Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Iliescu, succesorul lui Iliescu de Mircea Mihăieş


Într-un articol din revista 22, Cristian Preda ajunge - încă din titlu - la concluzia că la viitoarele alegeri prezidenţiale PSD-ul pare a avea dificultăţi să prezinte un candidat. Analistul se bazează pe mişcările deconcertante ale premierului Năstase: în doar câteva luni, el a făcut mai multe tentative de a-l îndupleca pe Ion Iliescu să-şi manifeste măcar gândul de-a rămâne la putere. Toate soldate, după cum se ştie, cu eşecuri. S-a scris enorm despre încercările primului-ministru de a forţa Constituţia (pentru că asta ar însemna un nou mandat iliescian): ba c-ar fi încercat să-l compromită, ba c-ar fi intenţionat să-l pună în faţa faptului împlinit, ba c-ar fi vrut să ştie cum stau lucrurile, ca să-şi lanseze propria campanie.

Oricare-ar fi fost mobilurile lui Adrian Năstase, năduşeala îi trădează neliniştea. Cu toate că, deocamdată, "prinţul moştenitor" se află într-o poziţie ideală: şef de partid, şef de guvern, el ar avea, în principiu, toate uşile deschise. Şi atunci? De ce se sfieşte să atace frontal? Cristian Preda pune mişcările de învăluire ale şefului de cabinet pe seama tinereţii acestuia. O fi dl Năstase tănâr, dar nu e chiar imberb: dacă nu mă înşel, în 2004 va avea 54 de ani. Peste un mandat, în 2008, ar ajunge la 58, iar dacă nu cădem în dictatură, s-ar putea retrage frumuşel la pensie în 2012, când, la 62 de ani, va avea timp suficient să-şi admire colecţia de tablouri.

În opinia mea, Năstase voia să afle în ce măsură se poate baza pe sprijinul lui Iliescu. Popor îmbătrânit, conservator, inamic al experimentelor, românii acceptă cu greu schimbarea. Iar când o acceptă, vor rezultate fulgerătoare. Dacă ele nu vin, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Emil Constantinescu: prinţul strălucitor se metamorfozează, cât ai zice peşte, într-un broscoi râios. Rezultatul are de ce să-l mâhnească pe premier. în locul unui sprijin, fie el şi voalat, parcă _s-au înteţit, dinspre Cotroceni, mesajele iritate: de la apelativul deja împământenit, "Arogantul", până la imperativul de-a abandona speculaţiile privind alegerile anticipate, Ion Iliescu pare decis să-l ţină pe fostul său protejat sub un tir continuu.

Ce concluzii să tragem de aici? Pe de o parte, ca şef de partid, Adrian Năstase are perfectă dreptate să-şi pună problema viitorului candidat la preşedinţie. Vestea proastă e că înainte de a avea probleme cu "catindatul", dl Năstase are mari probleme cu partidul. Nu e nevoie de cine ştie ce sondaje complicate pentru a descoperi că destui membri activi ai P.S.D.-ului vibrează mai degrabă la limbajul gros al lui Vadim decât la neologismele suave ale lui Năstase. Urmăriţi-le reacţiile în momentele sensibile şi veţi fi şocaţi de amestecul de naţionalism, intoleranţă şi xenofobie ce le guvernează comportamentul.

Nici în "teritoriu" Adrian Năstase nu stă mai bine. Incapabil să se impună în faţa baronilor din provincie, el pare să fi abandonat o bătălie fără şanse de triumf. Puterea mafiilor locale, politice şi transpolitice, a devenit atât de serioasă încât ordinele venite de sus nu mai impresionează nici măcar portarii birourilor parlamentare ale reşedinţelor de judeţ. Oricât ar fi de obedienţi faţă de omul care i-a pus în funcţie, chiar şi prefecţii se gândesc de două ori pe cine e mai primejdios să supere: pe şeful cel mare, dar aflat departe, la Bucureşti, sau pe viguroşii rechini locali, aflaţi la doi paşi. Dacă luăm în considerare că serviciile secrete şi sferele superioare ale armatei sunt în continuare împânzite de oameni credincioşi lui Ion Iliescu, avem tabloul unui cabinet care baletează în vid.

Singura bază de sprijin a premierului e micul grup de tehocraţi şi inevitabila camarilă ce-l înconjoară. Şubredă bază: în general, e vorba de oameni tineri, a căror imagine (pentru că de putere nici nu poate fi vorba) derivă tocmai din apartenenţa la cercul intim năstăsian. Eventuala cădere a acestuia ar atrage după sine prăbuşirea iremediabilă a precarei construcţii bazate pe fidelitate personală. într-adevăr, cine din partid să se identifice cu şmecheriile emise pe-un ton grav de către Cosmin Guşă, ori cu unsuroşenia prematură a lui Codrin Ştefănescu? La aceste capitole, există indivizi mult mai bine calificaţi, dar ei nu sunt neapăraţi sprijinitorii premierului. Ceea ce i-a reuşit lui Băsescu - şi anume, eliminarea vechii gărzi folosindu-se de scripeţii tinerilor lupi - n-avea cum să-i reuşească lui Năstase. între altele, pentru că P.S.D. este, cu adevărat, un "partid de mase", unde mişcările de trupe se desfăşoară mult mai lent.

Cum la capitolul reformei _şi-al nivelului de trai actuala putere a sfeclit-o, cum guvernarea erodează, e sigur că mai-marele pesedist ştie ce-l aşteaptă. Promisiunile gogonate din campania electorală se întorc împotrivă-i, şi probabil că obsesia lui Adrian Năstase nu e cum să câştige, ci cum să nu piardă totul. Ca dovadă, el s-a năpustit, literalmente, spre politica externă, un spaţiu în care oricum se călcau pe picioare prea mulţi competitori. Instinctiv, premierul încearcă să-şi întărească imaginea fotografiindu-se cu diverse mărimi ale planetei, sperând să rămână cât mai mult timp pe retina alegătorului ca un fel de salvator al naţiei. Din păcate pentru el, în domeniul politicii externe e masiv eclipsat de către versatul Iliescu, dar mai ales de către surprinzător de activul Mircea Geoană. Ca să nu mai spun că până şi Petre Roman ori Adrian Severin fac figuri mai convingătoare decât omul din Piaţa Victoriei.

Dl Năstase ştie foarte bine că în materie de progres economic n-a fost capabil de mai nimic. Sprijinul, pe faţă sau mascat, adus sistemului comunist din economie, complicitatea dubioasă cu sindicatele, incapacitatea de a atrage investitori străini sunt handicapuri insurmontabile chiar pentru premieri mai capabili decât fostul reprezentant la Strasbourg şi Oslo al lui Nicolae Ceauşescu. E bineştiut că orice guvern ia măsurile dure în prima parte a mandatului, lăsând pentru partea a doua oblojirea rănilor sociale. De-acum, chiar dac-ar vrea să facă reformă, el nu va fi lăsat de propriii oameni. Iar nefăcând reformă, Adrian Năstase îşi compromite absolut orice şansă de a păstra puterea.

Că premierul e conştient de şubrezenia poziţiei, o dovedeşte felul parşiv în care a înţeles să-şi asume răspunderea pentru actele sale: în loc să-şi pună scaunul la bătaie pe chestiuni de administrare a ţării, o face în probleme de politică externă. Ar fi fost un semn de bărbăţie dacă dl Năstase şi-ar fi dat demisia pentru c-a fost incapabil să creeze cele 900 000 de locuri de muncă promise, să reducă impozitele şi cotele TVA, să privaztizeze marii monştri industriali etc. în schimb, el e dispus să demisioneze dacă nu vom fi admişi în N.A.T.O. Să fim serioşi! Subliminal, el induce ideea c-ar avea un cuvânt de spus în ceea ce decide sau nu decide forţa militară occidentală. Dl Năstase nu mai e ascultat nici în propriul partid, cum o să fie ascultat la Bruxelles?!

În cealaltă tabără, Ion Iliescu are, cu siguranţă, mari probleme nu cu administrarea prezentului, ci cu a moştenirii ce-o va lăsa. Toate semnele dinspre Cotroceni arată că preşedintele nu e absolut deloc dispus să abandoneze frâiele puterii. Nici acum, nici în viitor. Mai relaxat, dar şi mai ferm ca niciodată, Ion Iliescu se încăpăţânează să rămână omul numărul unu al republicii. Oricâtă putere reală deţine Adrian Năstase, ea nu valorează nimic pe lângă puterea simbolică manipulată de Ion Iliescu. încercarea jalnică a premierul de a da o lovitură de imagine prin "retrogradarea" lui Iliescu pe locul al patrulea în preferinţele românilor nu e un semn de inteligenţă politică, ci de disperare. E regretabil că acest lucru s-a produs cu complicitatea IMAS, un institut de sondaje care se bucura de oarecare respectabilitate. Aţa albă e prea vizibilă pentru a înşela pe cineva. După cum vizibilă e şi grosolana stratagemă de a-i antagoniza pe cei doi oameni care-i dau premierului insomnii, preşedintele şi Mircea Geoană.

şi totuşi, ce va face Ion Iliescu? Dacă-i analizăm cariera politică, vom observa că marele său atu e puterea de a aştepta şi de a rezista în situaţii greu suportabile. Obsedat de putere, el este dispus să sacrifice orice şi pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. în cadrul constituţional actual, mişcările sale par limitate. Având în vedere antipatia reală faţă de Năstase, o soluţie ar fi găsirea unui alt candidat, totalmente controlabil. Nu e obligatoriu ca acel om să aparţină P.S.D.-ului. El ar putea fi foarte bine un independent... dependent de Iliescu!

Actualul preşedinte are şi un alt as în mânecă: modificarea, prin mişcări abile, a Constituţiei. Printr-o campanie-trăznet, Ion Iliescu i-ar putea convinge pe români că soluţia viitorului e monarhia (după ce, în prealabil, ar convinge membrii Casei Regale că Ion Iliescu ar fi şeful ideal al unui guvern cu puteri nelimitate). Să nu-mi spuneţi că e absurd, pentru că de doisprezece ani încoace în România nu s-au împlinit decât profeţiile absurde!

Dacă soluţia monarhic-iliesciană nu vă surâde, există încă una, la fel de avantajoasă pentru Iliescu şi de catastrofă pentru Năstase: pur şi simplu, desfiinţarea instituţiei prezidenţiale. Tot prin modificarea Constituţiei, şi tot prin invocarea unui model ilustru: se ştie doar că în America preşedintele e şeful guvernului - şi atunci totul n-ar mai fi decât o chestiune de titulatură. Adică, în loc să ne alegem preşedintele, ne alegem primul - ministru! Cu alte cuvinte, să intrăm în binecunoscutul scenariu al furtului naţional al pălăriei, domeniu în care românii au o reală valoare... internaţională. Ea ne-ar înălţa în propriii noştri ochi, dovedindu-ne că iar i-am tras în piept pe occidentali: adică am sacrificat forma salvând conţinutul!