De la Începutul lui 1989, un cunoscut al meu s-a întîlnit cu doi foşti colegi de liceu ca să pună la cale agapa de nu ştiu cîţi ani de la bacalaureat. O dată listele de adrese şi telefoane alcătuite şi sarcinile fiecăruia precizate, cei trei s-au dus la un restaurant să serbeze evenimentul. După cîteva pahare de vodcă, unul dintre ei le-a spus celorlalţi doi: "Lăsaţi-mă cu dom' profesor. Nu mai predau la facultate. Sînt ofiţer activ de securitate". Ceilalţi s-au prefăcut speriaţi de posibilitatea de a fi turnaţi, căci, fireşte, vorbiseră vrute şi nevrute, dar colegul lor le-a retezat-o: "Nu sînt informator. Sînt ofiţer. Iar securitatea e singura instituţie capabilă să scoată ţara din marasmul în care a adus-o partidul din care fără onoare faceţi parte amîndoi. Spre deosebire de PCR, compus din oportunişti şi condus de un dement şi de o impostoare, securitatea are cadre bine pregătite, numai şefi de promoţie, şi e gata să preia puterea: întîi pe cea politică, apoi pe cea economică. Şi să termine o dată cu ideologia comunistă şi cu nomenklatu- riştii care profită de pe urma ei". Cunoscutul meu mi-a relatat întîlnirea chiar atunci. Era profund tulburat. Dar nu atît de tulburat cum va fi (cum voi fi şi eu) peste nici un an, cînd pronosticul colegului său de liceu se va împlini aidoma.

Dacă a fost un scenariu în decembrie 1989, acesta trebuie să fi fost. Spre deosebire de alţii, eu nu pun la îndoială revolta populară izbucnită la Timişoara şi urmată de altele la Sibiu, Cluj, Braşov sau Bucureşti. Aceste revolte nu făceau parte din scenariu, deşi au fost, poate, încurajate. La mitingul din 21 decembrie din Piaţa Palatului, au existat agenţi de securitate infiltraţi în mulţime care au pus, cum se spune, paie pe foc. În anumite instituţii cei care, pe 22 decembrie, i-au împins pe salariaţi să meargă în Piaţa Palatului au fost tot securişti. Cineva mi-a spus chiar în zilele imediat următoare: "L-am bănuit degeaba pe cutare coleg al nostru că e securist. El este cel care ne-a scos la manifestaţie, spărgînd lacătul de la poartă pe care direcţiunea îl încuiase". Dar se pare că revoltele au anticipat lovitura de stat plănuită. Şi atunci securiştii le-au exploatat cum s-au priceput mai bine. (Nu toţi, desigur, doar aceia care aveau o minimă putere de decizie. Alţii, subalterni, au fost sacrificaţi. Unul din subofiţerii care păzeau intrările B şi C de la CC al PCR a fost arestat, lăsat fără hrană şi apă o zi sau două, apoi îmbrăcat în uniformă şi trimis la Ghencea Militar să lupte cu teroriştii. Din clădirea Ministerului de Război s-a tras în el, ca şi în cei care-l însoţeau, obligîndu-l să se refugieze într-un cavou unde a petrecut alte două nopţi fără apă, fără mîncare, în frig. Şi, desigur, fără să înţeleagă nimic.)

După aproape un deceniu şi jumătate, nu mai am nici o îndoială că securitatea ne-a salvat de comunism, şi a preluat apoi puterea politică şi pe cea economică. Rezistenţa la divulgarea de către CNSAS a numelor ofiţerilor este un argument teribil. Şi perfect explicabilă. De informatori, nu i-a păsat nimănui. Dar cum să divulgi numele unor oameni care sînt în partide, parlament, guvern, administraţie locală, armată, poliţie, SRI, SIE, în mai toate firmele (cu capital românesc sau străin!) de oarecare însemnătate economică, în consilii de administraţie sau în posturi de conducere mai mari sau mai mici din învăţămînt, justiţie, ministerul public şi din alte domenii? Blocada e totală. Mai degrabă va fi desfiinţat CNSAS-ul decît să se afle aceste nume.

Problema e mai degrabă morală decît politică sau economică. Din punct de vedere economic, cei mai mulţi dintre aceşti oameni sînt capitalişti convinşi şi pariază fără ezitare pe economia de piaţă; din punct de vedere politic, ei n-au nimic contra pluralismului ori a democraţiei în măsura în care nu le lezează interesele materiale (de aceea votează cu PSD: se ştiu apăraţi mai bine, atît ca foşti securişti, cît şi ca actuali capitalişti). Eventual moralmente condamnabili, ei stîrnesc furia anticomuniştilor sau pur şi simplu a cetăţenilor oneşti care au suferit şi înainte şi după 1989 (din motive, ce e drept, foarte diferite), dar care speră din ce în ce mai puţin într-o veritabilă lustraţie, în stare să clarifice lucrurile.