta frumos în calitate de Nimeni”) şi incultura politicienilor, chiar străini. În toate, el preferă să rămână un „leneş cu sentimentul datoriei”, pasionat de etica intervalului, într-o ţară „săracă, bolnavă şi pofticioasă”, dintr-un popor „simultan obosit şi fraged”.
Unde se încheie discreţia şi unde autenticitatea într-un interviu? Dificil de spus, dacă ţinem seamă de formula lui Unamuno (citată de scriitorul nostru): „Când doi stau de vorbă, intră în joc mai multe persoane decât s-ar crede”. Andrei Pleşu e un partener ideal pentru că trece elegant dinspre jocul sobrietăţii socratice în cel al dezmăţului stilistic caragialian fără cel mai mic efort. Prin urmare, discreţia şi autenticitatea se topesc într-un discurs tonic, ce invită mereu la mister şi energie contemplativă, niciodată ostentativ.
Fermecătoare şi tristă în egală măsură, Din vorbă-n vorbă este o carte despre imposibilităţile adecvării sociale. Despre cum solemnizarea spaţiului privat se petrece prin intermedierea celuilalt. Un context în care Andrei Pleşu acceptă interviul cu grimasa celui surprins de musafiri neaşteptaţi. Dar de-aici începe adevărata seducţie...


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara