Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Ilf şi Petrov - Un oraş mic de Ana-Maria Brezuleanu


America fără etaje, jurnalul călătoriei întreprinse de cei doi scriitori în Statele Unite ale Americii în intervalul noiembrie 1935-ianuaiie 1936, este o carte care demonstrează din plin nu numai umorul lor devenit deja celebru, ci şi un spiiit de observaţie ieşit din comun, susţinut de o curiozitate nepotolită. În timpul drumului cu maşina de-a curmezişul Statelor Unite, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, Ilf şi Petrov, secondaţi de neobositul şi memorabilul Mr. Adams, vizitează locuri arhicunoscute şi orăşele uitate de lume, celebrităţi şi proletari, excentrici şi inşi banali. Observaţiile lor, care surprind trăsăturile definitorii ale culturii şi civilizaţiei americane, rămîn şi astăzi la fel de actuale. Pentru cititorul care nu se lasă înşelat de stratul de var al ideologiei oficiale, indispensabilă în momentul şi contextul apariţiei cărţii, America fără etaje este o frescă bogată în detalii a două lumi - a două universuri - ale căror asemănări şi deosebiri, prezentate într-un joc ingenios de umbre şi lumini, conturează fizionomia întregului secol al XX-lea.

Ilia Ilf (pseudonimul lui Ilia Amoldovici Fainzilberg) s-a născut în 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic în 1913, după care a lucrat într-un birou de arhitectură, într-o uzină aeronautică şi într-o fabrică de muniţii. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obţinut un post de bibliotecar şi a colaborat la diverse ziare şi reviste umoristice. A încetat din viaţă în aprilie 1937, în urma unei tuberculoze contractate, se pare, în timpul călătoriei în Statele Unite ale Americii, călătorie ce constituie subiectul cărţii America fără etaje.

Evgheni Petrov (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, şi-a început cariera de jurnalist. Pentru o scurtă perioadă, înainte de a se stabili la Moscova în 1923, a lucrat la Biroul de investigaţii criminale al poliţiei din Odessa. A început să scrie povestiri la îndemnul fratelui său mai mare, romancierul Valentin Kataev. După moartea lui Ilf, Petrov a încetat să mai scrie proză, limtându-se la scenarii de fim şi articole. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost reporter de front; a murit într-un accident de avion în iulie 1942, pe drumul de întoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, cînd amîndoi corespondau la ziarul Gudok (Sirena), o publicaţie a feroviarilor la care a colaborat şi Mihail Bulgakov. Prima lor carte, Douăsprezece scaune (1928), publicată într-o perioadă de relativă liberalizare politică şi economică, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai tîrziu apariţia continuării sale, Viţelul de aur, a fost posibilă doar în urma intervenţiei personale a lui Maxim Gorki.
Ne-am oprit într-un orăşel şi am luat prînzul într-o „drogherie1". Aici trebuie să vă explicăm ce este un orăşel american şi ce fel de drogherie e aceea în care poţi lua masa. Această istorie s-ar putea numi Spiţerul cu picioarele pe pămînt sau Taina drogheriei americane.

Cînd marii afacerişti americani, în goană după profit, şi-au îndreptat atenţia spre afacerea cu farmacii, înainte de orice au căutat să afle ce fac farmaciştii în spatele paravanelor.

Ce pisează ei acolo în mojarurile lor groase de faianţă, încruntîndu-şi plini de importanţă sprîncenele? Medicamente? Bine, dar cîte medicamente de astea sînt pe lume? Cincizeci, o sută, în fine, chiar o sută douăzeci! O sută douăzeci de medicamente care scad temperatura, stimulează organismul ori potolesc durerea. Atunci de ce să fie preparate cu mijloace rudimentare în farmacii? Ele ar trebui produse pe scară largă în fabrici.

Bolnavului nu i-a fost mai uşor cînd medicamentele au început să fie preparate în fabrici: ele nu s-au ieftinit. Farmaciştii însă şi-au pierdut sursa de venit care a fost înhăţată de fabricanţi.

Ca să-şi sporească cîştigurile, farmaciştii traşi pe sfoară au început să vîndă îngheţată, băuturi răcoritoare, obiecte mărunte de galanterie, jucărioare, ţigări, vase de bucătărie, într-un cuvînt, au luat-o razna.

Aşa că drogheria americană este acum un bar mare cu tejghea înaltă şi taburete de pian, care se învîrtesc în faţa ei. În spatele tejghelei se agită flăcăi roşcaţi cu berete militare albe puse pe-o ureche şi fete cochete, cu părul făcut permanent pentru cîţiva ani de-acum încolo, care seamănă cu cîte o stea de cinema la ordinea zilei, abia intrată în modă. Cu Kay Francis uneori, alteori cu Greta Garbo, înainte aduceau cu Gloria Swanson. Fetele prepară frişca, dau drumul la jeturi zgomotoase de apă minerală din robinete nichelate, frig găini şi aruncă cu clinchet în pahare cuburi de gheaţă.

Deşi farmacia s-a transformat de foarte multă vreme într-un local cu gustări, proprietarul este obligat totuşi să rămînă farmacist, să aibă cît de cît un bagaj ştiinţific, neapărat necesar pentru servirea cafelei, a îngheţatei, a peştelui prăjit şi a altor mărfuri farmaceutice.

În cel mai îndepărtat colţ al stabilimentului plin de viaţă se află un dulăpior cu geamuri, plin cu borcănaşe, cutiuţe şi sticluţe. Trebuie să zăboveşti o jumătate de oră în drogherie ca să observi într-un final dulăpiorul ăsta. Acolo sînt păstrate medicamentele.

În New York a scăpat teafără o singură farmacie unde farmacistul prepară personal leacurile. O, acesta e un loc remarcabil, învăluit în aureola misterului medical! Ca dovadă că aici într-adevăr se prepară manual medicamentele, patronul farmaciei a expus în vitrină un maldăr de reţete vechi şi îngălbenite. În mare, farmacia arată ca bîrlogul unui alchimist din Evul Mediu. Ţi-e şi frică să intri! Nu seamănă nici pe departe cu o drogherie obişnuită, în care poţi să mănînci, să-ţi cumperi un ceas de buzunar sau un deşteptător, o cratiţă ori o jucărie, de unde poţi să achiziţionezi sau să iei cu împrumut o carte.

Ne-am uitat cu tristeţe pe lista de bucate. Meniul nr. 1, meniul nr. 2, meniul nr. 3, meniul nr. 4. Dinner number one, dinner number two, dinner number three, dinner number four! Meniul nr. 4 e de două ori mai scump decît meniul nr. 2. Asta nu înseamnă însă că e de două ori mai gustos, nu! E pur şi simplu de două ori mai mare. Dacă în meniul nr. 2 felul de mîncare numit country sausage constă din trei crenvurşti, în meniul nr. 4 aceşti sausages sînt şase, gustul fiind însă acelaşi.

După masă ne-am interesat de hrana spirituală care se vindea şi ea în drogherie. Aici se comercializau ilustrate cu imagini în culori ţipătoare ale obiectivelor turistice locale. Costau o nimica toată - două bucăţi la cinci cenţi. Cele alb-negru se vindeau la cinci cenţi bucata. Preţul era corect: vederile alb-negru erau superbe, în schimb cele colorate erau o mizerie absolută. Am cercetat raftul cu cărţi. Toate erau romane: Păcatul - atributul bărbatului, Flacăra iubirii stinse, Prima noapte, Cum flirtează cei căsătoriţi.

- Nu, nu, sirs, spuse Mr. Adams, nu trebuie să vă necăjiţi. Vă aflaţi într-un mic orăşel american.

Multă lume îşi imaginează că America este ţara zgîrie-norilor, unde zi şi noapte auzi huruitul metrourilor subterane şi aeriene, mugetul infernal al maşinilor şi ţipetele disperate şi neîntrerupte ale agenţilor de bursă care umblă printre zgîrie-nori fluturînd în fiecare clipă acţiunile în cădere. Este o imagine solidă cu care ne-am deprins de multă vreme.

Fireşte, toate acestea există: şi zgîrie-norii, şi căile aeriene, şi acţiunile în cădere. Dar ele sînt atributele oraşelor New York şi Chicago. De altfel, nici măcar acolo jucătorii la bursă nu bîntuie pe trotuare, îmbrîncind cetăţenii americani, ci, neobservaţi de majoritatea populaţiei, se învîrtesc prin sălile Burselor, punînd la cale tot felul de maşinaţiuni murdare în aceste clădiri monumentale.

În New York sînt foarte mulţi zgîrie-nori. În Chicago ceva mai puţini. În alte oraşe mari sînt doar cîţiva - doi sau trei. Ei se înalţă cumva singuratici, ca nişte turnuri de apă sau ca nişte foişoare de foc. În oraşele mici nu există zgîrie-nori.

America este cu precădere o ţară fără etaje sau cu unul singur. Majoritatea populaţiei americane trăieşte în orăşele cu trei, cinci, zece, cincisprezece mii de locuitori.

Ce călător nu cunoaşte acea emoţie irepetabilă a aşteptării care-i cuprinde sufletul la intrarea într-un oraş unde n-a mai fost? Fiecare stradă, fiecare ulicioară dezvăluie noi şi noi taine ochilor lui lacomi. Spre seară începe să i se pară că a îndrăgit deja oraşul. Primele impresii ale călătorului, cele mai autentice, se formează în funcţie de aspectul mulţimii de pe stradă, de arhitectura clădirilor, de mirosul din piaţă, în sfîrşit, de culorile proprii doar acestui oraş. Călătorul poate trăi un an în oraşul cu pricina, îi poate învăţa toate ascunzişurile, poate lega prietenii, ca mai tîrziu să uite numele acestor prieteni şi tot ce învăţase atît de conştiincios, dar primele impresii rămîn întipărite pentru totdeauna.

Nimic din toate acestea nu se potriveşte oraşelor americane. Sigur că în America sînt cîteva cu o înfăţişare unică, precum San Francisco, New York, New Orleans sau Santa Fe. Ele te pot încînta, le poţi îndrăgi sau urî. Oricum însă, ele îţi stîrnesc un sentiment anume. Dar aproape toate celelalte oraşe seamănă unul cu celălalt, precum cei cinci gemeni canadieni pe care îi încurcă pînă şi iubitoarea lor mamă. Îngrămădirea

- fără culoare şi personalitate - de cărămidă, asfalt, automobile şi panouri cu reclame stîrneşte în călător doar o senzaţie de ciudă şi dezamăgire.

Şi dacă în primul orăşel călătorul intră cu emoţia aşteptării, în al doilea sentimentul acesta slăbeşte vizibil, în al treilea se transformă în uimire, în al patrulea - într-un zîmbet ironic, iar în al cincilea, în al şaptesprezecelea, în al optzeci şi şaselea şi în al o sută cincizecilea

- în indiferenţă, de parcă pe lîngă automobil n-ar trece în fugă oraşe neştiute ale unei ţări necunoscute, ci nişte banale gări, în care găseşti neapărat un clopot, un aparat de fiert apă şi un om de serviciu cu şapcă roşie.
Oraşul este străbătut de strada principală care se numeşte neapărat fie Main Street (ceea ce înseamnă Strada Principală), fie State Street (stradă statală), fie Broadway.

Orice orăşel vrea să semene cu New York. Există un New York cu 2000 de oameni, dar şi cu 1800. Am ajuns şi într-un New Yorkuleţ cu doar 900 de locuitori. Dar şi el era un oraş autentic. Locuitorii lui mergeau pe Broadway-ul lor cu nasul pe sus. Şi încă nu se ştie care Broadway li se părea mai important: al lor sau cel din New York?

Arhitectura caselor de pe Strada Principală nu oferă privirii nici o satisfacţie estetică. Vezi doar cărămidă, cea mai banală cărămidă, aşezată în două cuburi etajate. Aici oamenii îşi cîştigă banii şi nu se cuvine ca vreo podoabă să le distragă atenţia.

Partea aceasta de jos a oraşului se numeşte Business Center -Centrul de afaceri. Aici se află instituţii comerciale, birouri, cinematografe. Trotuarele sînt pustii. În schimb, marginea drumului e ticsită de maşini. Ele ocupă toate spaţiile libere de lîngă bordură. N-au voie să staţioneze doar în faţa gurilor de incendiu şi a intrărilor, fapt demonstrat de inscripţia: No Parking - Parcarea interzisă!

Să găseşti un loc unde să-ţi laşi maşina sau, cum spun ruşii din America, „să te parchezi" se poate transforma într-o îndeletnicire chinuitoare. Într-o seară, eram în San Diego, un oraş pe malul Oceanului Pacific. Trebuia să lăsăm undeva maşina ca să luăm masa. Ne-am vînturat prin oraş o oră bătută pe muchie, arzînd de dorinţa „să ne parcăm" pe undeva. Oraşul era atît de ticsit de automobile, încît nu găseai loc nici măcar pentru una singură.

Specificul unui orăşel este dat nu de clădirile lui, ci de maşini şi de tot ce este legat de ele: pompe de benzină, ateliere de reparaţii, magazinele Ford ori General Motors. Trăsăturile acestea sînt proprii absolut tuturor oraşelor americane. Poţi să străbaţi o mie de mile, două mii, chiar trei, se schimbă peisajele, clima, eşti nevoit să dai ceasul înainte, dar orăşelul în care te opreşti să înnoptezi va fi aidoma celui de acum două săptămîni. Trotuarele vor fi tot aşa de lipsite de trecători, ai să găseşti tot atîtea maşini pe lîngă borduri, dacă nu mai multe, iar firmele drogheriilor şi garajelor vor lumina cu acelaşi neon sau argon. Strada principală se va numi, ca şi pînă acum, Broadway, Main Street ori State Street. Doar casele vor fi construite din alt material.

Residential Part, partea locuită a oraşului, este pustie de-a binelea. Liniştea e tulburată numai de fîşîitul cauciucurilor de la automobilele ce trec în goană. Bărbaţii muncesc în Business Center-ul lor, iar soţiile casnice se ocupă cu dereticatul. În căsuţele cu un nivel sau două şuieră aspiratoarele, mobila e mutată dintr-o parte în alta, ramele aurite ale fotografiilor sînt şterse cu rîvnă. E mult de lucru, căsuţa are şase-şapte odăi. E de ajuns să vizitezi una dintre ele ca să ştii ce mobilier există în milioane de alte căsuţe, ba chiar şi cum e aranjat. E uimitoare asemănarea dintre toate aceste locuinţe în dispunerea camerelor şi amplasarea mobilei.

Căsuţele cu curte, unde se află neapărat un garaj din scînduri, nu prea solid, care nu se închide cu cheia, nu sînt niciodată separate una de alta prin garduri. O fîşie de ciment se întinde de la uşa casei pînă la trotuar. Un strat gros de frunze acoperă pătrăţelele de gazon. Căsuţele îngrijite strălucesc în lumina soarelui de toamnă.

Uneori, acea zonă din Residential Part unde locuiesc oamenii înstăriţi îţi lasă o impresie ameţitoare. Aici bogăţia este atît de idilică, cum numai în poveşti poţi afla. Dădace negrese, cu şorţuri şi bonete albe, îi plimbă pe micii gentlemeni. Fetiţe cu părul roşu şi ochi albaştri dau de-a dura cercuri galbene. Lîngă vilele bogate se văd superbe touring cars.

Iar alături, foarte aproape de această lume superioară, este situat severul Business Centerdin fier şi cărămidă, mereu îngrozitorul centru american de afaceri, în care toate clădirile amintesc de halele pompierilor. Aici se cîştigă banii pentru viaţa idilică descrisă puţin mai sus. Între cele două zone este o diferenţă atît de mare, încît la început nu-ţi vine să crezi că ambele se află într-adevăr în acelaşi oraş. Din păcate, ele există întotdeauna împreună! Centrul de afaceri e atît de îngrozitor tocmai fiindcă toată energia lui e orientată spre crearea acelei vieţi idilice pentru cei bogaţi. În plus, poţi înţelege foarte multe vizitînd un oraş mic. N-are importanţă pe care dintre ele - din vestul, estul sau sudul ţării. Peste tot e la fel.

Automobilul goneşte pe şosea, din cînd în cînd apar orăşele. Ce denumiri pompoase! Siracuza, Pompei, Batavia, Varşovia, Caledonia, Waterloo, Geneva, Moscova, o Moscovă bizară şi micuţă, unde la drogherie, la micul dejun nr. 2, ţi se servesc blinii fierbinţi, stropite cu suc de arţar, iar la prînz ţi se oferă castraveciori muraţi dulci; la cinematograf rulează un film din viaţa bandiţilor. O Moscovă curat americănească!

Există cîteva Parisuri şi Londre. Dai de un Shanghai, un Harbin şi de mai bine de zece Petersburguri. Moscova se află în statul Ohio şi mai există vreo două în alte două state. Un Petersburg are chiar 100.000 de locuitori. Sînt şi cîteva Odesse. Nu-i nici o nenorocire dacă lîngă Odessa nu se află Marea Neagră şi în genere nu este nici o mare prin preajmă. Odessa aceasta este situată în statul Texas. Ce băştinaş din Odessa o fi fost aruncat atît de departe? Şi-o fi găsit fericirea pe meleagurile acestea? Acum, fireşte, nu mai ştie nimeni. Există Neapole şi Florenţa. Lîngă Neapole, în loc de Vezuviu, fumegă coşul unei fabrici de conserve, iar în Florenţa ar fi total absurd să porţi o discuţie despre fresce şi alte lucruri asemănătoare, prea puţin interesante şi fără să aducă un cîştig sigur.

În schimb, în toate oraşele acestea poţi să cumperi ultimul model de automobil, un dulap frigorific (visul tinerelor soţii), în locuinţe curge prin robinete apă caldă şi rece, iar dacă orăşelul este mai răsărit şi dotat cu un hotel, atunci în cameră vei avea parte de trei feluri de apă: fierbinte, rece şi rece ca gheaţa.

În oraş sînt cîteva biserici: metodistă, evanghelică, baptistă. Există cu siguranţă şi clădirea cu multe coloane a bisericii „Ştiinţa creştină". Dar dacă nu eşti baptist sau metodist şi nu crezi în Dumnezeul şarlatan al scientismului creştin, nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să mergi la moving pictures ca să vezi un film turnat foarte bine, care sună la fel de bine, cu un conţinut ce te năuceşte de cap prin prostia lui.

În orice orăşel găseşti clădirile excelente ale şcolilor primare şi medii. Poţi chiar să consideri o regulă că şcoala este neapărat clădirea cea mai remarcabilă de acolo. Dar după ore băieţii văd la cinema tot felul de filme de aventuri cu gangsteri, se joacă de-a gangsterii pe stradă şi trag fără încetare din revolverele şi puştile-mitraliere (machine guns) pe care fabricile de jucării le produc într-o cantitate incredibilă.

Tristeţea benzino-automobilistică a oraşelor mici e fără leac.

Mulţi scriitori răzvrătiţi din America provin din Vestul Mijlociu. Este vorba de răzvrătirea împotriva monotoniei, împotriva goanei mortale, necontenite, după dolari.

Unele orăşele iau măsuri eroice ca să se deosebească prin ceva de suratele lor de acelaşi tip. La intrarea în oraş sînt atîrnate firme. Exact ca deasupra intrării într-o prăvălie, ca astfel cumpărătorul să ştie ce se vinde aici.

Redwood City!

Şi o inscripţie în versuri: Climate best by government test - „Cea mai bună climă, testată de Guvern". Aici se vinde climă.

În engl., drugstore - magazin în care se vînd, pe lîngă produse farmaceutice, băuturi răcoritoare, gustări etc.