"De fapt, eu am hotărât să fiu logic şi, pentru că puterea stă în mâinile mele, veţi vedea cât o să vă coste această logică. îi voi extermina pe toţi cei care mă contrazic şi, o dată cu ei, contradicţiile."
(Albert Camus, Caligula)


Dragă Ioana,

La sfârşitul generoasei tale cronici epistolare din numărul 13/2009 al României literare îmi pui o întrebare: dacă inteligenţa adevărată cere (sau nu) neapărat bunătate. Cum întrebarea, cred, nu este retorică, mă simt ispitit - vorba lui Steinhardt - să-ţi răspund. Voi face pentru aceasta, of course, recurs tot la textele "personajului" nostru.

Că "mezalianţa" dintre inteligenţă si bunătate este o problemă complicată o dovedeşte Dostoievski, vorbind despre dificultatea de a crea personaje pozitive autentice şi reţinând din întreaga literatură universală doar două cazuri: Don Quijote şi domnul Pickwick. Noi l-am adăuga acestei serii, evident, şi pe prinţul Mâşkin. N. Steinhardt îi adaugă în Jurnalul fericirii şi pe Hamlet şi pe Alceste, deşi în Secretul "Scrisorii pierdute" pe Hamlet îl "evacuează" din acest spaţiu rarefiat. Bunătatea n-ar fi, aşadar, o temă privilegiată în literatură, cinismul, în schimb, ocupă fără probleme întregul teren de joc. Înseamnă aceasta că inteligenţa autentică este neapărat asociată cu răutatea?

N. Steinhardt contrazice o asemenea idee, sprijinindu-se - printre altele - pe o afirmaţie a Cardinalului de Retz care, polemizând cu Machiavelli, consideră drept o prejudecată ideea că răutatea e neapărat legată de inteligenţă. Răii pot fi şi proşti. Iar Steinhardt "îşi permite" să adauge: sunt în general aşa (Între viaţă şi cărţi, C.R., 1976, p. 121).

Opera sa ne oferă mai multe "trepte" de contextualizare în această problemă. Voi reaminti doar trei dintre acestea.


În literatură:

Într-un eseu despre impresionanta frescă romanescă a lui Jules Romains, Oameni de bunăvoire, din volumul Între viaţă şi cărţi, N. Steinhardt aduce în discuţie mai multe cazuri, atât din Les hommes de bonne volonté, cât şi din alte texte ale literaturii universale: Haverkamp din Les hommes..., Soames din Forsyte Saga, Don Quijote şi cazul lui Cervantes însuşi. În toate aceste situaţii se examinează admirabil gestul încrederii - "o nobleţe deschisă oricui şi oricând accesibilă". Într-o atmosferă dominată de o "pâclă supratensionată", agentul imobiliar Haverkamp, angrenat într-o afacere importantă, comite un gest uimitor, "analog trăznetului din senin": admite un mijloc de plată bazat exclusiv pe încredere. Atmosfera din cameră se schimbă instantaneu, aici pătrund acum alte efluvii, se realizează alţi curenţi, bănuielile, concurenţa, rivalitatea se fac zob. Aşa cum cârciuma lui Don Quijote se preface în castel. Într-o cunoscută anecdotă, un croitor vine la domiciliul vicontelui şi, în temeiul unui înscris, îi cere să achite o datorie de 2000 de galbeni. Vicontele refuză, în schimb îi porunceşte valetului să ducă o sumă echivalentă unui ins în faţa căruia pierduse în ajun la jocul de cărţi. Croitorul este, bineînţeles, nedumerit, iar vicontele îi arată că nu poate să nu plătească o datorie de onoare, definindu-i drept datorie de onoare aceea pentru care nu există act probator. În acest moment, croitorul aruncă înscrisul în foc, iar vicontele îi achită datoria (ar fi făcut-o oricum). Şi acum comentariul lui Steinhardt: "Încrederea în semeni, e marca depusă, e insignă, e numărul electronic sau cromozomic al omului cumsecade şi e lucrul cel mai de neconceput, de nerealizat pentru şmecheri. Vorbe mari, se va spune, vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi turnători, dar nu şi pentru cei cărora mi-ar plăcea a-i numi impostori ai binelui (subl. mea, G.A.), pentru că, deşi îşi dau seama că binele integral nu-l pot săvârşi şi perfecţi nu pot pretinde a fi (căci simpla conştiinţă a binelui făptuit îl viciază, îl imperfectează şi îl impurifică pe acesta), nu renunţă de a încerca să-l facă, măcar la nivelul redus al conştiinţei corupătoare de absolut".

În fine, cazul existenţial al lui Cervantes însuşi. Acesta, aflat captiv în Algeria, reuşeşte împreună cu câţiva tovarăşi de suferinţă să evadeze după mulţi ani. Se hotărăsc să se întâlnească pe malul mării la miezul nopţii, unde-i aşteaptă o corabie. La ora stabilită, toţi sunt prezenţi, cu excepţia unuia. Orele trec, ceilalţi decid să plece, lăsându-l pe cel absent în plata Domnului. Cervantes stăruie să-l aştepte, închipuindu-şi disperarea acestuia când va sosi şi va zări corabia în larg. În sfârşit, după îndelungi aşteptări, acesta apare. Era Turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie. Cervantes va "încasa" nu doar alte torturi, ci şi batjocura colegilor săi.

Ce dovedeşte aceasta, se întreabă Steinhardt. Nimic altceva în afară de faptul că nu întâmplător Don Miguel Saaveda Cervantes l-a putut crea pe Don Quijote, Nuestro Seńor Don Quijote, el Christo espańol, cum îl numeşte Unamuno, şi că încrederea le este tot atât de neaccesibilă şmecherilor (N. Steinhardt, în contrapartidă, interpretează etimologic cuvântul fraier ca derivând din Freiherr - om liber, n.m.), descurcăreţilor şi turnătorilor, "precum le este orbilor lumina, lumina aceea despre care filozoful român Ştefan Lupaşcu susţine că în cele din urmă va inunda întregul univers..." (op.cit., p.126)


În plan social, politic, ideologic...

În Secretul "Scrisorii pierdute", Steinhardt citează la un moment dat distincţia pe care Ortega y Gasset o face între idei şi credinţe, arătând că indivizii şi popoarele ascultă mai degrabă de credinţe "adeseori iraţionale şi nejustificate, care sălăşluiesc undeva înlăuntrul inconştientului lor" decât de ideile clare, logice, din straturile de suprafaţă ale intelectului (Cartea împărtăşirii, Biblioteca Apostrof, 1995, p.40). Istoria umanităţii ne-a demonstrat cu prisosinţă că ideile au fost adeseori izvor nesecat de orori.

Fanaticii, torţionarii şi canaliile găsesc în fiecare epocă istorică teoria sau ideea în numele căreia să-şi poată îndestula sadismul şi voinţa de putere (nu spunea şi Gellu Naum - într-un alt registru - că teoria strică omenia?). Cuvinte, zicea la rândul său Victor de Broglie, - citat de Steinhardt - se găsesc pentru a justifica toate nebuniile, toate crimele, toate neroziile. Chiar ideii de libertate (esenţială la Steinhardt) i se pot imputa nenumărate orori. Tocmai de aceea, principialitatea, conştiinciozitatea, seriozitatea se cer relativizate, îndulcite printr-o valoare mai sigură: bunătatea. "Esenţa vieţii acesteia - continuă Steinhardt - nu e trista conformitate cu moda clipei, ci stă în imboldurile supte de la doică, de la credinţe, de la ceea ce se numeşte conştiinţă sau inimă sau suflet şi care ne împing spre iertare, împăcare, niţică nepăsare şi stăruitoarea impresie că nu e rău să fie niţică bunăvoinţă între oameni" (op. cit., p.44).

În plan religios:

Printre "sfinţi şi oameni iubiţi" enumerati de Steinhardt atât în Jurnalul fericirii, cât şi în volumul de predici Dăruind vei dobândi, se află Sf. Anton din Padova şi Tâlharul cel bun. Sf. Anton din Padova este mai degrabă un caz excentric, ironizat de unii teologi, un "patron al cheilor pierdute şi al căţeilor rătăciţi", care-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici... Se preferă îndeobşte societatea selectă a unui Augustin, Toma d'Aquino ş.a., după cum există, de cele mai multe ori, un snobism al compătimirii (numai faţă de eroi şi evenimente solemne). Or, Steinhardt, adept al conceptelor de relativism şi de incertitudine, vede în Sf. Anton "un fel de misionarism nu în îndepărtatele insule ale mărilor Sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare" (Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 235).

Tâlharul cel bun, preferabil chiar lui Noe, lui Avraam, lui Moise, împaratului David, lui Ioan Botezătorul însuşi, este cel care compătimeşte pe cruce alături de Hristos (şi nu la poalele crucii) şi are puterea de a-i îndulci suferinţele lui Iisus, nu prin altceva, ci printr-o vorbă bună. Tocmai de aceea Domnul îl răsplăteşte după cuviinţă: "face din Sf. Dismas primul cetăţean al paradisului recâştigat" (Dăruind vei dobândi, Polirom, 2008, p.453).

Mă opresc aici (şi aşa cred că am depăşit spaţiul alocat). În concluzie: o inteligenţă fără bunătate este o inteligenţă zăvorâtă în sine, egocentrică şi care nu (se) salvează decât fragmentar (şi, poate, iluzoriu). Hamlet este cazul simptomatic al unei astfel de inteligenţe eşuate şi care, prin răzbunare, nu face decât să intre în paradigma celor care îi provocaseră suferinţa. O inteligenţă fără bunătate este asemenea acelei demnităţi din care n-a fost extirpat resentimentul (cunoaştem cazuri, nu?). Or, lecţia lui Steinhardt tocmai aceasta este: a demnităţii fără resentiment.



P.S. În schimbul de mail-uri legat de scrisoarea lui N. Steinhardt către Noel Bernard, publicată în numărul 15/2009 al României literare, s-au pierdut reperele "bibliografice" ale acesteia. Ele sunt: ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, vol. 5, filele 194-200.