Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
ILF ŞI PETROV Douăsprezece scaune (ediţie necenzurată) de ---

ILIA ILF s-a născut în 1897 la Odessa. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obţinut un post de bibliotecar şi a colaborat la diverse ziare şi reviste umoristice. EVGHENI PETROV s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, şi-a început cariera de jurnalist. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, cînd amîndoi corespondau la ziarul Gudok (Sirena). Prima lor carte, Douăsprezece scaune (1928), a avut un succes extraordinar, repetat de continuarea sa, Viţelul de aur (1931). La Editura Polirom au apărut America fără etaje (2010), 1001 de zile sau Noua Şeherezadă (2011), Viţelul de aur (2012).

În Rusia sovietică a anului 1927, Ippolit Matveevici Vorobianinov, un nobil decăzut, în împrejurări nefericite, în ipostaza de funcţionar, află de la răposata lui soacră, chiar înainte ca aceasta să-şi dea duhul, că bijuteriile familiei au fost ascunse, de teama bolşevicilor, în unul dintre cele douăsprezece scaune ale sufrageriei. Însă setul de scaune ajunge să fie confiscat de guvern după Revoluţie şi vîndut bucată cu bucată. Întîmplarea îi stîrneşte interesul „marelui maestru al combinaţiilor”, Ostap Bender, care, sesizînd o şansă aproape indecentă de îmbogăţire, îl convinge pe Vorobianinov să plece amîndoi în căutarea scaunelor. Drumurile îi poartă de la Moscova pînă în Caucaz şi au de-a face cu personaje dintre cele mai colorate, de la birocraţi sovietici oportunişti la vîrstnicii supravieţuitori ai vechii orînduiri, care mai de care mai egoist, corupt sau incompetent, oferind astfel cititorilor de azi prilejul de a cunoaşte Rusia anilor ’30 şi de a savura una dintre cele mai reuşite satire scrise vreodată.

Trecutul slujbaşului de la starea civilă

În Săptămîna brînzei din 1913, în Stargorod a avut loc un eveniment care a tulburat cercurile progresiste din partea locului.
Joi seara, în cabaretul „Salve”, în sălile împodobite cu fast, se derula un program grandios.
TRUPA DE JONGLERI DE RENUME MONDIAL
10 arabi!
Un fenomen senzaţional al secolului XX
Stans
Misterios! De nepătruns! Uluitor!!!
Stans – omul ghicitoare!
Magnificii acrobaţi din Spania
Inas!
Brezina – diva cabaretului parizian Folies-Bergère!
Surorile Drafir şi alte numere de senzaţie
Surorile Drafir – trei la număr – se fîţîiau încoace şi încolo pe scena minusculă, al cărei fundal înfăţişa o imagine a Versailles-ului, şi cîntau cu accent din zona Volgăi:
Aici, ca nişte păsărele
Plutim prin faţa voastră.
Aplauze ne însoţesc,
Beau monde e în delir.
După acest cuplet, surorile se înfiorară, se prinseră de mîini una pe alta şi, în acompaniamentul tot mai puternic al pianului, cîntară din răsputeri refrenul:
Plutim, plutim,
Lacrima n-o ştim,
Ne ştie orişicine,
Isteţ ori prostănac.
Dansul disperat şi zîmbetele fermecătoare ale celor trei Drafir nu avură nici un efect asupra cercurilor progresiste ale societăţii Stargorodului. Cercurile acestea – reprezentate în cabaret de: consilierul municipal Cearuşnikov şi verişoara sa, Anghelov, negustor din prima ghildă, uşor cherchelit, aşezat între două verişoare în rochii galben pai, arhitectul de la primărie, medicul oraşului, trei moşieri şi mulţi alţii, mai puţin distinşi, însoţiţi sau nu de verişoare – conduseră cu privirea ieşirea din scenă a trioului Drafir, aplaudînd anemic, şi se lăsară din nou în voia bucuriilor „unei cine familiale de gală cu Mumm Cordon Vert Champagne de două ruble de persoană”.
Pe măsuţe, se zăreau meniurile atrăgătoare, azurii, fixate în suporturi din metal alb. Conţinutul lor, care îi provocau negustorului Anghelov, ameţit de băutură, un plictis apăsător, era seducător şi neobişnuit pentru un tînăr de vreo şaptesprezece ani ce stătea chiar lîngă scenă, alături de o „verişoară” ieftină şi coaptă bine.
Tînărul mai citi o dată meniul: „Şalău paupiette. Friptură de pui. Castraveciori puţin săraţi. Soufflé glacé Jeanne d’Arc. Mumm Cordon Vert Champagne. Pentru doamne – flori proaspete”. Cîntări în minte sume numai de el ştiute şi comandă timid cina pentru două persoane. O jumătate de oră mai tîrziu, pe tînărul care plîngea – negustorul Anghelov îl recunoscuse cu voce tare ca fiind fiul băcanului Dmitri Markelovici, un licean venit aici în haine civile, nu în uniformă – îl scoase afară lacheul Piotr care bombănea supărat: „Dacă n-aveai bani, de ce ai comandat fructe ? Nu sînt înscrise în meniu. Au preţuri speciale”. După ce-şi aruncă cochet pe umeri etola din blană de pisică cu labe negre, verişoara o porni după ei, săltîndu-şi fundul cînd la dreapta, cînd la stînga. Negustorul Anghelov striga vesel în urma liceanului făcut de ruşine: „Elev de nota doi! Repetentule! O să te spun lui taică-tu! Ţi-arată el ţie!”.
Plictiseala aşternută peste toţi de prestaţia surorilor Drafir dispăru instantaneu. Pe scenă intră încet celebra mademoiselle Brezina, cu subsuorile rase şi cu o feţişoară angelică. Diva purta o toaletă din pene de struţ. Nu cînta, nu povestea nimic, nici măcar nu dansa. Se plimba pe scenă, zîmbind duios publicului, scotea ţipete stridente şi în acelaşi timp dădea jos cu vîrful picioruşului ei dumnezeiesc pince-nezul din sîrmă de pe nasul partenerului – un domn şters cu mustăţi. Anghelov şi arhitectul oraşului, un bătrînel cu faţa rasă, erau în extaz.
– Să dai tot ce ai şi tot e puţin! striga Anghelov din răsputeri.
Consilierul municipal Cearuşnikov, cu inima străpunsă de zîna de la Folies Bergère, se ridică de la măsuţa lui şi, luîndu-şi avînt, aruncă pe scenă o serpentină de hîrtie făcută colac. Desfăcîndu- se doar pe jumătate, serpentina nimeri în bărbia superbei dive. O veselie nestăvilită cuprinse întreaga încăpere. Se comandă şampanie. Arhitectul oraşului plîngea. Moşierii îl invitau stăruitor pe doctor la ţară. Orchestra începu să cînte muzică de fanfară.
În toiul distracţiei răsunară brusc nişte glasuri puternice. Orchestra amuţi, iar arhitectul – primul care-şi întoarse privirea spre uşa de la intrare – mai întîi tuşi, apoi se porni să aplaude. În sală intră faimosul bon vivant şi mînă-spartă Ippolit Matveevici Vorobianinov, mareşalul nobilimii din partea locului, ducînd la fiecare subraţ cîte o doamnă complet goală. Era urmat de poliţistul local, care ţinea la subsuoară nişte catrafuse colorate, probabil hainele însoţitoarelor lui Ippolit Matveevici.
– Să mă iertaţi, Înălţimea Voastră, spunea poliţistul cu un glas tremurător, dar în calitatea mea oficială...
Cele două doamne goale se uitau curioase în jurul lor. O stare de confuzie cuprinse întregul cabaret. Doar Anghelov nu se pierdu cu firea.
– Ippolit Ivanovici! Drăguţule! strigă el. Eşti un adevărat vultur! Lasă-mă să te sărut.
– E obligaţia mea de serviciu, rosti neaşteptat de ferm poliţistul, nu e permis conform regulamentului!
– Ce spui, domnule? întrebă Ippolit Matveevici cu un glas de tenor. Cine eşti dumneata?
– Poliţist Iukin, secţia şase, circumscripţia Sadovaia.
– Domnule Iukin, spuse Ippolit Matveevici, du-te la şeful de poliţie şi raportează că mă calci pe nervi. Iar acum fă ce vrei conform obligaţiei dumitale de serviciu.
Şi Ippolit Matveevici o porni ţanţoş împreună cu însoţitoarele sale spre un separeu, unde pe loc se repeziră maître d’hôtel, destul de agitat, însuşi patronul cabaretului „Salve” şi negustorul Anghelov, care parcă o luase razna de tot.
Evenimentul acesta, care tulburase cercurile progresiste ale societăţii din Stargorod, se termină aşa cum se terminau toate evenimentele de felul acesta: o amendă de douăzeci şi cinci de ruble şi un mic articol în ziarul liberal al oraşului Ideea obştească, cu titlul imprudent Aventurile mareşalului. Articolaşul era scris într-un stil elevat şi începea astfel:
„În oraşul nostru binecuvîntat orice eveniment este senzaţional!
Şi, ca un făcut, în fiecare eveniment senzaţional sînt implicate cu deosebire: Persoane influente!!!”
Articolul, în care erau amintite iniţialele lui Ippolit Matveevici, se încheia cu inevitabilul: „Au fost vremuri mai rele, dar nu atît de ticăloase” şi era semnat Prinţul Danemarcei, un foiletonist binecunoscut în oraş.
În aceeaşi zi, funcţionarul cu însărcinări speciale de pe lîngă primar sună la redacţie şi îl invită politicos pe domnul Prinţul Danemarcei să se prezinte la ora patru la cabinetul primarului ca să dea explicaţii. Prinţul Danemarcei se întristă atît de tare, încît nu-şi mai putu scrie pînă la capăt foiletonul în curs. La ora stabilită, jurnalistul încoronat se afla în camera de primire a primarului şi se gîndea cu îngrijorare cum va reuşi el – un om care se bîlbîia atît de tare, încît nici măcar tratamentul doctorului Feinstein nu-l lecuise – să aibă o explicaţie cu primarul, un tip iute la mînie, care nu pricepea nimic din strategia unui ziar.
Primarul privea cu mare plăcere faţa vineţie a Prinţului Danemarcei care se trudea zadarnic să pronunţe cuvintele „Excelenţa Voastră”, grozav de dificile pentru el. Discuţia se încheie în clipa în care primarul se ridică de la masă şi spuse:
– Dacă asemenea lucruri vă provoacă o asemenea bîlbîială, pentru liniştea dumneavoastră vă recomand să nu mai suflaţi o vorbă despre ele.
Prinţul Danemarcei, care între timp izbutise să le vină de hac cuvintelor „Excelenţa Voastră”, începu să şuiere în forţă, îşi permise un zîmbet şi, parcă opintindu-se din răsputeri, îşi smulse dinlăuntrul său răspunsul:
– Aş-ş-şa m-m-mă b-b-bîlb-b-bîi eu d-d-de ob-b-bicei!
Prezenţa de spirit a Prinţului a fost apreciată destul de mult. Ziarul a plătit o sută de ruble amendă şi n-a mai scris nimic despre aventurile ce-au urmat ale lui Ippolit Matveevici.
Lui Ippolit Matveevici îi erau proprii din copilărie tot felul de fapte surprinzătoare.
Ippolit Matveevici Vorobianinov se născuse în 1875, în judeţul Stargorod, pe moşia tatălui său, Matvei Aleksandrovici, mare iubitor de porumbei. În timp ce fiul său creştea, făcînd una după alta bolile copilăriei şi formîndu-şi primele concepţii despre viaţă, Matvei Aleksandrovici alunga porumbeii cu o prăjină de bambus, iar serile se înfăşura în halat şi scria o lucrare despre varietăţile şi obiceiurile păsărilor preferate. Toate acoperişurile clădirilor de pe moşie erau acoperite de un strat subţire de găinaţ de porumbei. Frederik, porumbelul favorit al lui Matvei Aleksandrovici, şi soţia lui, Manka, locuiau într-o hulubărie separată, confortabil amenajată.
Cînd a împlinit nouă ani, băiatul a fost dat în clasa pregătitoare a gimnaziului pentru nobili din Stargorod, unde a aflat că în afară de lucruri frumoase şi plăcute – penarul din ghiozdanul ce scîrţîia şi mirosea a piele, abţibilduri şi alunecări încîntătoare pe balustradele scării gimnaziului –, mai există şi note de unu, de doi, doi cu plus şi trei cu doi de minus. Că e mai bun decît alţi băieţi, Ippolit a aflat chiar din timpul examenului de admitere la aritmetică. N-a putut să răspundă la întrebarea cîte mere are dacă din buzunarul stîng scoate trei, din buzunarul drept – nouă, le pune împreună, iar pe urmă le împarte la trei, fiindcă nu s-a priceput să rezolve problema. Examinatorul se pregătea să-i pună un doi, dar preotul care stătea la catedră alături de ceilalţi a scos un oftat şi a spus: „Acesta este fiul lui Matvei Aleksandrovici, un băiat dezgheţat”. Examinatorul i-a dat nota trei lui Vorobianinov Ippolit şi băiatul dezgheţat a fost admis.
În Stargorod erau două gimnazii: unul pentru nobili şi altul orăşenesc. Elevii de la gimnaziul pentru nobili îi duşmăneau prin tradiţie pe cei de la gimnaziul orăşenesc. Îi porecliseră „creioane” şi se făleau cu şepcile lor cu margine roşie, pentru care, la rîndul lor fuseseră taxaţi cu porecla ruşinoasă de „pătlăgeaua vînătă”. Nu puţine au fost „creioanele” care primiseră cununa de martir a vînătăilor şi juliturilor din mîna răzbunătoare a „pătlăgelelor”. Întărîtate, „creioanele” puneau la cale hăituiala cîte unei „pătlăgelele” izolate şi, chiuind, trăgeau în micul nobil din praştii cu bătaie lungă. „Pătlăgeaua” singuratică, zgîlţîindu-şi ghiozdanul, se salva în grabă în vreo străduţă şi, palidă, cu un galoş pierdut în fugă, rămînea îndelung în adîncitura intrării unei case oarecare. Galoşul capturat era aruncat de învingători pe acoperişul unei clădiri cu două etaje, cea mai înaltă din orăşel.
În Stargorod mai erau şi cadeţi pe care gimnaziştii îi numeau „cizme”. Ei însă locuiau în clădirea lor, la două verste depărtare de oraş, şi duceau o viaţă misterioasă, ba chiar legendară, în opinia „pătlăgelelor”.
Ippolit îi invidia pe cadeţi, le invidia epoleţii azurii cu monograma galbenă a ţarului Alexandru, lipită neglijent după şablon, şi insignele cu vulturul imperial, dar lipsit, din voia tatălui său, de posibilitatea de a primi o educaţie militară, a rămas în gimnaziu, unde era notat cu trei şi doi de minus şi comitea tot felul de lucruri nemaiauzite.
În clasa a treia a rămas repetent. Taman înainte de examenele finale, în recreaţia mare, trei gimnazişti s-au dus în sala de festivităţi şi au zăbovit îndelung acolo, vîrîndu-şi nasul peste tot, cercetînd entuziasmaţi catedra acoperită cu un postav verde lucios, draperiile grele zmeurii cu franjuri şi ciuberele cu palmieri. Saviţki, cunoscut în şcoală drept un tip neînfricat, scuipă plin de entuziasm în ghiveciul în care era plantat un ficus. Ippolit şi cel de-al treilea gimnazist, Pîhteev-Kakuev, se prăpădeau de rîs.
– Da’ ficusul ai putea să-l ridici? îl întrebă Ippolit, privindu-l cu respect.
– Oho-ho-ho! răspunse forţosul Saviţki.
– Atunci ridică-l!
Saviţki se apucă pe dată să se canonească aplecat deasupra ficusului.
– N-ai să poţi! îi şopteau Ippolit şi Pîhteev-Kakuev.
Cu mutriţa roşie de efort şi cu părul zbîrlit şi asudat, Saviţki continua să se opintească.
Deodată se întîmplă lucrul cel mai groaznic. Saviţki se desprinse fără să vrea de ficus şi zbură cu spatele în coloana de mahon cu incrustaţii aurite, pe care se afla bustul de marmură al lui Alexandru I Binecuvîntatul. Bustul se clătină, ochii orbi ai ţarului priviră mustrător gimnaziştii potoliţi într-o clipă şi, rămînînd o secundă într-un unghi de 45º, Binecuvîntatul se năpusti cu capul înainte, ca un înotător într-un rîu. Căderea împăratului avu urmări fatale. De pe faţa ţarului se desprinsese o bucăţică strălucitoare, ca de zahăr, în care elevii îi recunoscură cu groază nasul. Îngheţaţi de frică, camarazii ridicară bustul şi-l puseră la locul lui. Pîhteev-Kakuev fugi primul de la locul faptei.
– Ce-o să urmeze acum, Vorobianinov? întrebă Saviţki.
– Nu l-am spart eu, răspunse repede Ippolit şi părăsi al doilea sala de festivităţi.
Rămas singur, Saviţki încercă fără speranţă să pună nasul la loc, dar acesta nu se lipea de marmură. Atunci Saviţki se duse la toaletă şi aruncă nasul în closet.
La ora de greacă, în clasa a treia intră directorul Sizik. Acestă făcu semn grecului să rămînă unde era şi rosti acelaşi discurs pe care-l mai ţinuse în alte cinci clase superioare. Directorul nu mai avea dinţi în gură.
– Domnilor, începu el, şine a diştrus biuştul şarului în şala de feştivităţi ?
Clasa tăcea.
– Ruşine! răcni directorul, stropind cu scuipat tocilarii din primele rînduri.
Tocilarii se uitau plini de devotament în ochii lui Sizik. Privirea lor exprima regretul sincer că nu ştiu numele delicventului.
– Ruşine! repetă directorul. Şă aveşi în vedere, domnilor, că dacă într-o oră vinovatul nu ieşe la iveală, toată claşa rămîne repetentă. Şei care şînt în claşa a doua vor fi eşcluşi din şcoală.
Clasa a treia nu ştia că Sizik spusese acelaşi lucru în toate sălile de curs, aşa că vorbele lui îi îngrozi.
Restul orei trecu într-o panică de nedescris. Nimeni nu mai era atent la ce spunea profesorul de greacă. Ippolit se uită la Saviţki.
– Sizik minte, spuse trist Saviţki, vrea să ne sperie. Nu poate să-i lase repetenţi pe toţi.
Pîhteev-Kakuev plîngea cu capul pe bancă.
– Da’ de ce şi pe noi? strigau tocilarii uitîndu-se cu abnegaţie la profesor.
– Ei, copii, copii! îi ruga grecul.
Dar panica se înteţea şi mai mult. Nu plîngea numai Pîhteev-Kakuev. Aduşi la disperare, tocilarii plîngeau în hohote. Clopoţelul care anunţa sfîrşitul orei, răsună într-o atmosferă de disperare generală.
După ora de religie, tocilarul Murzik citi rugăciunea „Mulţumim Ţie, Atoatefă cătorule” suspinînd de atîta durere.
După ore, Saviţki, care nu o scosese nicicum la capăt cu Pîhteev-Kakuev, doborît de atîta plîns, se duse să-l caute pe Ippolit, dar acesta nu era de găsit nicăieri.
A doua zi, Saviţki a fost eliminat din gimnaziu. Pîhteev-Kakuev a primit trei la purtare, cu avertisment, şi i-au fost chemaţi părinţii la şcoală. Tatăl lui, un moşier mărunt, a apărut într-o trăsurică uşoară la care era înhămat un căluţ nepotcovit. După ce vorbi cu directorul, îşi tîrî fiul la garderobă unde îi trase o bătaie zdravănă cu hăţurile din pînză, în faţa mulţimii de curioşi din clasele superioare. Urletele micuţului Pîhteev- Kakuev au fost auzite dincolo de marginea oraşului.
Ippolit n-a fost pedepsit, iar anii de gimnaziu s-au scurs însoţiţi de lucruri şi evenimente banale. La şcoală venea într-un faeton cu felinare, condus de un vizitiu gras care-l cinstea adresîndu-ise cu numele şi patronimicul. Avea pelicanol şi gume de cea mai bună calitate, foarte scumpe. La jocul cu peniţele se bucura de mare succes, pentru că i se cumpărau cutii întregi de peniţe, şi cu asemenea rezerve putea să joace la nesfîrşit, învingîndu-şi adversarii prin perseverenţă. Masa de prînz o lua acasă, lucru care trezea invidia celorlalţi, în timp ce pe el îl umplea de mîndrie.
Prima ţigară a fumat-o în clasa a şasea. Iarna şi-a petrecut-o în baluri organizate la gimnaziu. Ippolit se învîrtea la mazurci şi bea rom la garderobă. În clasa a şaptea îl chinuiau ecuaţiile de gradul al doilea, „scara dracului” (volumul piramidei), paralelogramul forţelor şi Metamorfozele lui Ovidiu. Iar în clasa a opta a făcut cunoştinţă cu Logica, cu Învăţătura creştină şi cu o formă uşoară de boală venerică.
Tatăl lui se şubrezise de tot. Prăjina de bambus îi tremura de acum în mîini, iar lucrarea despre particularităţile speciei porumbeilor nu ajunsese nici la jumătatea ei. Matvei Aleksandrovici şi-a dat obştescul sfîrşit fără s-o termine, iar Ippolit Matveevici, în afara celor şaisprezece hulubării şi a lui Frederik care se uscase de tot, ajungînd să semene cu un papagal, a primit ca moştenire un venit anual de douăzeci de mii şi o moşie imensă, prost gospodărită.
Începutul vieţii pe cont propriu a tînărului Vorobianinov a fost marcat de un chef monstru cu o vînătoare de porumbei, la beţie. N-a urmat nici o universitate, nici n-a intrat în vreo slujbă de stat. De serviciul militar l-a salvat o precară stare generală de sănătate, uimitoare pentru un bărbat atît de înfloritor ca înfăţişare. Aşa a şi rămas: un nobil fără slujbă, care visa tot timpul la peştişorul de aur, logodnic infidel şi mare crai din fire. Şi-a refăcut casa părintească din Stargorod pe gustul lui, a angajat un valet cu favoriţi, trei lachei, un bucătar francez şi un personal numeros la bucătărie.
Bazarele filantropice din Stargorod se remarcau prin luxul impresionant şi inventivitatea pe care o arătau doamnele din înalta societate, care se întreceau una pe alta. Bazarele acestea se organizau fie în stilul unei cîrciumi moscovite, fie în maniera unui aul caucazian, unde doamnele travestite în cercheze strînse în corsete vindeau şampanie Ay în beneficiul copiilor orfani la un preţ de neimaginat nici măcar pe asemenea culmi de dincolo de nori.
La unul dintre aceste bazare, stînd sub firma „Duhan autentic. Delicatese caucaziene tradiţionale”, Ippolit Matveevici a făcut cunoştinţă cu soţia procurorului local, Elena Stanislavovna Bour. Procurorul era bătrîn, însă soţia lui, după asigurările grefierului, era
...Toată – tinereţe înfiorată,
Prospeţime jubilantă,
Şi atît de diafană,
Încît s-o săruţi te-ndeamnă.
Grefierul n-o nimerise cu poezioara lui.
Elena Stanislavovna, cea care „s-o săruţi te-ndeamnă”, purta pe cap o farfurioară neagră de catifea cu o rozetă de mătase în culorile drapelului francez, ceea ce ar fi trebuit să semnifice costumul integral al unei tinere cercheze. Pe umăr, gingaşa soţie de procuror ţinea un vas confecţionat din carton, pe care fusese lipită hîrtie aurită. Din vas se iţea gîtul unei sticle de şampanie.
– Pe tine rog păhăruţ şempanie! îi spuse Ippolit Matveevici, pocind cuvintele ca un muntean adevărat.
Soţia procurorului îi zîmbi tandru şi- şi coborî vasul de pe umăr.
Ippolit Matveevici îi privea cu răsuflarea tăiată braţele goale, ca de ceară, şi mîinile care destupau sticla cu stîngăcie. El bău licoarea spumoasă fără să-i simtă gustul. Braţele dezgolite ale Elenei Stanislavovna îi învălmăşeau toate gîndurile. Scoase din buzunarul de la vestă o bancnotă de o sută de ruble, o puse pe marginea stîncii maronii din papier mâché şi se îndepărtă fornăind zgomotos. Soţia procurorului îi zîmbi şi mai galeş, trase bancnota spre ea şi rosti cu o voce cîntată:
– Bieţii copii n-o să uite mărinimia dumneavoastră.
De la distanţă, Ippolit Matveevici îşi duse mîinile la piept şi se înclină cu un arşin mai adînc decît o făcea de obicei. În timp ce se încovoia, îşi dădu seama că nu poate trăi fără ea, aşa că îl rugă pe secretar să-l prezinte noului procuror. Acesta semăna cu o maimuţă înţeleaptă. Plimbîndu-se cu Ippolit Matveevici între castelul Tamarei şi vulturul împăiat care ţinea în cioc o cupă pentru donaţii, procurorul Bour se scărpina şmechereşte după ureche, relatînd ultimele noutăţi din Petersburg.
În aceeaşi seară, Vorobianinov avu ocazia să se converseze chiar de cîteva ori cu Elena Stanislavovna despre situaţia dezastruoasă a copiilor orfani şi despre pitorescul parcului din Stargorod.
A doua zi, Ippolit Matveevici sosi în goană pe cei mai nărăvaşi cai din lume la intrarea casei familiei Bour şi petrecu o jumătate de oră discutînd în chipul cel mai plăcut despre situaţia dezastruoasă a copiilor orfani, iar peste o lună grefierul şoptea confidenţial în urechea păroasă a judecătorului de instrucţie pentru cazuri speciale că procurorul, „pare-se, a început să împungă cu coarnele”

Traducere din limba rusă de Tudor Muşatescu
Text revizuit, adăugit şi note de Ana-Maria Brezuleanu



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara