Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Impresionismul socialist de Cosmin Ciotloş

Primul şi cel mai longeviv dintre atuurile Anei Selejan este credibilitatea. Ajunse, multe dintre ele, la a doua ediţie, şi promiţând alte asemenea sistematizări stereoscopice, imposibil de ocolit atunci când se pune în discuţie perioada neagră a primului deceniu literar sub comunism şi trecute la loc de cinste în bibliografiile universitare, studiile autoarei sibiene atrag automat încrederea oricărui tânăr cercetător. Aproape magnetic şi pe toate liniile de forţă, concomitent. O dată cu seria - auctorială şi tematică - începută de Cartea Românească prin Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, sporul de vizibilitate a dus, în cazul Anei Selejan, la consolidarea unei imagini de incontestabil - şi singular - specialist în domeniu. Ea pare a fi vag precedată de bogatele investigaţii ale lui Eugen Negrici şi continuată, cu paşi egali, de debutul proaspăt al Alexandrei Tomiţă.
Lăudabile prin dimensiuni, pe deplin altruiste şi - fără cel mai mic dubiu - bine ţintite eforturi de cercetare. Extrem de utile criticilor - şi mai mult încă istoricilor - volume ca Literatura în totalitarism (1949-1951). Întemeietori şi capodopere nu pot fi numite, totuşi, în sens propriu, critică literară. Şi, într-un fel, e limpede din ce cauză: ceea ce s-a scris la noi începând din 1949 şi ceea ce a fost oficializat în perioada amintită e altceva decât literatură. Poezia e altceva decât poezie. Proza, altceva decât proză. Critica estetică însăşi e redusă la formele hibride ale obtuzei ideologii de partid. Eseistica lipseşte. Obiectul unor asemenea cărţi e mai curând o formă ultimă de deviere, o malformaţie, imposibil de discutat sub raportul unei anatomii normale. Extinsele citate din presa culturală a vremii - articole ori poeme - nu prea merită risipa îngăduitoare a analizei de text şi nici precizări contextuale de alt ordin decât cel ideologic. Ele funcţionează, prin întindere şi prin prezenţă, ca antologie adnotată, iar nu ca exemplificări ale unei viziuni personale recuperatoare sau umoral anulatoare. Simplă şi onestă ca soluţie, decizia Anei Selejan de a se plasa pe sine în umbră, nu are - în punctul de plecare - nimic condamnabil.
Altceva e, de fapt, deranjant în demersul Literaturii în totalitarism. Periodizarea strictă, anuală, după model revuistic, pe care autoarea o fixează un pic cam rapid ca grilă de partiţie a propriilor studii. Acestui prim volum, închis parantetic între 1949 şi 1951, îi vor urma, secvenţial, cele care circumscriu intervalele 1952-1953, 1954, 1955-1956, 1957-1958, 1959-1960. Obsedantul - pentru Marin Preda şi se pare că nu numai pentru el - deceniu apare defalcat după cel mai la îndemână dintre criterii. E adevărat că ciclicitatea unei reviste, mai ales a uneia aflate sub presiunea omagială a timpurilor totalitare, creează adesea senzaţii de înnoire şi de schimbare de macaz. E tot aşa de adevărat că o parcurgere şi o fişare ulterioară a colecţiilor de presă impun segmentarea riguroasă pe asemenea tipare. Dar nu ar fi de aşteptat ca perspectiva critică (chiar abia insinuată) să relaxeze aceste graniţe arhivistice, să le trateze adecvat cu mefienţa celor cinci decenii scurse ? Aşa cum sunt, izolate şi clare, capitolele cărţii Anei Selejan au ceva din nota de definitiv cronologic a almanahurilor. Ele se duc lejer dintr-un convenţional ianuarie până într-un - de asemenea convenţional - decembrie. După care par a-şi înceta nu numai activitatea, ci şi validitatea, luând, temeinic, totul de la-nceput. Cu fiecare nouă etapă anuală, trecutul - în viaţă şi în pagini - pare a se cere inventat şi reinventat.
Un atare istoricism este, în genere, preferabil cazuisticii structuraliste. Dar nu în forma aceasta, ci lăsând în urmă stricteţea delimitărilor calendaristice. Curentele s-au infiltrat şi vânturile dogmatice au bătut, chiar în anii aceia, din toate direcţiile, iar plăcile tectonice ale ideologiei s-au intersectat şi au submers nu o dată. N-aducea anul ce aduceau deciziile şi sugestiile venite de la vârful Partidului Muncitoresc Român. Fără să se vadă întotdeauna la suprafaţă, ele dictau şi pulsul, şi adevărata trecere a timpului, ele stabileau, în locul recenzenţilor, verdictele conformităţii cu spiritul partinic.
Dacă tot l-am invocat pe Marin Preda şi dacă am ajuns în zona receptării literare, să intrăm puţin în substanţa unui excelent bruion de text, referitor la nuvela Ana Roşculeţ, care se transformă de îndată într-un caz. Nu, aşa cum s-ar crede, pentru articlierii perioadei - mulţumiţi până la urmă de îndreptarea suspect de naturalistului prozator -, ci pentru publicul cititor. O simplă scrisoare discret nemulţumită, scrisă căznit de o muncitoare de la Filatură dă peste cap cursul neted al unei receptări favorabile. Urmează autocritica lui Preda şi stabilirea unei întâlniri de urgenţă a autorului cu cititorii din colectivul care a generat întreagul scandal. Iată cum apare relatată scena în revista Flacăra, cea care a şi pus la cale scenariul mezalianţei: "Muncitorii şi muncitoarele de la această întreprindere au găsit nuvelei numeroase merite, criticând în acelaşi timp scăderile. Ei şi-au exprimat bucuria cu care au pornit să citească nuvela lui Marin Preda, când au auzit că într-însa se vorbeşte de munca lor, sperând să afle în ea un izvor de învăţăminte, iar în cele câteva chipuri zugrăvite, trăsăturile celor mai buni tovarăşi de-ai lor. Este semnificativ că, deşi s-au adus critici scriitorului pentru felul cum şi-a prezentat eroina, mai mulţi dintre participanţii la discuţie au vorbit despre tovarăşa Ana Roşculeţ, ceea ce înseamnă că au simţit-o aproape de sufletul lor, că autorul a reuşit să zugrăvească un om viu, înzestrat în parte cu simţămintele şi năzuinţele muncitorilor de la noi. ş...ţ Foarte interesantă a fost analiza tovarăşului Z. Marcel, care a relevat o serie de contradicţii în nuvelă, de amănunt în aparenţă, dar care, judecate laolaltă ne arată din nou că scriitorul n-a studiat suficient realitatea. De pildă: a arătat că este imposibil în realitate ca o muncitoare să fie îndrumată de către o tovarăşă ridicată, cum este învăţătoarea Ierulescu, să părăsească lucrul cu două ore mai devreme, pentru probleme care se rezolvă numai în timpul liber. ş...ţ Alţi vorbitori au remarcat inconsecvenţa în prezentarea unor personaje ca Vera Diaconescu sau directorul de fabrică, care apare ca un tip nereprezentativ, aci blând, aci furios, acţionând prea palid ş...ţ. Chiar cei care au criticat cu putere cartea, au făcut-o în aşa fel încât din cuvintele lor s-a văzut simpatia pentru scriitor, dorinţa ca el să dea noi creaţii. Scrie, tovarăşe, scrie înainte, îi urau cu toţii, iar la despărţire i-au spus: Te aşteptăm, tovarăşe, cu noi scrieri"(pag. 223).
Pe scurt: formalitate maniheistă a discursului, care distinge, aseptic, binele moral de răul capitalist după un calapod previzibil; Generalitate a motivelor de laudă şi universalitate a nodurilor în papură. Sunt lucruri ştiute. Dar, dincolo de ele, ce se înţelege - în mod esenţial - de aici ? Că un sistem de acreditare ideologic putea fi combătut dinăuntru printr-o simplă simulare argumentativă. Că, în ciuda bunei primiri de care Ana Roşculeţ avusese parte în câteva reviste - tocmai pe criterii doctrinare - banala invocare din afară a aceleiaşi doctrine putea răsturna cu capul în jos întregul dosar de presă. Că, oricât de ideologizat şi oricât de monolitic, procesul evaluării rămânea - ca în vremurile bune - unul impresionist. Nu lipsit de impurităţi şi de zgură, nu pe deplin individual, nu articulat ca act de inteligenţă, dar impresionist. Făcut, e drept, după ureche şi legitimat de raportarea la o etică singulară şi intens politizată.
E doar un exemplu marginal de observaţie pe care Literatura în totalitarism o prilejuieşte şi o determină, dar pe care nu o face. Luată, astfel, ca reper şi ca mediator al contactului cu un corpus de texte inaccesibil şi greoi - iar nu ca rezultat ultim - cartea Anei Selejan îşi dovedeşte eficacitatea. Nefiind o recitire, o reinterpretare sau o revizuire a scrierilor publicistice din anii '50, ea ţine, pentru tinerii exegeţi speculativi, locul celei dintâi lecturi. Fără de care adevărata înţelegere şi adevărata critică literară nu sunt imaginabile. Însă cu care, singură, nu prea putem opera.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara