Titlul expoziţiei de la
Focşani, curatoriată de
criticul Alexandra Titu,
„Viitor 1907?” ar putea
să fie o capcană pentru
cei care leagă evenimentele
de acum mai
bine de o sută de ani de
propaganda comunistă, care
le-a exacerbat până dincolo de
realitate, după cum au comentat,
în urma dovezilor obţinute prin
accesul la arhive şi documente,
istoricii de după ’90.
Tema, cu întrebarea în coadă,
duce ambiguitatea spre clarificare
abia după ce se dezvoltă în introducerea
la catalogul expoziţiei, excelent din
toate punctele de vedere, aşezând
un aer metafizic, nu atât prin stimularea
vreunei nostalgii legate de intrarea
în deriziune a lumii ţărăneşti, cât mai
ales în urma revitalizării simbolice a
discursului existenţial, care însoţeşte
apusul satului tradiţional. În acest
sens, expoziţia capătă caracterul unui
puternic mesaj de inventariere a
dramelor civilizaţiei ţărăneşti, a unei
lumi asediate ideologic şi cultural de
schimbările de paradigmă, necontrolate,
mai ales, de vreun mecanism, în
sensul atribuirii vreunui suport social
de protecţie, lăsată mereu sub tăvălugul
schimbărilor de direcţie în politicile
de stat.
Întrebarea care se pune, deci,
ar fi legată de cât preiau artiştii în
atitudinea lor sarcina de a salva în
operă mesajele transmise din aproape
în aproape de spiritul acestei lumi,
cum se regăsesc în expresie şi formă
şi dacă mai sunt valabile emoţional
pentru contemporanii lor aceste
mesaje. Ar fi prea mult, deci, m-am
întrebat, dacă acest 1907 de acum,
de la Focşani, ar fi tratat ca o revoltă
a artiştilor? Şi da şi nu, pentru că
paleta pe care se mişcă întreaga
galerie de subiecte însumate, inepuizabilă
în fond, spune un lucru foarte uşor
de constatat şi anume că, ieşind
din tradiţionalismul consacrat, tuşat
până la obosirea oricărei nevoi de
inovaţie într-o anumită perioadă a
istoriei artei româneşti, modernitatea
a distilat cu sens traiectorii care au
ridicat, simbolic şi afectiv, continuităţi
specifice la concurenţă cu fenomenele
comparabile din arta universală.
Acesta ar fi, însă, un sens derivat din
intenţia urmărită de expoziţia despre
care se poate vorbi ca despre o reacţie
tipic contestatară la ce se întâmplă
cu viaţa satului românesc, golit în
epoca marii industrializări de forţa
vitală şi încă o dată prin migraţia
masivă de după dezindustrializare.
Vine cumva, această expoziţie, în
continuitatea celeilalte, curatoriată
de aceeaşi Alexandra Titu, în mai
multe galerii bucureştene, de anul
trecut, „Omul împotriva vieţii” şi, ca
să tragem un fir mai lung, dinspre
„Experimentul” din anii ’90 şi dinspre
celelalte iniţiate în Timişoara,
unde a predat până de curând Istoria
şi Teoria artei. Avem, cu această
ocazie, profilul unui anume gen de
curator, mai rar întâlnit în zilele de
astăzi, care devine brusc, având precis
înscris în codul genetic şi în cel cultural
toate datele autenticităţii, moderator
public între versiunile oficiale ale
discursului politic şi cealaltă faţă a
realităţii stringente, care îl transformă
în... contestatar! Cu alte cuvinte, sub
autoritatea sa publică, Alexandra
Titu subordonează oştiri de artişti
unor idei care ar trebui să mişte
lucrurile în sensul natural, major, al
vieţii, dar, mai ales, al culturii.
Citesc textul introductiv la catalogul
expoziţiei de la Focşani şi prin grila
pe care o aşază Alexadra Titu, ca o
recapitulare a unor pasaje pregnante
de preluare a simbolisticii izvorâte
din cultura ţărănească, de nostalgie,
un fel de recurs final la istorii identitare,
de parcă sfârşitul acestora, prevestit
de modernitate, ar trebui să facă pace
în interiorul unei înţelegeri mai înalte.
În acest fel se face şi transferul către
un răspuns aşteptat, în stare să
dinamiteze condiţia umană. În subsolul
lui sunt seminţele care pot să putrezească
pur şi simplu, dar pot să şi răzbată
la lumină, legând, paradoxal, amintirile
paradisului în destrămare de futila
imagine a unei realităţi refuzate, dar
atât de pregnante! Dar acestea sunt
numai nişte gânduri, o reflecţie asupra
discursului curatorial propriu-zis; în
el se află şi teza, care vine din constatări
cotidiene, că tulburarea satului e mai
mult decât o primejduire a legăturilor
noastre cu elementele identitare,
ci chiar o ruinare a acestora sub
agresiunea subculturii urbane, dar
şi demonstraţia ei dată de elementele
furnizate de artiştii înşişi aflaţi în
expoziţie, legaţi atitudinal de nevoia
unui suportabil răspuns la provocările
curente ale realităţii, atât a celor
sociale, cât şi a celor artistice. Se
ridică din această confruntare, ajunsă
într-un punct critic, al resetării
controlului pe emoţionalitatea publică,
direcţii ale unui discurs valabil? Cred
că în acest punct şi-a dorit curatorul
să aşeze lucrurile, devenind pur şi
simplu el însuşi un artist al ideii de
construcţie vizuală, autor totodată
al unui spectacol subtil de manipulare
ortodoxă, în sens pozitiv, evident.
„De la mit, spune Alexandra Titu
în introducerea catalogului, la realităţile
fluxului istoric şi la realitatea stringentă,
de la arhetip la factologia unui cotidian
al depeizării, satul, cu drama sa, cu
persistenţele şi simptomele dispariţiei
sale, generează o imagologie cu soluţii
plastice/ vizuale diferite ca tonalitate
şi distanţă afectivă, de la nostalgie
la violenţa condensată, observaţie
deliberat rece şi densitate metaforică”.
Cu alte cuvinte, ceea ce este o moştenire
simbolică în cultura ţărănească, se
varsă, iată, pe structuri de gândire
plastică modernă, sub presiunea
cotidianului grăbit să şteargă urmele
vechi, în formule care devin moştenire
referenţială. Fiecare piesă din expoziţie
– la care au participat 17 artişti,
din generaţii diferite – vine dintr-un
discurs individualizat, de pe traiectorii
mediate de fiecare în parte, dar ruperea
de acolo, din traseul fiecăruia şi
introducerea în discursul de acum al
Alexandrei Titu, produce ideea unui
spectacol ce acreditează ipoteza că
există o locuire, cel puţin prin folosirea
unui instrumentar comun de simboluri,
al aceluiaşi spaţiu spiritual. Şi nu e
puţin lucru. Într-un spaţiu tipografic
mai mare aş fi putut să mă opresc
asupra fiecărui expozant, dar puteţi
să accesaţi Galeria din Focşani, din
spaţiul virtual, unde veţi avea imaginea
completă a evenimentului „Viitor
1907?”.
Altfel, m-am oprit numai asupra
lucrărilor semnate de Aurel Vlad,
Gheorghe Zărnescu şi Augustin Pop,
alegând, ca să spun aşa, trei momente
din spectacol. Grupul statuar semnat
de Aurel Vlad, o uriaşă pasăre de
pradă umbrind cu aripile sale un lup,
amândouă căzute asupra umbrei de
om, poate fi o dureroasă punere în
scenă a miturilor despre care scria
Alexandra Titu, în acest caz al prezenţei
iminente în spaţiu pustiirii civilizaţiei
ţărăneşti... a solilor acesteia. Ca în
toate lucrările sale, Aurel Vlad
decopertează prin construcţii atitudinale
straturi ale unei emoţionalităţi
ancestrale, încuibărită în memoria
afectivă şi susţinută referenţial de
absorbţii culturale, până în punctul
în care devine idee pipăibilă cu mâna,
cum spunea într-un text poetic Nichita
Stănescu. Cele două vieţuitoare, ale
pământului şi văzduhului, golesc tot
spaţiul de sens, îşi pun prin prezenţa
lor semnătura pe vidul istoric. Celalalt
artist, sculptorul Gheorghe Zărnescu,
construieşte din câteva elemente un
spaţiu de meditaţie, cu semantici
multiple, invocând teme multiple...
Trunchiul unui copac devine lemn
de cruce, în el sângerează cuiele
răstignirii, de la Primul Răstignit, cel
ştiut, la şirul nesfârşit de ucenici ai
credinţei. El dă lemnul de casă şi
lemnul de foc, dar şi lemnul cozii de
topor, care-i taie carnea cu nesăbuinţă...
nu ştiu cum ar priza, de exemplu,
consumatorul de artă din Vest sau
de aiurea această piesă, este posibil
ca ecologiştii să şi-o asume ca emblemă
sub care să lucreze, dar, aşezată într-o
curte ţărănească naşte un întreg
univers de simboluri sau, ca să mă
exprim şi mai exact, universul plastic
se naşte pentru că este decupată
dintr-o curte ţărănească. Forţez puţin
nota şi, pe finalul acestui text, invoc
celebra replică a lui Ilie Moromete,
care-l întreabă retoric pe fiu-său:
Încotro ne ducem noi, Nicolae!? În
această direcţie aş citi şi lucrarea lui
Augustin Pop, care-şi înfăşoară
personajul, din lucrarea cu care este
prezent în expoziţie, în pânza unui
tricolor pe care sunt desenate dungile
steagului american cu stelele... Uniunii
Europene! Simbolic, dacă ar trebui
să fiu optimist în urma acestui protest
curatorial, ar trebui să cad de acord
cu ideea, deloc subversivă, că satul
se universalizează prin mesajul pe
care-l transmite artei! Un mare noroc,
în definitiv!
